Revista Art-emis
Basarabia, Mireasa-martiră (2) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Miercuri, 30 Martie 2016 19:30

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, art-emis„Chemaţi la cârmă valorile ce stau în umbră, aruncate de puternicii zilei. Daţi Basarabiei drepturile ei. Fiţi demofili şi răsplata vă va fi mare!" (Vasile Ţepordei)

Profesorul-jurnalist Onisifor Ghibu crede în necesitatea războiului dus ca jertfă de români pentru înfăptuirea măreţei Uniri a tuturor românilor. În acest sens îi scria profesorului Iorga: „Noi credem şi acum-că acest război trebuie făcut cu orice preţ, după ce el va fi pregătit, cât se va putea mai bine. Fără acest război nu numai că nu vom câştiga ceea ce e al nostru, dar vom pierde şi ce avem: ne vom pierde sufletul şi vom pierde orice justificare morală de a mai trăi ca popor... România trebuie să-şi facă datoria faţă de idealul ei. Altfel ar dovedi că n-are ideal, iar popoarele fără ideal n-au drepturi la viaţă în vremuri ca acestea, când şi cele mai mari popoare îşi cumpără atât de scump acest drept sfânt"[8]. În zecile de articole scrise cu însufleţire creştină de Onisifor Ghibu între 1914-1918, anii pribegiei, patriotul ardelean s-a intensificat astfel cu crezul Basarabiei, cu crezul şi idealul sfânt al Dacoromâniei. Explozia socială produsă de Revoluţia bolşevică în sânul Imperiului ţarist la 1917, a creat condiţiile creării Mişcării de eliberare naţională a românilor din Basarabia. Exponentul acestei Mişcări a devenit Partidul Naţional Moldovenesc, creat în martie-aprilie 1917, de către profesorul Onisifor Ghibu în cadrul Apostolatului său de la Chişinău, expresie a celei mai grăitoare mărturii, închegându-se astfel statul: Republica Democratică Moldovenească, care avea să pregătească prin autonomia politică şi teritorială unirea ei cu România-Mumă, la 27 martie 1918. Numai din pespectiva istoriei prin prisma adevărului istoric privind poporul român şi flagelul comunist putem avea cu adevărat o atitudine demnă şi responsabilă. Începând cu 1917, anul care a afectat la modul general istoria mondială şi-n special istoria Europei de est şi a unei părţi reprezentative din Asia, cu răsfrângeri seismice în Africa şi America de Sud, angajând în complexitatea acestui fenomen de natură socio-politico-ideologică şi ţara noastră. România s-a situat ca un mare zid de apărare al Peninsulei Balcanice şi al Europei Centrale între 1917-1944, în faţa expansiunii ciumei roşii a ateismului bolşevic, fiind prima ţară căreia Ziderblum-Lenin i-a declarat război: „În perioada interbelică bandele bolşevice din Basarabia sprijinite de agenturile sovietice au asasinat 1.259 soldaţi din jandarmerie şi 1.197 poliţişti. În replică justiţia militară a dat 6.350 de ani de închisoare celor 896 de terorişti arestaţi între 1920-1936, dintre care, 98% erau evrei"[9].

Trebuie, ca românii care, cu adevărat respectă fenomenul românesc în unicitatea lui ortodoxă să fie demni în a demasca manipularea, să deconspire grupurile străine sau iudele vândute, renegate, străine interesului nostru naţional, să respingă vehement falsurile istorice care ni se impun ca realitate obligatorie din partea marii Oculte: „Nu mai este astăzi un secret că doctrina comunistă îşi are originea la Marx, evreu din Germania. Că zisa Marea Revoluţie din Rusia anilor 1917-1921, i-a avut protagonişti pe Lev Bronştein zis Troţki şi pe Ziberblum zis Lenin, sprijiniţi material şi politic de marea finanţă iudaică din S.U.A. şi Germania. David R. Francis, ambasador american în Rusia, cablogramă trimisă guvernului S.U.A., ianuarie 1918 „ [...]Liderilor bolşevici de aici, dintre care majoritatea sunt evrei, iar dintre aceştia nouăzeci la sută sunt exilaţi reîntorşi, puţin le pasă de Rusia sau de oricare alte ţări, ei fiind internaţionalişti care încearcă să declanşeze o revoluţie socială la nivelul întregii lumi". Căpitanul american Montgomery Schuyler, ofiţer de informaţii în Rusia bolşevică. Din rapoartele trimise şefului de Stat Major al Informaţiilor „[...] mişcarea bolşevică este şi a fost, încă de la începututile ei, orientată şi controlată de evreii ruşi de cea cea mai sordidă teapă". Acelaşi căpitan în raportul din 9 iunie 1919 „[...] Un tabel întocmit în 1918 de Robert Wilton, corespondentul din Rusia al ziarului « London Times » arată că în acea perioadă existau 384 de comisari, incluzând 2 negri, 13 ruşi, 15 chinezi, 22 de armeni şi peste 300 de evrei. Dintre aceştia din urmă 264 veniseră din Statele Unite, după căderea Guvernului Imperial". CEKA poliţia politică a bolşevicilor. Şef, Moses Uritzky şi Gernrikh Yagoda-Yehuda, evrei"[10].

Rolul militant al neobositului patriot ardelean Onisifor Ghibu în cetatea Basarabiei a fost intens şi imens. A colaborat la Cuvântul moldovenesc, iniţiind apoi o Şcoală moldovenească de formare a viitorilor apostoli ai românismului, aducând cu sprijinul unor mari generali şi ofiţeri patrioţi în frunte cu Constantin Prezan, viitorul mareşal, la 1 Octombrie 1917, o tiparniţă la Chişinău, întemeind gazeta „Ardealul", în paginile căreia a aşezat Declaraţia-program a Unirii: „Ţara de mâine a românilor-trebuie să cuprindă întreg pământul locuit de ei, de la Tisa şi până la Nistru, şi încă dincolo de acest râu... Nimeni nu ne poate tăgădui dreptul asupra pământurilor, în care noi suntem cei mai vechi şi cei mai mulţi locuitori"[11]. În cadrul Mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni, roluri şi asumări decisive privin biruinţa acesteia au avut-o: Adunarea Uniunii Cooperatorilor din Basarabia (6-7 aprilie 1917), Adunarea extraordinară a reprezentanţilor clerului şi mirenilor (19-25 aprilie 1917), Congresul Ţărănimii din Basarabia (23-25 mai 1917), Congresul Învăţătorilor Moldoveni (25-28 mai 1917) şi Congresul militarilor moldoveni (Chişinău, 20-27 octombrie 1917) şi, la fel de important presa naţională prin militanţii ei de seamă. Toate aceste mari voinţe au hotărât instituirea Sfatului Ţării, care prin cei 95 de deputaţi prezenţi şi-a deschis primele lucrări la 21 noiembrie 1917, alegând pe Ion Ianculeţ ex-vicecomisarul Basarabiei ca preşedinte al Sfatului Ţării, pe Pantelimon Halippa şi Mihail Savenco-vicepreşedinţi, iar pe Ion Buzdugan, Veniamin I. Grinfeld, Boris Epure şi C. P. Misircov, ca secretari[12]. Sfatul Ţării s-a întrunit solemn sub preşedenţia lui Ion Inculeţ, preşedintele Republicii Democratice Moldoveneşti şi a guvernului, în prezenţa primului- ministru Alexandru Marghiloman al României dând citire Declaraţiei de Unire la 27 Martie 1918, cu România: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia de acum o sută şi mai bine de ani (106 ani-n.n.) din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama sa România. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!"[13].

După prea lunga rugă şi răbdare aşteptată de sute de generaţii, Neamul s-a întregit în România Mare, axul eminescian „De la Nistru pân' la Tisa".

În ziarul înflăcăratului luptător ardelean Onisifor Ghibu s-a scris cu majuscule: „Basarabia s-a unit cu Ţara-Mamă!". „Era un drept sfânt al neamului nostru şi el a luat fiinţă. Împlinirea lui-e dovadă că, oricâte nedreptăţi ar avea să îndure un popor, dreptul lui nu poate pieri; el trebuie să se împlinească la sosirea momentului celui mare"[14]. Moţiunea Basarabia-Actul Unirii a fost semnată de Ion Inculeţ-preşedintele Sfatului Ţării, Pan Halippa-vicepreşedinte şi Ion Buzdugan-Secretar, având inscripţionată portretele regelui Ferdinand cu iscălitura sa (sub cuvântul „Basarabia"), a Domnitorului Ştefan cel Mare cu sigiliul şi anii de domnie (în stânga), precum şi a lui Dimitrie Cantemir, cu anii de domnie (în dreapta), iar dedesuptul moţiunii o inscripţie a Cetăţii Albe din 1476, la care se adaugă şi două strofe din poezia Zaridei Sylvia: „Bucuraţi-vă surori mândre şi vă veseliţi/ Împreună regăsite, lângă maica ce iubiţi/ Jucaţi hora înfrăţirii cu flăcăi dintre stejari/ Hora sfântă a dezrobirii, hora României Mari.// Iar când falnic viitorul, va păstra în veci solia,/ Basarabia rămâne pe veci a ţării noastre rai;/ Ca în hrisoave să rămână Ferdinand şi cu Maria,/ Prea slăviţi în România pe altarul lui Mihai"[15]. Basarabia redevenind din acea clipă vechea provincie dacoromână. Adunarea Deputaţilor şi Senatul României au votat la 29 Decembrie 1919, Legea privind ratificarea Unirii Basarabiei cu România, act ce s-a consfiinţit la 31 Decembrie 1919, prin promulgarea Legii respective: 3 deputaţi au votat împotrivă, 36 ( deputaţi ucraineni, evrei, bulgari şi germani s-au abţinut, iar 86 au votat Unirea. Graţie măreţului şi divinului eveniment, regele Ferinand îi scria lui I. Inculeţ la 28 Martie 1918: „Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat în zilele de restrişte, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la patria mamă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri domniilor voastre şi Sfatului Ţării ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes."

După vizitele la orfelinatul din satul Sascut, la spitalul Oneşti şi satele Grozeşti-Oituz, Caşin, printre suferinţe, jale, ruine şi dărâmături, Regina Maria consemnează a doua zi în Jurnalul de Război: „Basarabia s-a declarat anexată României. E un motiv de mare bucurie-ar trebui să mă bucur şi eu, dar m-am dezobişnuit şi nu pot decât să privesc înainte cu teamă, întrebându-mă ce necazuri ne va mai aduce situaţia"[16]. Nădejdea creştină este permanent vie. Ea nu moare niciodată. Ne învaţă să credem continuu şi să sperăm că prin voia Bunului Dumnezeu, unitatea neamului românesc se va reface într-o zi binecuvântată în hotarele lui fireşti, cum întrezărea cărturarul-mitropolit basarabean Antonie Plămădeală: „Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei nu s-au rupt niciodată din propria lor voinţă de trupul Ţării. Întotdeauna rupturile au fost silnice. Şi, oricât m-aş strădui, mintea mea nu poate înţelege cum de se pot împăca unii cu silnicia. Ba chiar, sunt unii care, incredibil, încep să numească silnicia binecuvântare, şi s-o creadă privilegiu. Şi aşa, păşim pe un teren care se va descoperi uşor a fi fost al trădării şi al ruşinii"[17]. Existenţa unor aleşi ai Domnului, chemaţi la afirmarea şi susţinerea românismului unitar s-a propagat ca un puternic ecou reverberat în inimile adevăraţilor români promotori ai Unirii.

Basarabia, Mireasa înrobită a fost Martira care a tras semnalul întregirii tuturor românilor.

După Împlinire însă, visul Miresei a rămas doar o amăruie închipuire, nelăsând loc nici bucuriei, nici măreţiei. După numai 15 ani de la Unire, Părintele Vasile Ţepordei, unul dintre Luminătorii Basarabiei, constata cu amărăciune: „Basarabia este cu mult mai străină sufleteşte decât în 1918. Datorită jocului politic..., şi altor cauze, generaţia Unirii s-a dovedit după Unire, inconsistentă sufleteşte, etic şi patriotic, instabilă politic, neomogenă şi şubredă, în activitatea şi comportarea ei publică, politică, socială, culturală. N-a rezistat gloriei şi favorurilor excepţionale ce i s-au oferit. Foarte uşor a cedat contaminărilor nefaste politicianiste şi tentaţiilor parvenirii politice-sociale, carierelor şi posturilor rentabile-toţi fruntaşii unionişti au ajuns miniştrii (Inculeţ de 11 ori, Halippa de 9 ori ş.a.), academicieni, profesori universitari, deputaţi, prefecţi, primari urbani, directori de bănci etc."[18]. Dar, să nădăjduim prin rugă şi jertfă în marele Dar, pe care ni-l va face Bunul Dumnezeu, vorba Părintelui Sergiu Roşca, alt Luminător basarabean al Nemului: „Aşa cum în 1918 ea a fost prima rândunică ce a prevestit zorile unei vieţi noi pentru neamul românesc, dând semnalul Unirii şi al Reîntregirii neamului, acelaşi semnal îl dă şi astăzi"[19].

La două decenii de la înfăptuirea sfântului Ideal creştin românesc, altă mlădiţă basarabeană, profesorul G. Raşcu, publicist însemnat al vremii mărturisea: „Unirea Basarbiei-a fost pentru sufletele româneşti ca un balsam pus pe o rană adâncă, ca o rază de mângâiere venită în vremea celei mai cumplite deznădejdi. Basarabia s-a unit cu ţara mamă atunci când n-avea nimic de câştigat, decât bucurie sufletească; de aceea pentru noi, aceia care trăim la graniţa Nistrului şi ne hrănim din pământul ei binecuvântat, nu poate să existe o zi mai scumpă decât ziua de 27 martie[20]". Să rămână şi pentru noi românii de astăzi, grija de a trage primii semnalul aceastei misiuni divine a Re-Unirii cu Basarabia, fără a avea ceva de câştigat decât bucuria sufletească şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Amin!
Întru mulţi ani fericiţi Mireasă şi Martiră Basarabie!

27 Martie 2016, Brusturi-Neamţ.

---------------------------------------------
[8] Onisifor Ghibu, Unitatea Românească şi Chestiunea Basarabiei. Ediţie îngrijită de Dumitru Preda. Ed. Fiat Lux, Bucureşti, 1995, p. 64.
[9] Radu Theodoru, România, Românii şi Comunismul. Un răspuns documentat la o provocare antiromânească. Ed. Lucman, 2009, p. 7.
[10] Radu Theodoru, op. cit. p. 16.
[11] Onisifor Ghibu, op. cit. p. 65.
[12] Basarabia-Schiţă istorică şi culturală. Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, 2008, p. 28.
[13] Gheorghe Radu, Basarabia Pământ Românesc.Ed. „Cetatea Doamnei", Piatra Neamţ, 2012, p. 96.
[14] O. Ghibu, op. cit. p. 65.
[15] Ibidem.
[16] Iaşi, Miercuri, 28 Martie/10 Aprilie 1918, Maria, Regina României, Jurnal de Război 1918. Vol. III. Trad. de Anca Bărbulescu. Ediţie îngrijită de Lucian Boia. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 25.
[17] Antonie Plămădeală, Basarabia. Sibiu, 2003, p. 126.
[18] Vasile Ţepordei, Scrieri Alese. Ed. Flux, 2005, p. 88, 11.
[19] Basarabia, nr. 526 din 28.o3.1943.
[20] Sergiu C. Roşca, Basarabia Pământul misiunii noastre. Ed. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 7.

footer