Revista Art-emis
Moştenirea lui Henry Kissinger (2) PDF Imprimare Email
Silvia Jinga, S.U.A.   
Miercuri, 16 Martie 2016 14:54

Kissingers Shadow-2În privința Orientului Mijlociu politica lui Kissinger s-a caracterizat prin ambiguitate, lăsând lucrurile să se complice odată cu trecerea timpului. „Telling each what they wanted to hear" (spunând fiecăruia ceea ce dorea să audă), cam aceasta a fost strategia secretarului de stat. Arabilor le spunea că va convinge Israelul să se retragă în limitele granițelor lui istorice, iar pe de altă parte în septembrie 1975 a semnat o înțelegere secretă cu Israelul, prin care S.U.A. se angaja să nu negocieze cu Organizația de Eliberare a Palestinei până când nu va recunoaște dreptul de existență al Israelului. Greg Grandin subliniază limita tratatului care nu cerea același lucru Israelului, „to reciprocate and recognize Palestine's right to exist" - să recunoască în mod reciproc dreptul Palestinei la existență[4]. Această politică duplicitară de învrăjbire a diferitelor grupuri etnice pe principiul străvechi, divide et impera, a cauzat multe tragedii în zonă. Ca să slăbească partidul baathist al lui Saddam în Irak, i-a înarmat pe kurzi prin intermediul Israelului, împingându-i spre insurgență. Apoi a anulat livrarea de echipament militar kurzilor, ceea ce a condus la reacția rapidă a lui Saddam, de măcelărire și deportare a mii de kurzi. Armament de miliarde de dolari a fost livrat Arabiei Saudite și șahului Iranului, care a fost folosit pentru anihilarea influenței sovietice asupra guvernului moderat, ales în Afganistan în iulie 1973. Kissinger acționa și de data asta prin proxy ca să fie scutit de explicațiile datorate Congresului și cetățeanului american. În Afganistan armele au ajuns în mâinile mujahedinilor de ieri, care au devenit jihadiștii de azi. Autorul acestei lucrări subliniază că „the empowerment of Iran, the restoration of military relations with Pakistan, and weapons sales" (- împuternicirea Iranului, restaurarea relațiilor militare cu Pakistanul și vânzarea de arme)[5], toate acestea fiind politici ale lui Kissinger în calitatea de consilier la securitatea națională și secretar de stat, au contribuit la crearea jihadismului. Este adevărat că nu doar el a promovat această strategie, ci și alții, printre care Zbigniew Brzezinski, consilierul pe probleme de securitate națională în timpul președintelui Jimmy Carter. Sprijinul acordat islamicilor radicali, care luptau împotriva sovieticilor, a provocat invazia sovietică în Afganistan, care a destabilizat această țară, lăsând în urmă după retragere rețelele talibanilor, înarmate de către americani.

Tensiunea acută din zonă la care s-a ajuns astăzi își are rădăcinile în jocurile politice complicate implementate de Henry Kissinger și perpetuate de administrații care au urmat la Washington. Greg Grandin concluzionează expresiv: „combined, they've helped work the modern Middle East into a knot that even Alexander's sword can't cut". (combinate, aceste jocuri au înodat Orientul Mijlociu într-un nod pe care nici sabia lui Alexandru cel Mare nu l-ar putea tăia)[6]. Kissinger n-a fost deloc străin de promovarea dictatorilor și guvernelor de dreapta împotriva voinței populare manifestată în alegeri în țările din America Latină. Între 1969 și 1976 una după alta loviturile de stat au instalat în Bolivia, Chile, Peru, Ecuador, Argentina administrații de dreapta, represive care s-au manifestat astfel sub supravegherea lui Kissinger și a CIA, adeseori implicată în manevrele de culise din aceste țări. Zeci de mii de civili au fost întemnițați, torturați sau pur și simplu au dispărut numai pentru că aveau convingeri de stânga. Kissinger n-a fost străin nici de „Operațiunea Condor", un consorțiu criminal care a acționat în America Latină, S.U.A. și Europa. Toate aceste manipulări au fost făcute în același mod, prin intermediari, prin operațiuni acoperite pentru a se preveni ceea ce Kissinger ura de moarte, informarea Congresului și a populației. În discuția cu principalii jucători el folosea o maximă economie de mijloace de comunicare: un gest tacit de aprobare prin mișcarea capului sau patru minute de dialog între patru ochi cu executantul. Pentru că ceea ce-l preocupa pe Kissinger era să nu acționeze la lumina zilei, să nu fie deloc transparent, să plănuiască și să făptuiască pe ascuns. „Do it quickly" era sloganul lui. Obsesia lui Kissinger era aceea a poziției dure pe care America trebuie s-o ia în arena internațională pentru a fi credibilă. „Inaction needs to be avoided to show that action is possible" (Inacțiunea trebuie evitată ca să arăți că acțiunea este posibilă)[7]. Doctrina coechipierilor administrației lui George W. Bush se regăsește în filosofia istoriei trasată de Kissinger. Ceea ce susțin Dick Cheney, Donald Rumsfeld și Paul Wolfawitz seamănă mult cu ideile fostului secretar de stat despre hotărârea de a modela istoria conform propriei voințe, decizia de a crea propria realitate, ignorarea consecințelor propriilor acțiuni din trecut. „We create our own reality" (noi creăm propria noastră realitate) a motivat un membru al administrației Bush, încercând să justifice invadarea Irakului. Urmașii lui Kissinger au fost mai puțini atenți însă la limitele și autoconstrângerea pe care omul politic trebuie să și le impună, atunci când acționează intuitiv într-o lume care a devenit din ce în ce mai interdependentă.

Ne-am putea întreba dacă oameni precum Kissinger sau Pol Pot, implicați în situații care au cauzat multe victime umane, au avut mustrări de cuget pentru faptele lor. Înainte de moartea sa survenită în 15 aprilie 1998, întrebat dacă are remușcări pentru cei peste un milion de victime ale revoluției lui bestiale, Pol Pot a răspuns „My conscience is clear" (conștiința mea este limpede), motivând că a trebuit să se apere de dușmanii revoluției. În același mod, Kissinger, întervievat de o publicație germană despre Cambogia, a motivat tot prin necesitatea de autoapărare. Nu era nevoie de autoapărare dacă nu invada și distrugea sălbatic niște țări neutre. Ca să întărească această idee, Kissinger s-a declarat constant detașat de consecințele oricât de oribile ale acțiunilor trecute. A considerat întotdeauna că asemenea consecințe nu trebuie să paralizeze omul politic și nici să-i restrângă masa de manevră în viitor. Să distrugă viețile bieților țărani săraci din Cambogia și Laos era în accepția lui Kissinger perfect legitim. O sută de mii de cambogieni au fost omorâți și un milion au fost forțați să părăsească locuințele lor. Barbaria americană a generat reacția extremistă a kmerilor roșii și a celor încă mai radicali decât aceștia. Un proces similar de radicalizare s-a produs ulterior în Irak, Afganistan, Libia, Siria, adică acolo unde o forță străină a destabilizat pentru a impune, după propria voință, o nouă structură politică. Toți succesorii lui Kissinger, care au fost consiliați de firma newyorkeză, Kissinger and Associates, au aplicat teoria lui despre ignorarea faptelor comise în trecut, indiferent de consecințele lor dezastruoase pentru că, sublinia el, omul de stat trebuie să privească mereu în viitor, să răspundă crizelor care apar și să evite a gândi asupra cauzelor lor profunde.

Autorul stăruie o clipă asupra invaziei lui George H. W. Bush în Panama în 1989 pentru schimbarea regimului lui Manuel Noriega. Acțiunea avea loc în contextul căderii Zidului Berlinului, ceea ce a facilitat pentru președintele în funcție să încalce cu ușurință legea internațională a suvernanității naționale. În contextul prăbușirii regimurilor dictatoriale i-a fost la îndemână lui George H. W. Bush să fluture ca motiv al invaziei, avansarea democrației în lume. Pentru prima dată răspândirea democrației devenise un țel care se substituia respectului pentru suveranitatea națională. Este foarte importantă observația lui G. Grandin despre modificarea de concepție a Washingtonului foarte rapid după încetarea războiului rece, concepție conform căreia orice națiune care ar fi stat în calea avansării democrației (așa cum era definită de Washington) trebuia să fie măturată. America, notează G. Grandin, violase suveranitatea națională în țările Americii Latine peste un secol. Ceea ce este nou după căderea Cortinei de Fier este promovarea pe față de către Washington a ideii violării suveranității altor state, și a acțiunii unilaterale pentru așa zisa avansare a democrației în lume. Astfel, conchide istoricul: „the road to Baghdad ran through Panama City, with the 1989 invasion inaugurating the post-Cold War age of unilateral intervention" (drumul spre Bagdad trece prin Panama City, cu invazia din 1989 inaugurându-se era intervenției unilaterale de după Războiul Rece) [8]. Comunitatea internațională a fost total ignorată și intervențiile americane se produceau nu din motiv de securitate națională, ci pentru „civilized advancement" (avansarea civilizată) a democrației. Afirmația lui George W. Bush, că suveranitatea națională este un concept al trecutului și că nimic nu poate stăvili „the great mission" (marea misiune) a Statelor Unite de a extinde binefacerile libertății pe tot globul, cu siguranță nu a fost împărtășită de comunitatea internațională, subliniază Greg Grandin. Kissinger s-a numărat printre cei dintâi partizani deschiși ai invaziei Irakului și ai schimbării regimului. Dick Cheney îl cita în discursurile lui și se revendica astfel drept discipol al kissingerismului.

În cartea sa World Order (Ordinea Mondială, 2014) Henry Kissinger nu își recunoaște nici o greșeală sau implicare în împingerea națiunii americane în marea eroare care a fost invadarea Irakului. El încearcă să diminueze influența sa asupra echipei de politică externă din administrația Bush, ascunzând faptul că s-a întâlnit frecvent cu Dick Cheney în acea perioadă. Filozofia istoriei expusă de Kissinger în vasta sa operă, precum și deciziile sale politice au impulsionat „the reckless adventurism of the neocoms" (aventurismul primejdios al neoconservatorilor). Nici democrații n-au fost străini de influența lui Kissinger. Familia Clinton s-a sprijinit și se sprijină încă pe sfaturile lui Kissinger. Dar probele, care continuă să se acumuleze, demonstrează că diplomația lui Henry Kissinger a fost un eșec, că el a privit cu sânge rece atrocitățile în masă la care adesea a fost complice. „But what he did nearly half a century ago created the conditions for today's endless wars" (Dar ceea ce a făcut el acum o jumătate de secol a creat condițiile nesfârșitelor războaie actuale)[9], concluzionează Greg Grandin în finalul cercetării sale, captivantă și plină de substanță, care ne ajută să înțelegem cursul istoriei contemporane de după Al Doilea Război Mondial.
-----------------------------------------
[4] Henry Kissinger, Kissinger's Shadow, New York, Metropolitan Books, 2015, p. 125.
[5] Ibidem, p. 129.
[6] Ibidem, p. 132. .
[7] Ibidem, p.140.
[8] Ibidem, op. cit. p.117.
[9] Ibidem, op.cit. p.227.

footer