Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie B?descu   
Miercuri, 09 Martie 2016 21:06

Prof. univ. dr. Ilie B?descu, art-emisS? re?inem a?adar sentin?a pe care o punea Gusti acestor abord?ri, înc? în deceniul patru, deci acum 50 de ani (pentru a ne da seama de anacronismul gestului actual): „Defectul acestor lucr?ri, preciza sociologul român, este c? generalizeaz? f?r? temeiu tr?s?turi care nu se potrivesc poporului întreg, dar mai ales c? fac o seam? de caracteriz?ri lipsite de orice dovezi..." (D. Dr?ghicescu, „Din psihologia poporului român"). Pentru a în?elege despre ce este vorba ?i a sesiza importan?a decisiv? a reorient?rii provocat? de paradigma gustian? a „?tiin?ei na?iunii", s? z?bovim ilustrativ asupra lucr?rii, de acum peste 90 de ani, a lui Dr?ghicescu. O facem ?i pentru c? sociologul durkheimist a avut intui?ia unui demers ce merit? totu?i examinat cu aten?ie. Ideea metodologic? pare destul de interesant?, modul utiliz?rii metodei este profund discutabil. De aceea ni se pare important? o revenire asupra metodei pentru a eviden?ia partea ei provocatoare, dar ?i marea eroare a demersului, ?i deci pentru a pune în dreapt? lumin? valoarea incontestabil? a demersului gustian vis-a-vis de aceea?i chestiune: a edifica o ?tiin?? a na?iunii. Care este configura?ia metodei mai sus pomenite în scrierea lui Dr?ghicescu? Ea se cuprinde într-un demers în doi pa?i meni?i a mijloci caracterizarea unui popor, pe toat? lungimea istoriei sale ?i în toat? raza lui spa?ial?, printr-o sum? de tr?s?turi generice. Primul pas (moment) în aplicarea metodei const? în demersul de fixare analitic-istoric? a acelor tr?s?turi generale pe care Dr?ghicescu le consider? definitorii pentru fondul etnic al românilor (elementele de fond ale „sufletului etnic"). Al doilea pas în aplicarea metodei const? în determinarea influen?elor istorice care sunt socotite hot?râtoare în direc?ia conserv?rii ?i dezvolt?rii fondului (primar), ori, pur ?i simplu, în direc?ia inducerii unor efecte corozive, de degradare a fondului etnic (deci a fundamentelor suflete?ti ale unui popor). Recunoa?tem revenirea mult vulgarizat? a metodei lui Dr?ghicescu în utiliz?rile zilei la unii esei?ti ?i jurnali?ti ai momentului actual, ceea ce face ?i mai actual? ?i urgent? rediscutarea metodei.

Procedând astfel, Dr?ghicescu localizeaz?, mai întâi, fondul etnic al românilor într-un set de tr?s?turi generale definitorii pentru cele dou? mari grup?ri etnice din care s-a „n?scut" poporul român: dacii ?i romanii. Asupra acestui fond sufletesc au ac?ionat, apreciaz? Dr?ghicescu, influen?ele slave, ale popula?iilor migra¬toare în genere, apoi cele otomane, grece?ti ?i, în modernitate, influen?ele franceze. Rezultanta compus? din tr?s?turile de fond ?i din cele aduse de influen?ele istoriei poate fi, în viziunea lui Dr?ghicescu, o valoare pozi¬tiv?, indicând o „cre?tere" ?i o „împlinire" psihologic? a „fondului prim", sau negativ?, indicând o „sc?dere", o „degradare" a fondului primar. Concluzia pe care o pune Dr?ghicescu la analiza lui este c? românii, ca popor rezultat din combinarea fondului daco-roman cu influen?e istorice (slave, otomane, grece?ti, franceze etc.) reprezint? o „manifestare degradant?", degenerat?, a „fondului etnic primar" (daco-roman). În viziunea lui, istoria poporului român, ?i deci fenomenologia psihologiei etnice române?ti, reprezint? o progresiv? degenerare etnospiritual? a „mentalit??ii" ?i a „caracteru¬lui" daco-roman. Ceea ce apare ca „sintez?" înnoitoare în ordinea mani¬fest?rilor spirituale (folclorice etc.) s-ar datora, în viziunea lui Dr?ghicescu, mai degrab? unor influen?e istorice (ca cele slave) decât încord?rilor etnice proprii (de substiat). Prin urmare, norma (criteriul ?i unitatea) de m?surare a psihologiei unui popor, este, în viziunea sa, înapoi, nu în fa?? (în viitor). O atare norm? este întrunit? de setul de tr?s?turi generale care alc?tuiesc mentalitatea ?i caracterul acelor grupuri etnice din care se compune fondul (substratul) unui popor (în cazul românilor: dacii ?i romanii). Dacii ?i romanii fondului etnic primar compun, într-o atare oglind?, un fel de profil spectral, o entitate abstract?, o sum? de tr?s?turi generale plutind peste timp, un fel de imanen?? corodat? de influen?e str?ine de ea.

Fa?? de „m?sura" lor primordial?, fa?? de aceast? imanen?? paradoxal abstract?, românii, ne spune Dr?ghicescu, nu se afirm? în istorie ca o nou? sintez? sufleteasc?, datorat? adic? încord?rilor proprii, cât, mai degrab?, ca o manifestare daco-roman? depotentat?, ce-i pare a se degrada tot mai mult pe m?sur? ce ne îndep?rt?m de fondul etnospiritual situat într-un timp care devine, astfel, un illud tempus al românilor istorici. Dr?ghicescu nu spune nimic despre cele dou? expresii ale unei sinteze spirituale de maxim? originalitate ?i unicitate la scara acestui popor ?i anume una dintre cele mai vii, mai suple limbi neoromanice, limba român?, ?i una dintre sintezele de incredibil? putere înl?untrul experien?ei cre?tine ?i anume ceea ce Mircea Eliade va numi „cre?tinism cosmic sud-est european". Despre celelalte momente, în care se ilustreaz? recuren?a unei unit??i perene care d? m?sura prezen?ei fondului etnospiritual românesc în istorie, Dr?ghicescu pare a nu fi aflat nimic v?dind o penibil? subcultur? sau, cu termenul lui Motru, o întreprindere pseudocult?. Ne d?m seama, iat?, de ce cartea lui Dr?ghicescu a exercitat o a?a de mare atrac?ie pentru acei „intelectuali" români de ast?zi, care nutresc un dispre? a?a de st?ruitor fa?? de poporul român (din motive care ?in de psihologia „elitelor" în istoria modern? a românilor, motive asupra c?rora nu este nici momentul ?i nici locul potrivit s? z?bovim aici). Ne afl?m, iat?, în fa?a unui paradox. D. Dr?ghicescu admite, în premisa abord?rii sale, c? popoarele pot fi caracterizate prin acele m?nunchiuri de tr?s?turi în care se exprim? „mentalitatea" ?i „caracterul" lor. Pe de alt? parte, în ciuda propriei sale premise, el conchide c?, în cazul românilor, influen?ele istorice au fost mai puternice decât fondul propriu, astfel c?, într-o atare lumin? falsificatoare, putem vorbi cu mare greutate despre o nou? sintez? sufleteasc?. S-ar putea vorbi, în schimb, consider? Dr?ghicescu, despre o degenerare a unei unit??i suflete?ti de substrat în care s-a fixat sinteza elementelor daco-romane. Prin urmare, ori admitem c? poporul român este ceva nou, un întreg care este mai mult decât suma p?r?ilor constitutive (deci o împlinire, o de-s?vâr?ire) ?i atunci devine posibil? o ?tiin?? a acestei noi unit??i, a acestui lucru nou ?i deci diferit relativ de elementele din care a ie?it, ori, dimpotriv?, conchidem c? românii sunt expresia unei manifest?ri degradate a fondului de elemente dacice ?i romane ?i atunci trebuie s? conchidem pe cale de consecin?? c? ?tiin?a acestui popor este o imposibilitate c?ci e lipsit? de obiect. Cel mult s-ar putea vorbi despre o istorie a dacilor ?i a romanilor orientali la dou? mii de anii de la ocuparea Daciei de c?tre Traian.

Pentru D. Dr?ghicescu sinteza numit? limba român? (care n-ar fi putut s? apar? dac? românii ar fi o simpl? degenerare a dacilor ?i a romanilor) r?mâne o chestiune obscur? ?i, tot astfel, „cre?tinismul românesc" cu termenul lui Simion Mehedin?i, ori „cosmic" cu sintagma lui M. Eliade. Ca s? nu vezi sinteza limbii române, „cre?tinismul cosmic", „mioritismul" (în sensul revelat de M. Eliade ?i de L. Blaga), ori „Bizan?ul dup? Bizan?" ?i statele cre?tine voievodale etc. (s?vâr?ite de români ca factor de mare putere spiritual? al istoriei r?s?ritene) ni se pare a fi îndeajuns de probator asupra infirmit??ii ?i a diletantismului regretabil al c?r?ii lui D. Dr?ghicescu ?i deopotriv? ale me¬todei „psihologiei popoarelor". Dup? cum ?tim, tenta?ia metodei lui Dr?ghicescu este persistent?. Ea a condus uneori la înfund?turi dintre cele mai jalnice, spre patologie (etalând o ciudat? ideopatie, o maladie a fondului ideatic al unui ins ori grup de indivizi) ca în acele sc?p?r?ri de trivialit??i, imondicii ?i scabros, pe care le citim în texte recente despre profilul spiritual al poporului român. Aceste înfund?turi arat? îndestul?tor cât? de?ert?ciune, cât diletantism ?i cât? mediocritate se pot ad?posti în utilizarea unui demers ca al lui Dr?ghicescu. Asemenea e?ecuri deriv? din imanentismul demersului, adic? din axioma c? popoarele sunt simple entit??i istorice, nu au nimic tainic în fiin?a lor, ?i ca atare unitatea lor de m?sur? poate fi localizat? în alte entit??i tot istorice ?i ele, iar devenirea poporului se reduce la un proces imanent, strict istoric. Prin urmare, într-o atare viziune, toat? zestrea spiritual? a unui popor s-ar afla depozitat? în entit??i entoistorice, precum dacii ?i romanii, în cazul românilor. Ca ?i cum înse?i marile virtu?i ale dacilor ?i romanilor s-ar fi ivit prin genera?ie spontanee pentru a fi sufocate apoi de influen?e istorice potrivnice în decursul secolelor ?i al mileniilor.

Elementul transistoric, tainic, transcendent din fiin?a spiritual? a oric?rui popor este cu totul obliterat. Dumnezeu nu exist? într-o atare viziune, iar fondul spiritual al popoarelor n-ar avea nimic peren, ar fi lipsit de laten?e spirituale, asupra c?rora potrivniciile vremurilor nu au nici o putere, c?ci asemenea laten?e sunt expresia unor „energii necreate", a unor daruri ?i chem?ri tainice, reale în virtualitatea lor, oricât de redus? ar fi actualizarea lor într-o vreme sau alta. A?a în?elegem observa?ia Pr. Arsenie Boca atunci când ne spune c? destinul omului, ?i deci al popoarelor, este „ascuns în Dumnezeu". Pe de alt? parte, demersul acesta care distinge între substratul spiritual, sufletesc al popoarelor ?i adstratul influen?elor istorice a primit utiliz?ri str?lucitoare în alte demersuri, precum cele ale lui L. Blaga, V. Pârvan, Bogdan Petriceicu Ha?deu, Iorga, Mircea Vulc?nescu, C. Noica, D. St?niloae, antropologi precum E. Bernea, Ion Ionic?, Traian Herseni, sociologi precum E. Sperantia, Tr. Br?ileanu etc., lingvi?ti precum Alf Lombard, T. Capidan, G. Iv?nescu, M.N. Russu etc. Dac? vei admite faptul evident al caracterului transistoric, peren, cvasitainic al puterii spiritului în raport cu potrivnicia istoriei nu vei aluneca în nefericita ideopatie a min?ii triviale a intelectualului dezabuzat care-?i scuip? scârba de sine exact pe obrazul r?bd?tor ?i înc? „în?eleg?tor" al popoarelor. Vom p?r?si aici referirile la prima direc?ie de încadrare a scrierilor consacrate „studiului" popoarelor, evocând cea de-a doua metod? care ?i-a f?cut inaugurarea în raport cu obiectivul realiz?rii unei ?tiin?e a na?iunii. Aceasta, precizeaz? D. Gusti, „se apropie mai mult de ?tiin?? ?i are mai multe putin?e s? ne duc? la adev?r. Este metoda inductiv?, care pleac? de la fapte, nu de la impresii ?i duce la cercet?ri mig?loase ?i prudente, în care se renun?? de bun?voie la generaliz?rile neîntemeiate" (ibidem). Dar, despre aceasta, cu alt prilej.

footer