Revista Art-emis
Învățături despre popoare. În contra uitării (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu   
Miercuri, 09 Martie 2016 21:06

Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, art-emisSă reținem așadar sentința pe care o punea Gusti acestor abordări, încă în deceniul patru, deci acum 50 de ani (pentru a ne da seama de anacronismul gestului actual): „Defectul acestor lucrări, preciza sociologul român, este că generalizează fără temeiu trăsături care nu se potrivesc poporului întreg, dar mai ales că fac o seamă de caracterizări lipsite de orice dovezi..." (D. Drăghicescu, „Din psihologia poporului român"). Pentru a înțelege despre ce este vorba și a sesiza importanța decisivă a reorientării provocată de paradigma gustiană a „științei națiunii", să zăbovim ilustrativ asupra lucrării, de acum peste 90 de ani, a lui Drăghicescu. O facem și pentru că sociologul durkheimist a avut intuiția unui demers ce merită totuși examinat cu atenție. Ideea metodologică pare destul de interesantă, modul utilizării metodei este profund discutabil. De aceea ni se pare importantă o revenire asupra metodei pentru a evidenția partea ei provocatoare, dar și marea eroare a demersului, și deci pentru a pune în dreaptă lumină valoarea incontestabilă a demersului gustian vis-a-vis de aceeași chestiune: a edifica o știință a națiunii. Care este configurația metodei mai sus pomenite în scrierea lui Drăghicescu? Ea se cuprinde într-un demers în doi pași meniți a mijloci caracterizarea unui popor, pe toată lungimea istoriei sale și în toată raza lui spațială, printr-o sumă de trăsături generice. Primul pas (moment) în aplicarea metodei constă în demersul de fixare analitic-istorică a acelor trăsături generale pe care Drăghicescu le consideră definitorii pentru fondul etnic al românilor (elementele de fond ale „sufletului etnic"). Al doilea pas în aplicarea metodei constă în determinarea influențelor istorice care sunt socotite hotărâtoare în direcția conservării și dezvoltării fondului (primar), ori, pur și simplu, în direcția inducerii unor efecte corozive, de degradare a fondului etnic (deci a fundamentelor sufletești ale unui popor). Recunoaștem revenirea mult vulgarizată a metodei lui Drăghicescu în utilizările zilei la unii eseiști și jurnaliști ai momentului actual, ceea ce face și mai actuală și urgentă rediscutarea metodei.

Procedând astfel, Drăghicescu localizează, mai întâi, fondul etnic al românilor într-un set de trăsături generale definitorii pentru cele două mari grupări etnice din care s-a „născut" poporul român: dacii și romanii. Asupra acestui fond sufletesc au acționat, apreciază Drăghicescu, influențele slave, ale populațiilor migra¬toare în genere, apoi cele otomane, grecești și, în modernitate, influențele franceze. Rezultanta compusă din trăsăturile de fond și din cele aduse de influențele istoriei poate fi, în viziunea lui Drăghicescu, o valoare pozi¬tivă, indicând o „creștere" și o „împlinire" psihologică a „fondului prim", sau negativă, indicând o „scădere", o „degradare" a fondului primar. Concluzia pe care o pune Drăghicescu la analiza lui este că românii, ca popor rezultat din combinarea fondului daco-roman cu influențe istorice (slave, otomane, grecești, franceze etc.) reprezintă o „manifestare degradantă", degenerată, a „fondului etnic primar" (daco-roman). În viziunea lui, istoria poporului român, și deci fenomenologia psihologiei etnice românești, reprezintă o progresivă degenerare etnospirituală a „mentalității" și a „caracteru¬lui" daco-roman. Ceea ce apare ca „sinteză" înnoitoare în ordinea mani¬festărilor spirituale (folclorice etc.) s-ar datora, în viziunea lui Drăghicescu, mai degrabă unor influențe istorice (ca cele slave) decât încordărilor etnice proprii (de substiat). Prin urmare, norma (criteriul și unitatea) de măsurare a psihologiei unui popor, este, în viziunea sa, înapoi, nu în față (în viitor). O atare normă este întrunită de setul de trăsături generale care alcătuiesc mentalitatea și caracterul acelor grupuri etnice din care se compune fondul (substratul) unui popor (în cazul românilor: dacii și romanii). Dacii și romanii fondului etnic primar compun, într-o atare oglindă, un fel de profil spectral, o entitate abstractă, o sumă de trăsături generale plutind peste timp, un fel de imanență corodată de influențe străine de ea.

Față de „măsura" lor primordială, față de această imanență paradoxal abstractă, românii, ne spune Drăghicescu, nu se afirmă în istorie ca o nouă sinteză sufletească, datorată adică încordărilor proprii, cât, mai degrabă, ca o manifestare daco-romană depotentată, ce-i pare a se degrada tot mai mult pe măsură ce ne îndepărtăm de fondul etnospiritual situat într-un timp care devine, astfel, un illud tempus al românilor istorici. Drăghicescu nu spune nimic despre cele două expresii ale unei sinteze spirituale de maximă originalitate și unicitate la scara acestui popor și anume una dintre cele mai vii, mai suple limbi neoromanice, limba română, și una dintre sintezele de incredibilă putere înlăuntrul experienței creștine și anume ceea ce Mircea Eliade va numi „creștinism cosmic sud-est european". Despre celelalte momente, în care se ilustrează recurența unei unități perene care dă măsura prezenței fondului etnospiritual românesc în istorie, Drăghicescu pare a nu fi aflat nimic vădind o penibilă subcultură sau, cu termenul lui Motru, o întreprindere pseudocultă. Ne dăm seama, iată, de ce cartea lui Drăghicescu a exercitat o așa de mare atracție pentru acei „intelectuali" români de astăzi, care nutresc un dispreț așa de stăruitor față de poporul român (din motive care țin de psihologia „elitelor" în istoria modernă a românilor, motive asupra cărora nu este nici momentul și nici locul potrivit să zăbovim aici). Ne aflăm, iată, în fața unui paradox. D. Drăghicescu admite, în premisa abordării sale, că popoarele pot fi caracterizate prin acele mănunchiuri de trăsături în care se exprimă „mentalitatea" și „caracterul" lor. Pe de altă parte, în ciuda propriei sale premise, el conchide că, în cazul românilor, influențele istorice au fost mai puternice decât fondul propriu, astfel că, într-o atare lumină falsificatoare, putem vorbi cu mare greutate despre o nouă sinteză sufletească. S-ar putea vorbi, în schimb, consideră Drăghicescu, despre o degenerare a unei unități sufletești de substrat în care s-a fixat sinteza elementelor daco-romane. Prin urmare, ori admitem că poporul român este ceva nou, un întreg care este mai mult decât suma părților constitutive (deci o împlinire, o de-săvârșire) și atunci devine posibilă o știință a acestei noi unități, a acestui lucru nou și deci diferit relativ de elementele din care a ieșit, ori, dimpotrivă, conchidem că românii sunt expresia unei manifestări degradate a fondului de elemente dacice și romane și atunci trebuie să conchidem pe cale de consecință că știința acestui popor este o imposibilitate căci e lipsită de obiect. Cel mult s-ar putea vorbi despre o istorie a dacilor și a romanilor orientali la două mii de anii de la ocuparea Daciei de către Traian.

Pentru D. Drăghicescu sinteza numită limba română (care n-ar fi putut să apară dacă românii ar fi o simplă degenerare a dacilor și a romanilor) rămâne o chestiune obscură și, tot astfel, „creștinismul românesc" cu termenul lui Simion Mehedinți, ori „cosmic" cu sintagma lui M. Eliade. Ca să nu vezi sinteza limbii române, „creștinismul cosmic", „mioritismul" (în sensul revelat de M. Eliade și de L. Blaga), ori „Bizanțul după Bizanț" și statele creștine voievodale etc. (săvârșite de români ca factor de mare putere spirituală al istoriei răsăritene) ni se pare a fi îndeajuns de probator asupra infirmității și a diletantismului regretabil al cărții lui D. Drăghicescu și deopotrivă ale me¬todei „psihologiei popoarelor". După cum știm, tentația metodei lui Drăghicescu este persistentă. Ea a condus uneori la înfundături dintre cele mai jalnice, spre patologie (etalând o ciudată ideopatie, o maladie a fondului ideatic al unui ins ori grup de indivizi) ca în acele scăpărări de trivialități, imondicii și scabros, pe care le citim în texte recente despre profilul spiritual al poporului român. Aceste înfundături arată îndestulător câtă deșertăciune, cât diletantism și câtă mediocritate se pot adăposti în utilizarea unui demers ca al lui Drăghicescu. Asemenea eșecuri derivă din imanentismul demersului, adică din axioma că popoarele sunt simple entități istorice, nu au nimic tainic în ființa lor, și ca atare unitatea lor de măsură poate fi localizată în alte entități tot istorice și ele, iar devenirea poporului se reduce la un proces imanent, strict istoric. Prin urmare, într-o atare viziune, toată zestrea spirituală a unui popor s-ar afla depozitată în entități entoistorice, precum dacii și romanii, în cazul românilor. Ca și cum înseși marile virtuți ale dacilor și romanilor s-ar fi ivit prin generație spontanee pentru a fi sufocate apoi de influențe istorice potrivnice în decursul secolelor și al mileniilor.

Elementul transistoric, tainic, transcendent din ființa spirituală a oricărui popor este cu totul obliterat. Dumnezeu nu există într-o atare viziune, iar fondul spiritual al popoarelor n-ar avea nimic peren, ar fi lipsit de latențe spirituale, asupra cărora potrivniciile vremurilor nu au nici o putere, căci asemenea latențe sunt expresia unor „energii necreate", a unor daruri și chemări tainice, reale în virtualitatea lor, oricât de redusă ar fi actualizarea lor într-o vreme sau alta. Așa înțelegem observația Pr. Arsenie Boca atunci când ne spune că destinul omului, și deci al popoarelor, este „ascuns în Dumnezeu". Pe de altă parte, demersul acesta care distinge între substratul spiritual, sufletesc al popoarelor și adstratul influențelor istorice a primit utilizări strălucitoare în alte demersuri, precum cele ale lui L. Blaga, V. Pârvan, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Iorga, Mircea Vulcănescu, C. Noica, D. Stăniloae, antropologi precum E. Bernea, Ion Ionică, Traian Herseni, sociologi precum E. Sperantia, Tr. Brăileanu etc., lingviști precum Alf Lombard, T. Capidan, G. Ivănescu, M.N. Russu etc. Dacă vei admite faptul evident al caracterului transistoric, peren, cvasitainic al puterii spiritului în raport cu potrivnicia istoriei nu vei aluneca în nefericita ideopatie a minții triviale a intelectualului dezabuzat care-și scuipă scârba de sine exact pe obrazul răbdător și încă „înțelegător" al popoarelor. Vom părăsi aici referirile la prima direcție de încadrare a scrierilor consacrate „studiului" popoarelor, evocând cea de-a doua metodă care și-a făcut inaugurarea în raport cu obiectivul realizării unei științe a națiunii. Aceasta, precizează D. Gusti, „se apropie mai mult de știință și are mai multe putințe să ne ducă la adevăr. Este metoda inductivă, care pleacă de la fapte, nu de la impresii și duce la cercetări migăloase și prudente, în care se renunță de bunăvoie la generalizările neîntemeiate" (ibidem). Dar, despre aceasta, cu alt prilej.

footer