Revista Art-emis
Nicio societate nu devine, instantaneu, modernă PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ   
Miercuri, 09 Martie 2016 20:47

Prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ, art-emisModernitatea se produce şi se manifestă în toate societăţile actuale în temeiul unor principii, însă nu prin simpla lor reproducere din spaţiul modernităţii europene. De acelasi autor Spiru Haret, o viaţă închinată reformării societăţii româneşti De aici rezultă că este necesară identificarea principiilor şi normelor modernităţii, fără de care este foarte greu de operat cu acest concept. Prin urmare, criteriul care poate identifica modernitatea unei societăţi este dat mai degrabă de principiile şi normele ce guvernează modernizarea acelei societăţi ori intrarea acesteia în faza modernizării. Ele afectează structura interioară a societăţii: credinţe, obişnuinţe, tradiţii, cadrul instituţional, comunitatea etc. Trebuie spus că principiile societăţii moderne nu au fost aplicate la orice sferă a vieţii sociale în prima modernitate europeană. Faţă de aceste principii a existat rezistenţă din partea structurilor premoderne chiar în cadrul modernităţii europene: „Paralel cu procesele de marketizare, raţionalizare şi creşterea productivităţii specifice modernizării s-au reinventat structurile tradiţionale şi comunitareˮ[1]. Principiile modernităţii occidentale au fost aplicate diferit în spaţiul non-occidental datorită structurilor premoderne ca factori de conservare a suveranităţii naţionale şi a identităţii culturale tradiţionale. Primatul autonomiei individuale asociat cu umanitatea universalistă comună sunt principii fundamentale ale societăţii moderne europene[2]. De aici decurg celelalte principii: raţionalitate, muncă remunerată, egalitarismul, principiul de includere funcţională, delimitarea naturii de societate[3], individualism competitiv, protecţia drepturilor la libertate, egalitate şi la diversitatea socială, secularismul, naţionalitatea teritorială, statalitatea naţională, auto-identificarea persoanei, protecţie socială cuprinzătoare pentru toţi cetăţenii[4], progres, dominaţia relaţiilor de piaţă într-un stat construit în jurul principiilor capitalismului. Datorită industrializării, capitalismul a conferit un scop şi un sens modernizării economice şi tehnologice, dar cu efecte sociale şi umane care au trecut peste cerinţele modernităţii privind autonomia şi individualismul persoanei. Societatea modernă funcţionează în baza principiului diferenţierii funcţionale, spre deosebire de societatea premodernă unde fundamental era principiul stratificării în raport cu originea socială. Mobilitatea socială europeană a fost ridicată doar în perioadele de dezvoltare extensivă a uneia sau alteia dintre formele de capitalism însă s-a ajuns, în timp, la reproducerea de către sistemul de învăţământ a inegalităţilor sociale ale societăţii în sensul dat de P. Bourdieu[5] . Actualitatea poate fi considerată o condiţie necesară a modernităţii. Dar este, oare, şi suficientă? Altfel spus: pot fi moderne (sub aspectul necesităţii şi oportunităţii) chiar şi stări ori lucruri ce nu mai sunt atât de actuale, sub aspect cronologic? Fapte şi evenimente au dovedit că se poate admite existenţa unor elemente de modernitate ce aparţin tradiţiilor unei societăţi. Prin urmare, pot coexista moduri de viaţă moderne şi premoderne în diverse societăţi. Eisenstadt afirmă că evoluţiile din societăţile în curs de modernizare au respins hegemonia modernităţii vestice şi au dat naştere la mai multe modele instituţionale şi ideologice moderne distincte, influenţate, în mare măsură, de spaţii culturale specifice tradiţiilor şi experienţelor istorice[6]. Sunt, de fapt, două tipuri de abordare a principiilor modernităţii, după cum afirmă Anthony Giddens în The Consequences of Modernity. După primul criteriu de analiză, cel istorist, modernitatea orientală tinde să împrumute, în timp, valorile modernităţii occidentale, şi, în acest sens, am putea vorbi despre decalaje în primul rând în modernizare, mai mult decât despre simpla modernitate, conceptul din urmă fiind mai degrabă ontic, în cadrul „absorbţieiˮ geopolitice a unei părţi a spaţiului oriental de către cel occidental. Potrivit celei de a doua perspective - evoluţionistă, este de cercetat nu atât plasarea în istoricitate după criterii geografico-spirituale, ci mai degrabă etapizarea epocii moderne a Occidentului, de la epoca timpurie la contemporaneitatea noastră numită târzie. Nu analizez cele două perspective in detaliu, dar subliniez procesualitatea modernităţii în oricare dintre spaţiile în care se manifestă. Altfel spus, nici o societate nu devine, instantaneu, modernă prin simpla reproducere instituţională şi politică a principiilor de bază ale modernităţii europene. Caracteristicile modernităţii. Nu putem identifica societăţile moderne dacă nu relevăm setul de caracteristici definitorii pentru modernitatea unei societăţi. Ne referim, în principal, la acele trăsături care au diferenţiat modernitatea occcidentală de alte tipuri de evoluţie socială.

O sinteză a caracteristicilor fundamentale ale modernităţii occcidentale, raportate la civilizaţia occidentală, realizează Samuel P. Huntington. El indică un număr de instituţii, practici şi credinţe recunoscute în mod legitim ca nucleu al civilizaţiei occidentale. Acestea includ: Moştenirea clasică - Occidentul a moştenit mult din civilizaţiile anterioare, inclusiv filosofia greacă şi raţionalismul, dreptul roman, limba latină şi civilizaţiile islamice; Creştinismul occidental, în primul rând catolicismul şi protestantismul; Limbi europene. Occidentul diferă de majoritatea celorlalte civilizaţii prin multiplicitatea de limbi vorbite; Separarea autorităţii spirituale de cea temporală, adică a bisericii de stat. Această diviziune de autoritate a contribuit la dezvoltarea libertăţii în Occident; Statul de drept. Conceptul de centralitatea dreptului a fost moştenit de la romani. Tradiţia statului de drept a pus bazele constituţionalismului şi ale protecţiei drepturilor omului, inclusiv a drepturilor de proprietate şi a acţiunilor împotriva exercitării arbitrare a puterii; Pluralismul social şi societatea civilă. Istoriceşte, societatea occidentală a fost pluralistă. Pentru mai mult de un mileniu, Occidentul a avut o societate civilă. Pluralismul asociativ a fost completat prin pluralismul de clasă. Cele mai multe societăţi din Europa de Vest au fost alcătuite din aristocraţie relativ puternică şi autonomă, ţărănime - clasă predominantă - şi o clasa mică, dar semnificativă de negustori şi comercianţi; Organismele reprezentative. Pluralismul social a dat naştere la clase sociale, parlamente, şi alte instituţii care au reprezentat interesele aristocraţiei, clerului, negustorilor şi ale altor grupuri. Aceste organisme au inclus forme de reprezentare care, în cursul modernizării, au evoluat în instituţiile democraţiei moderne; Individualismul - trăsătură distinctivă a Occidentului. Aceste caracteristici au existat şi în alte civilizaţii însă ele au fost mult mai răspândite în Occident. Ele formează nucleul civilizaţiei occidentale şi sunt în mare parte factorii care au permis ca civilizaţia occidentală să fie unică. Civilizaţia occidentală este preţioasă nu pentru că este universală, ci pentru că este unică[7]. Huntington a argumentat că Occidentul trebuie să renunţe la iluzia universalităţii civilizaţiei sale într-o lume alcătuită dintr-o diversitate de civilizaţii[8]. Unele afirmaţii ale politologului american sunt de discutat, ca, de exemplu, unicitatea civilizaţiei europene, şi în consecinţă, a modernităţii occidentale. Trebuie spus că şi civilizaţia chineză e unică, precum şi cea indiană. Modernitatea este un moment al civilizaţiei dar civilizaţia europeană cuprinde toate momentele care au făcut posibilă modernitatea. Modernitatea se distinge printr-o nouă structură socială, caracterizată prin trecerea de la produse la servicii, prin creşterea ocupaţiilor manageriale şi profesionale, prin dispariţia locurilor de muncă agricole şi a meşteşugarilor precum şi prin conţinutul informaţional tot mai accentuat al muncii în majoritatea economiilor avansate: „În orice proces de tranziţie istorică una din expresiile cele mai directe de schimbare sistemică este transformarea ocupării forţei de muncă şi structura ocupaţională"[9]. Transformările ocupaţionale s-ar înscrie în unicul model de modernitate în care societatea americană este lider. Modernitatea este descrisă prin progresul atins de acele naţiuni care ating niveluri mai ridicate la următoarele variabile: educaţie, venit pe cap de locuitor, urbanizare, participare politică, gradul de ocupare a forţei de muncă industriale. Fragment din cartea „Modernitatea tendenţială. Reflecţii despre evoluţia modernă a societăţii", în curs de apariţie la editura Tritonic.
---------------------------------------------
[1] Ulrich Beck, Wolfgang Bonss, Christoph Lau (2003) The Theory of Reflexive Modernization. Problematic, Hypotheses and Research Programme, Theory, Culture & Society 20(2), p. 15.
[2] Alex Inkeles (1983) Exploring Individual Modernity. New York: Columbia University Press.
[3] Peter Wagner (1994) A Sociology of Modernity: Liberty and Discipline. ed.cit., p. 106.
[4] Manuel Castells (2010) The Power of Identity, Second edition with a new preface. Oxford: Wiley-Blackwel, p. 315.
[5] Pierre Bourdieu et Jean Claude Passeron (1970) La reproduction éléments pour une théorie du système d'enseignement. Paris: Les Editions de Minuit.
[6] S.N. Eisenstadt (2000) Multiple Modernities, Daedalus 129, 1, p. 1.
[7] Samuel P. Huntington (1996) The West: Unique, Not Universal, Foreign Affairs 75:6 November/December, p. 35.
[8] Ibidem, p. 41.
[9] Manuel Castells (2010) The Information Age Economy, Society, and Culture, Volume I, ed. cit., p. 217

footer