Revista Art-emis
Învățături despre popoare. În contra uitării (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu   
Duminică, 06 Martie 2016 20:21

Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, art-emisUn ciclu de instabilitate a popoarelor Orientului. Popoarele Orientului au intrat într-un ciclu de instabilitate a cărei durată nu putem s-o diagnosticăm pe deplin. Procesul acesta al ieșirii popoarelor din matca lor, cu ciclicitățile sale insuficient cercetate, este mai amplu decât pare la prima vedere, adică se desfășoară pe întinderea unei geografii etno-spirituale care trece de raza peninsulară numită Europa. Fenomenul răscolirii lăuntrice a popoarelor, urmat de roiri colective pe mari întinderi, n-a fost cercetat la noi mai deloc, dar la vecinii noștri nu lipsesc studiile aduse la zi. Putem anticipa intrarea într-un ciclu de tulburări, o „eră a turbulențelor", cum a caracterizat-o P. Drucker, cu mase demografice vânturate pe mari întinderi și o geografie mișcătoare, cu revărsări de populații dinspre Orient spre Occident pe care nu le poate nimeni stăvili. Pe acest fundal se prefigurează științe noi, de tipul a ceea ce doi strategiști americani, Ph. Kotler și Caslione, au denumit „știința haosului", Chaotics. Pe același fundal devine urgent să ne reamintim deopotrivă de tradiția cercetărilor dedicate acelor nuclee de stabilitate demo-teritoriale numite popoare, cercetări de la care am moștenit paradigme de maximă însemnătate, precum este și celebra „știință și pedagogie a națiunii" datorată cunoscutului fondator de școală sociologică, D. Gusti. Vremurile de azi ne-au găsit dezarmați gnoseologic în ambele privințe. Ne lipsește o cercetare serioasă la zi a nucleului de stabilitate etno-demografică de la Carpați și de la Dunărea de Jos, numit popor român. Ne lipsesc, însă, și studiile serioase asupra ciclului de instabilitate în care au intrat popoarele Orientului Apropiat și deopotrivă ale Sud-Estului european, unde segmentul de populație smuls din trunchiul stabil de valul migrațiilor atinge proporții de 20%.

Ce se întâmplă cu popoarele într-un atare context? Ce efecte se vor rostogoli asupra unităților socio-spirituale numite națiuni pe un atare fond al mișcării atâtor popoare ieșite din matcă? Înițiem aici, la adăpostul revistei Clipa și a autorității seniorului literaturii etnofondului românesc, scriitorul nepereche, Dinu Săraru, un serial de analize prin care nădăjduim să deschidem ambele dosare ale unor așa de alarmante fenomene și să readucem în minte marile cicluri învățătorești ale lumii, în frunte cu învățăturile despre popoare din profețiile lui Ieremia, Daniel etc. Este semnificativ să descoperim că aceste învățături se referă la popoarele din nou răvășite, amănunțit vânturate astăzi, în arealul geografiei biblice. A ignora învățăturile despre popoare într-o dezbatere la zi asupra geografiei mișcătoare a Orientului de lângă noi ar fi cel puțin păgubos. Studiul populațiilor mișcătoare, rememorarea învățăturilor despre popoare și reactualizarea științei unităților etnosociale stabile (a națiunilor) au o mare însemnătate pentru a preîntâmpina riscul dezarmării cognitive a popoarelor, adică deposedarea lor de instrumentele autocunoașterii (în frunte cu religia, arta și literatura popoarelor) și blocarea cercetării vremurilor și a geografiei politice a zilei. În albia unor fenomene de năvălire a popoarelor asupra altor popoare sunt resuscitate și formele vechi, alături de unele noi, de agresiune spirituală, fiind reactualizate strategiile menite a descuraja înarmarea spirituală a popoarelor și de a subaprecia valoarea aparatului defensor al culturii proprii.

Teorii celebre sunt boicotate, autorii acestora sunt ostracizați, zeflemeaua mașinăriei agresoare aruncă asupra acestor teorii și asupra medalionului spiritual al popoarelor ironii triviale, imondicii, etichete infectate etc. Fenomenul refugiaților (cu termenul pe care marea presă îl folosește pentru a denumi populațiile rostogolite peste geografia relativ stabilă a Europei) reprezintă un avertisment asupra primejdiei persistenței într-o asemenea predispoziție maladivă spre autoflagelare spirituală și totodată readuce în actualitate chestiunea cercetării serioase a popoarelor deodată cu studiul diverselor tipuri de năvăliri. Vom intercala, iată, în serialul nostru și analize aplicate de geopolitică și geoistorie asupra diverselor tipuri de mișcări colective care acoperă deopotrivă marile migrații, năvălirile de popoare asupra altor popoare, marile bejenii, valurile de refugiați etc. Să reținem că atunci când în valurile migratoare sunt antrenate mari populații putem suspecta și spectrul unor roiri în cascadă, după cum poate fi vorba despre mari bejenii de populații provocate de tiranii, de alte invazii, ori poate fi vorba, pur și simplu, de efectele secundare ale unor forme noi de robie a popoarelor, toate acestea ascunzând și destule amenințări ale vieții în spațiile până ieri stabile etc.

Știința mișcărilor colective, a marilor dizlocări de populații, sub forme felurite, de la cea a rostogolirilor la aceea a frontului migrator care înaintează progresiv și fără efecte anarhizante este somația clipei și urgența strategică a guvernelor. Pe de altă parte, tocmai recrudescența acestor fenomene readuce în actualitate problematica unei științe a națiunii, cum a denumit-o D. Gusti. Chestiunea este urgentă fiindcă pe fundalul haosului stârnit de epocile turbulente o asemenea știință a nucleelor stabile numite popoare și națiuni este ea însăși amenințată, iar managementul strategic al națiunilor nu se poate lipsi de asemenea cercetări dirijate tocmai de ceea ce Gusti numise „știința și pedagogia națiunii". Vom începe, așadar, serialul nostru prin a rememora paradigma cercetării națiunilor, lansată cu incontestabilă notorietate, în perioada interbelică, de către D. Gusti sub denominația de „știința și pedagogia națiunii". Ca să ne dăm seama de forța cognitivă a acestei paradigme novatoare trebuie s-o delimităm, pe urmele lui Gusti, de alte sisteme explicative utilizate, în epocă, pentru studiul unităților sociale numite popoare și/sau „națiuni". Începem excursul nostru sub forma unui serial cu evocarea unei dezbateri strălucite asupra acestei teorii care este deopotrivă armă defensivă și instrument de cunoaștere a acelor nuclee etnospirituale și etnopolitice stabile numite națiuni. D. Gusti a fixat reperele epistemologice ale „științei și pedagogiei națiunii" într-un context polemic cu mai vechea și inadecvata paradigmă a psihologiei popoarelor. Să începem și noi de unde a început D. Gusti el însuși, adică de la polemica sa cu paradigma psihologiei popoarelor. Pentru a evita revenirea la o formulă anacronică de cercetare a națiunilor este necesară revenirea la o asemenea dezbatere exemplară din perioada interbelică. Actualitatea ei este incontestabilă chiar și de-ar fi vorba doar de un simplu efect prevenitor.

De la „psihologia popoarelor" la „știința națiunii". „Pentru a face o deosebire precisă între felul în care concepem noi știința națiunii, ne previne D. Gusti, și felul în care e concepută în străinătate, e suficient să înfățișăm un scurt istoric al metodelor întrebuințate până acum" (cf. Sociologia militans, Fundația Regelui Mihai I, București, 1945, p. 187). Prima metodă, aprecia Gusti, aceea de care sociologul român ne propune să ne despărțim, constă în a studia popoarele prin „trăsături generale". Cei ce utilizează această metodă cred că pot înfățișă caracterul sau sufletul unui popor prin câteva asemenea trăsături generale, cam în același mod în care poți caracteriza o persoană. Acești autori se simt îndreptățiți „să atribuie de la ei o psihologie specifică fiecărei națiuni, exprimată în câteva afirmații vagi și cu neputință de controlat" (ibidem). Gusti consideră că felul acesta de a proceda s-ar putea numi „impresionism și diletantism științific". În această categorie se încadrează toate acele scrieri de „psihologia popoarelor", în genul acelora ale unor Lazarus și Steinthal în Germania ori în genul celor ieșite de sub pana unui număr considerabil de autori în Franța, Anglia, iar de la începutul secolului al XIX-lea, și în România (chiar de ar fi să menționăm doar obscura lucrare a lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, care apare la 1906, și asupra căreia vom reveni mai încolo). Celebre în epocă, sub acest unghi de abordare a „psihologiei popoare¬lor", erau lucrările unui Fouillée, (Schiță a unei psihologii a popoarelor europene), sau ale unui Boutmy (Essai d'une psychologie politique du peuple anglais en XlX-e siècle sau Eléments d'une psychologie politique du peuple américaine), ale lui André Siegfried, La psychologie du peuple française, Albert Rivand, La psychologie du peuple allemand, Paul Hazard, La psychologie du peuple italien, Jaque Ancel, La psychologie des peuples balkanique etc. Curios este că D. Gusti nu menționează lucrarea lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, deși atunci când își publica el studiul, în 1937, cartea lui Drăghicescu apăruse deja de două decenii. Este posibil să o fi ocolit dintr-un gest de delicatețe față de un coleg român, care nu merita să fie invocat cu acea parte a operei sale pe care apoi ar fi trebuit s-o așeze în seria mare de opere definitorii pentru curentul diletantismului științific european. De altminteri scrierea lui Drăghicescu a fost ignorată în România, printr-un consens tacit, aproape unanim, al specialiștilor serioși, încât o „relansare" a teoriei sale la aproape o sută de ani de la apariție este în sine însuși un gest de regres epistemologic cu totul și cu totul simptomatic la cei care au ajuns să se considere chemați a dirija destinul științelor românești și chiar al culturii române acum Ia finele mileniului.
- Va urma -

footer