Revista Art-emis
Documente nedestăinuite PDF Imprimare Email
Petru Ursache (+)   
Duminică, 21 Februarie 2016 20:26

Petru Ursache, art-emis„Acolo au fost osîndiţi cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această zarcă". (Grigore Caraza)[1].

Este de dorit ca documentul istoric să-şi recapete credibilitatea în înfăţişare corectă şi în slujba adevărului vrednic de memorie, privind destinul postbelic al românilor, fără teamă, fără prejudecată şi fără teze prefabricate cu ifose postmoderniste. Crima istorică de la 23 august-12 septembrie 1944 s-a produs, pe termen scurt, pentru a fi favorizată o variantă de existenţă posibilă în regim de tratat bilateral, cum se cuvenea: de opţiune, de refacere internă, de renaştere; iar pe termen lung dar ocultat, pentru eliminarea românilor din spaţiul Europei prin distrugerea elementului etnic majoritar şi a statului naţional unitar, deşi fuseseră realităţi recunos-cute pe plan internaţional şi aflate sub ocrotirea Articolului 1 din Constituţia ţării. Era un vechi deziderat al Internaţionalei Comuniste, bine cunoscut de toată lumea, să-şi asigure controlul şi dominaţia asupra zonelor bogate carpato-dunărene. De aceea, autorităţile româneşti, cînd erau într-adevăr româneşti, au luat ferme măsuri preventive, atît în perioada interbelică, dar mai ales în timpul celui de al Doilea Război; pentru ca pomenita organizaţie suprastatală să nu aibă sorţi de izbîndă, în ciuda faptului că primea sprijin politic şi militar, cînd dinspre extrema dreaptă europeană (fascismul, nazismul), cînd dinspre extrema stîngă (bolşevismul). Chiar şi în perioada comunistă de după amăgitorul dezgheţ ceauşist, cititorul român putea să se informeze, deşi condiţionat, în legătură cu strategiile de caracatiţă acaparatoare şi dominatoare ale Cominter-nului. Semnificativă a fost poziţia Partidului Comunist Român, cu prilejul celui de al V-lea Congres al său privind destinul statului român în general şi problema naţională în special. Lucrările au avut loc la Moscova, în mai 1931, cînd s-a hotărît crearea unui front unic munci-toresc în care să fie acceptată ţărănimea săracă, nu şi partidele socialiste considerate «social-fasciste». Eticheta-rea cu efecte negaţioniste a fost una dintre marile isprăvi ideologice ale bolşeo-comuniştilor de pretutindeni. Astăzi, sub noua mască, a „globalizării", se vorbeşte despre „naţional-comunism" ori „naţional-ceauşism", ca şi cum fostul Ceauşescu ar fi inventat şi termenul, şi doctrina naţionalistă.

S-a scris despre acel Congres al V-lea: „Dezbătînd problema naţională, Congresul al V-lea, la sugestia Cominternului, a dat mai departe directive partidului să propage ideea luptei pentru autode-terminarea naţio-nalităţilor pînă la despărţirea de statul român"[2]. Cu acel prilej a fost aleasă şi componenţa Comitetului Central al P.C.R., în fruntea căruia a fost pus Alexander Stefansky (Gorn), „un militant de seamă al partidului comunist polonez". (Pluripartidismul postdecembrist reia, după decenii, aceeaşi idee a dezmembrării. Manifestările turbulente maghiaro-secuiste şi ucrainiene, din Parlament şi din teren, sunt confirmări mai mult decît vizibile). Era reiterarea aceluiaşi deziderat, cu intenţii de-constructiviste, exprimat şi la Congresul al II-lea, ţinut în „legalitate" la Ploieşti (1922). Secretar general a fost ales Gheorghe Cristescu, dar s-au ivit serioase „disensiuni accentuate de indicaţiile primite de la Internaţionala Comunistă, cum a fost lozinca adoptată mecanic de conducerea partidului, privind autodeterminarea pînă la despărţirea de statul român a unor teritorii locuite de o mare majoritate românească"[3]. La congresul următor nu s-au mai înregistrat disensiuni, deşi punctul forte, acela al ruperii graniţelor şi al unităţii naţionale, a fost reafirmat şi întărit. Explicabil: întrunirea a avut loc la Viena (august, 1924), iar răspunderea „supremă" (în fapt, asupra unui grup minuscul, cu identitate amestecată, dar cu pretenţia de a reprezenta naţiunea română în totalitate) şi-a asumat-o „maghiarul" Elek Köblös, probabil tot un „militant de seamă". Se pregătea aruncarea la arhivă ori pe foc a cuvintelor „religie, naţionalitate, patrie, ţară", de provenienţă „burgheză" şi „criminală", cum încerca Tristan Tzara să-l prelucreze pe Lenin în întîlnirile lor libere şi tovărăşeşti de prin Elveţia.

Este ceea ce nu a înţeles şi nu a acceptat Stalin pînă la capăt; nici Ceauşescu; dar ei au fost credincioşi principiului „luptei de clasă" de pe platforma internaţionalismului proletar, pînă la victoria finală: integrarea tuturora într-un stat unic, global. Bolşevismul pur sînge însemna şi încă înseamnă (îndeosebi de la revenirea în forţă, graţie „revoluţiilor de catifea") promovarea unei minorităţi „alese" care priveşte cu dispreţ, dacă nu cu ură de moarte, religia, trecutul istoric, identitatea naţională, tradiţia culturală, valorile clasice, creaţia pozitivă. „Recent", bolşevismului i s-a zis „elitism", pentru a da impresia de „schimbare". S-a comis un delict de opinie la scară mare. Partea comică este că, după episodul postdecembrist din 1989, mulţi tineri îşi spuneau cu mîndrie „elitişti", fără să realizeze că se etichetau inconştient, în bolşevici autentici. Din păcate, mulţi dintre ei au făcut carieră de presă şi în funcţii de stat, reiterînd în acelaşi ton, dar sub altă mască, formele dictaturii comuniste instaurate imediat după război prin alegeri „libere", viaţă parlamentară etc. Fireşte, mi se pare mai mult decît o aberaţie formula mai nouă, cu intenţii polemice, aceea de „naţional-comunism". Ea porneşte din interiorul aceluiaşi bolşe-vism elitist şi vizează linia stalinism- ceauşismului ca abatere de la cominternism. Doar în această interpretare staliniştilor din Rusia de astăzi, ca şi postceauşiştilor, li se potriveşte etichetarea, de „ei" inventată, aceea de nostalgici. Ea este străină fiinţei umane de bun simţ şi cu răspundere faţă de adevăr, de semeni şi de sine.

Istoria s-a repetat întocmai la Congresul al IV-lea. Acesta s-a desfăşurat tot în străinătate, la Harkov, în Ucraina (iulie 1928), conducerea fiindu-i încredinţată „rusului" Boris Ştefanov. Dacă ar fi fost vorba de „tata rus, mama rus/ da' Ivan moldovan", după formula de hîrjoană a lui Creangă, tot s-ar mai înţelege ceva, cu tot năduful frazei. Dar, cum observă un autor: „Nici unul nu ştia româneşte! Se ocupau însă de destinele poporului român!" Unde s-a mai pomenit o întîmplare atît de absurdă? Dar să se mai reţină că „Internaţionala" şi-a făcut cu afurisenie meseria. Terenul, mai ales după război, îi devenise favorabil, îi venea ca o mănuşă într-o Europă în voia furtunii, cînd statele civilizate căpătaseră chipuri diabolice, cînd extremele stîngaâ- dreapta îşi dădeau cu viclenie mîna, fără să-şi mai spele obrazul, cînd crima organizată îşi spunea cuvîntul. Se intrase într-o nouă ordine, modernă şi globalizatoare. Oculta a fost la înălţime şi fără egal, ca de obicei, în istoria Europei. Ea opera energic şi prompt, alternînd scandalurile de presă cu atentatele periculoase şi la vîrf, ca avertismente şi exerciţii de forţă: „cineva" a aruncat o bombă în Senatul ţării (1921). Au fost ucişi cîţiva generali şi un episcop. Asta avea să se repete la Odesa, în plin război, cînd iarăşi o bombă a fost declanşată în sediul comandamentului armatei române, care se angajase pe viaţă şi pe moarte să lupte împotriva comunismului. Explozia a provocat mai multe victime printre înaltele cadre militare. Să nu se uite, în aceeaşi ordine de idei, că la Tatar Bunar s-a încercat o primă tentativă de dezmembrare, căuzaşii fiind tot minoritari cominternişti, iar cînd Armata roşie s-a pus în mişcare pe Nistru, pe tot cuprinsul Basarabiei şi Bucovinei, mai ales în centrele urbane importante, au şi început să apară însemne ale internaţionalismului (steaua, secera, ciocanul şi steagul roşu), pe biserici, instituţii administrative şi pe şcoli, ridicate la repezeală şi cu entuziasm marxist-leninist de „cetăţeni români", dar cu nume străine, cadre de nădejde şi de viitor, instruite din vreme pe diverse canale de propagandă sau direct în marea patrie a stîngii sîngeroase.

Partea evenimenţială şi epică a problemei ar putea fi încredinţată, fără rest, „dosarelor istoriei" şi în paza memoriei. Din păcate, întîmplările se repetă într-o ritmică îngrijorătoare, din deceniu în deceniu. În ce ne priveşte pe noi românii, doar cu uşoare modificări de regie. Cînd comuniştii au năvălit în Bucovina, după diktat, , fără să se mai respecte timpul convenit pentru retragerea autorităţilor române, listele erau deja făcute. Şi cele albe, cu noii demnitari care preluau peste noapte şi în grabă pămînt şi oameni în chip de moşie şi de robi; şi cele negre, cu nume neapărat româneşti, în scopul exterminării, cu cruzime asiatică şi cu îndemnul primitiv: „să n-ai milă!" Ocupanţii practicau de zor şi fără să dea socoteală nimănui, lui Dumnezeu ori vreunei puteri pămînteşti, masacrele în masă şi deportările; coloane de nenorociţi prinşi cu arcanul, duşi din spate de forţele diavolului, pînă în îndepărtata Siberie. Se urmărea programatic dislocarea masivă a zonelor cucerite, schimbarea compoziţiei etnice în favoarea invadatorilor şi a păturilor „superpuse". Asta convenea de minune celavecului. Îşi satisfăcea pofta demenţială de mărire pravoslavnică, avînd grijă să pună de o deportare pe zi ori măcar pe lună, de un masacru în toată regula, ca la Fîntîna Albă, ca apoi să joace cazaciocul pe morminte şi să-şi arate mirarea că victimele nu au acelaşi apetit pentru stolnicinaia ori pentru „mîngîioasele" sunete de balalaică. Dar, mai ales, convenea ocultei. Ea venea cu planuri mai sofisticate şi cu bătaie mai lungă, aşa cum dictau interesele ambiţioase şi elitiste ale Internaţionalei Comuniste.

Scenariul ocupaţionist al stîngii s-a repetat în literă după „armistiţiul" încheiat în septembrie 1944; care a fost, în fond, tot un diktat, nu o convenţie, o camaraderie războinică, aşa cum părea să se înţeleagă de la început, în baza unor înţelegeri internaţionale adoptate după împrejurări. S-a pus în aplicare, atît pe termen scurt cît şi pe termen lung, acelaşi vechi-nou program al Internaţionalei Comuniste, mult mai complex şi mult mai detaliat în cele două laturi principale: distrugerea suveranităţii statale şi a ideii de Românie reîntregită - dezrădăcinarea etnicului majoritar, românesc în esenţă şi în fibră, prin măsuri drastice, eliminatorii: asasinate, deportări în masă, colonizări şi re- colonizări, strămutări de graniţe. Iarăşi au apărut cele două rînduri de liste: „albe" contra „negre". De data asta, schimbările n-au fost considerate acte „justiţiare" faţă de „burghezii români" care şi-ar fi extins abuziv stăpînirea spre răsărit, sub ochii îngăduitori ai tuturor ţarilor de la Moscova. Răsturnările spectaculoase şi dramatice survenite la noi în ţară după noul diktat, de la 23 august-12 septembrie 1944, au fost trecute pe seama „revoluţiei proletare" şi a „luptei de clasă", teze extremiste şi de bază ale Internaţionalei; prin urmare, li se găseau motivări cu totul ieşite din firea lucrurilor, ceea ce a dus la abuzuri şi atrocităţi fără egal în istorie, depăşind incredibil ideea de genocid şi ducînd direct şi sigur, cum se urmărea, la etnocid.

S-a început cu decapitarea elitelor militare, culturale, ştiinţifice; de la generali de carieră la profesori universitari, de la şefi de partide la foşti prim-miniştri, de la savanţi de mare reputaţie la industriaşi şi latifundiari de primă mărime. Nu a fost de ajuns. Ca să nu se ivească, aşa-zicînd, eşalonul al doilea de intelectualitate, în măsură să refacă rîndurile în normalitatea lor şi să repare stricăciunile uriaşe, s-a mers mai departe, spre categoriile de profesionişti care reprezentau structura socio-umană de rezistenţă a ţării, înalţi funcţionari, oameni de afaceri, jurişti, medici, profesori, etc. Ca la comandă, s-a umplut ţara de închisori, de lagăre de muncă forţată, de colonii penitenciare tip Macarenko, de domicilii forţate. În mai puţin de zece ani de zile, toată forţa productivă şi creatoare a ţării a fost paralizată fizic şi moral, ca să se instaureze cu toată puterea „ajutorul roşu". Aşa se şi numea. Restul populaţiei rămăsese în „libertate", în fapt, o masă amorfă virusată de ideologie, fără voinţă şi putere de judecată. Avea voie să spună „da" la comenzi, iar „nu", tot sub dicteu, doar împotriva propriilor convingeri, pînă la riscul de a fi sacrificate familia şi instituţiile de bază: biserica, şcoala, armata, ca şi denigrarea trecutului istoric şi a valorilor naţionale. În asemenea condiţii s-au desfăşurat deceniile în prima etapă a comunismului, dominate de figuri deopotrivă de sinistre Ana-Luca-Teohari-Dej... A fost istoria „lor", nu a noastră, o istorie fabricată de oamenii unei puteri străine - duşmănoase şi s-a desfăşurat între raliurile maşinilor negre care străbăteau ţara în lung şi-n lat şi şedinţele de partid conduse de tovarăşul cu nume străin şi cu studii la Moscova; între luptele de rezistenţă, din munţi (conduse în stil dacic de eroi ai armatei şi ai locului) şi zvonurile pline de speranţă relative la „venirea americanilor", mit milenarist; între lectura cărţilor scrise în exil (Eliade, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia) şi ascultarea, în clandestinitate, a posturilor de radio apusene, ceea ce ducea la ani grei de puşcărie; între planurile cincinale şi sesiunile-mascara ale Tribunalului poporului (cu ramificaţii pe judeţe), care se străduia să trimită la moarte ori la muncă silnică pe viaţă intelectualitatea românească, după normă, cîte zece loturi pe zi. Într-adevăr, „întrecere stahanovistă" la capitolele genocid şi etnocid.

În cele din urmă, cu efort „neprecupeţit" din partea puternicului imperiu de stînga cu stea roşie, în combinaţie cu „tovarăşii de drum" de la Internaţionala Comunistă, România s-a transformat în Republică Populară; apoi, şi drept urmare, în Republică Socialistă. Noroc de povestea cu balconul, din decembrie 1989, care ne-a vîrît direct în comunismul cominternist, mai repede decît visa chiar împuşcatul. Semnele „omului nou" le recunoaşte astfel N. Steinhardt, unul dintre „beneficiarii" şi martorii credibili ai vremurilor: „Acesta e comunismul! Acesta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili din Occident oftează, manifestă, răpesc, urlă, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cockteiluri molotov pentru a realiza idealul: primusul, maşinuţa de aragaz a sărăcimii"[4]. Din această dilemă, vorba elitiştilor post-modernişti, nu se putea ieşi decît prin „dilema nouă" . Minunea minunilor! Ea s-a şi ivit în balcon, în chip de „revoluţie", radioasă şi numai zîmbet. Ca să se respecte tradiţia, listele au şi intrat în rol, dar numai albele; celelalte nu-şi mai aveau rostul pentru că, între timp, tribunalele poporului, securitatea (veche), închisorile, şantajele, denunţurile îşi încheiaseră misiunile încredinţate, cu vîrf şi îndesat. Trebuiau lansate alte formule amăgitoare, de acoperire. Beneficiarii albelor s-au numit măgulitor disidenţi şi elitişti. Ei aflaseră din vreme, în chip discret şi tacit, de o „anume schimbare", mult dorită şi ca treaptă suitoare în cominternism, la înţelegere ruso- americană, aşa că au intrat în „opoziţie" mult înainte de „căderea" zidului care n-a căzut niciodată; adică au început să iasă în Vest, „cu voie de la poliţie", să spună bancuri politice în grupuri mici şi verificate ori să se laude că ascultă posturi străine. Asta a fost esenţa „revoluţiei". Rezistenţă la „nea Nicu", după consemn.

Pumnul lui Vîşinski şi hohotele de rîs ale lui Brucan din zilele întunecatului decembrie sunt notele distincte ale celor două momente ultradramatice din trecutul „recent". Deşi s-a făcut multă acrobaţie, se ştie foarte bine „ cine a tras în noi (şi) după douăzeci şi doi". Ia să îndrăznească cineva să spună adevărul! O grindină de epitete dintre cele mai grele s-ar abate asupra lui: „"nostalgic, fascist, legionar, antisemit, român, naţionalist; listă revizuită şi adaptată după interesele aceluiaşi cominternism agresiv. Cu alte cuvinte, „schimbarea" se impunea imperios, dar sensul ei real nu trebuia să fie accesibil pentru „stupid people". Că a fost o înscenare din vreme gîndită şi pusă la punct, cu actori experimentaţi şi de marcă, o dovedeşte aşa-zisul program al revoluţiei expus de Ion Iliescu, în zece puncte, în scena tragi- comică a balconului şi în faţa naţiunii. Prima propoziţie auzită de toată lumea a fost: „Ţara noastră nu mai are graniţe". Ea avea dublu înţeles. Unul pentru sărmanii de noi: credeam că am scăpat de terorizantele restricţii la vamă şi că putem călători după dorinţă prin lume, prin locuri de mult visate. Dar nu pentru auzul nostru au fost rostite acele cuvinte, ci pentru ascultătorul nevăzut şi tăinuit, din „lojă", care dorea să se încredinţeze că într-o împrejurare gravă şi solemnă s-a dat undă verde pentru o Românie fără hotare şi pe cale de dezmembrare. A urmat farsa cu pluripartidismul care a însemnat, în fapt, fărîmiţarea compoziţiei demografice, distrugerea sistematică a industriei şi a agriculturii, adică disponibilizarea forţei de muncă în folos străin; şi tot ce rezultă şi a rezultat numai şi numai la modul negativ, cum confirmă presa aservită (şi de data aceasta), noii puteri. Nu se poate spune decît: „grea epocă" Ana-Luca-Dej, grea epoca lui Ceauşescu; dar grea, pentru poporul român, şi epoca Iliescu-Brucan-Roman. Nici un semn salvator nu se arată, nici din interior, nici de pe întinderea mapamondului. Iar Dumnezeu „pare că doarme cu capul pe-o mănăstire...". Înainte ne amăgeam cu mitul Apusului, eroic, civilizat şi justiţiar. Dar, se pare că după Ialta-Malta nu vrea să-şi dezmintă firea ce-i vine de la occīdo- occīdere. Poate tocmai de aceea s-a produs „integrarea monstrului". Să prindă puteri noi. Nu ne mai întrebăm în folosul cui.

La drept vorbind, ca să ne întoarcem de unde am pornit, nu se ştie (dacă şi) cine dintre Antonescu, Maniu, Mihai se cuvenea să ajungă în faţa plutonului de execuţie. Cu toţii, deopotrivă, au depus eforturi remarcabile şi „la timp", purtînd tratative cu Puterile aliate şi împotriva Axei, ca ţara noastră să depăşească momentul critic al războiului, nu provocat de ea, cu pierderi cît mai puţin costisitoare. În mod firesc şi în condiţii mai puţin agitate, partizanale, toţi trei trebuiau să se afle sub ocrotirea unui regim politic privilegiat, să ocupe funcţii după rangul şi, mai ales, pregătirea fiecăruia. În schimb, se poate constata, fără nici cea mai mică eroare, că, de la trădarea de Palat, din august 1944, istoria noastră a pornit pe o cale nedorită de locuitorii ţării, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor incluzînd toate etniile de bună credinţă; că adevărul este (nu pun verbul la trecut) înlocuit cu minciuna cea mai grosolană, că pînă şi întîmplările prin care trecem în prezent, cu amărăciune şi suferinţă, sunt răstălmăcite sub ochii noştri, cu incredibilă neruşinare. Dacă înainte, în perioada paukeristo-ceauşistă, eram constrînşi prin forţă şi legi de fier să ne ducem calvarul în condiţii subumane, astăzi s-a întrecut măsura: ni se aplică batjocura pe faţă. E plină presa de calomnii la adresa culturii române, a personalităţilor reprezentative, a limbii, a trecutului nostru. Şi cu cît sunt mai injurioase, cu atît se dovedesc a fi mai intens şi intenţionat media-tizate şi recompensate în diferite chipuri. Unele au luat proporţii de scandal internaţional, precum expoziţiile de „pictură" din America şi din Germania.

Nu văd decît o singură soluţie pentru început: să redescoperim izvoarele, să dăm curs documentelor autentice, nefalsificate, care ne aşteaptă în arhivele de încredere, ale Armatei în primul rînd; dar şi jurnalele de închisoare de tipul celor semnate de Dumitru Bacu, Grigore Caraza, Paul Goma, Grigore Dumitrescu, Nicolae Mărgineanu, Ioan Ianolide, Justin Pârvu, Nistor Chioreanu, N. Steinhardt, Marcel Petrişor, Oana Orlea, Florin Constantin Pavlovici, Mihai Buracu, destinate posterităţii pentru conservarea memoriei; să-i ascultăm, aşadar, pe aceia care au suferit şi au murit pentru adevăr, ca martiri, în închisori, în lagăre, în domicilii forţate. Ei au fost părinţii şi profesorii noştri, colegi de bancă, prieteni apropiaţi, nu aventurieri politici, activişti de partid, slujbaşi ai securităţii. Fapt îmbucurător este că s-au deschis deja multe şi importante arhive în ţară şi în străinătate. Drept urmare, anumite edituri au scos adevărate serii de documente extrem de utile. Există autori (Gh. Buzatu, V.Fl. Dobrinescu, etc.) care şi-au cîştigat o bună reputaţie în această privinţă. Deocamdată, par a fi acţiuni particulare şi oarecum răsfirate. Se simte necesitatea unui institut specializat, care să le patroneze şi să le centralizeze.
-----------------------------------
[1] Grigore Caraza Aiud însîngerat. Ediţia a II-a. Prefaţă Preot Gheorghe Calciu. Postfaţă Adrian Alui Gheorghe. Editura „Conta", Piatra Neamţ, 2007, p. 58-59..
[2] Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu. Istoria românilor .Din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. Editura „Albatros", Bucureşti, 1976, p. 624
[3] Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu, lucr. cit. , p. 623-624
[4] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Ediţia a II-a. Îngrijire de ediţie şi Postfaţă de Virgil Cimpoieş. Editura „Dacia", Cluj-Napoca, 1992, p. 150

footer