Revista Art-emis
Când Muntele se chinuie să nască un şoricel PDF Imprimare Email
Dr. Kiki Skagen Munshi, S.U.A.   
Miercuri, 17 Februarie 2016 15:45

Rushmore-2016, art+emisAlegerile primare prezidenţiale din S.U.A. în linie dreaptă

„Uraaa! Hai Bernie!" Mâţa m-a privit neîncrezătoare, s-a răsucit şi mi s-a aşezat înapoi, în poală. Arăta de parcă ar fi ştiut că va urma o cursă lungă, istovitoare. Şi tocmai asta e nemaipomenit - cel puţin deocamdată, cursa pentru nominalizarea candidaţilor la funcţia de preşedinte al Statelor Unite va fi una adevărată. De ambele părţi, democraţi şi republicani. Bernie a câştigat lejer, la mare distanţă, în statul New Hampshire, la fel Trump, după ce ambii terminaseră pe locul doi în Iowa. Pentru a fi corecţi, spunem că Bernie a ieşit al doilea în Iowa „la mustaţă" - Hillary a câştigat la un fir de păr, chiar la jumătate din el, ultimul rezultat a fost 49,84% la 49,59%. Ted Cruz, însă, cu 28% a luat-o confortabil înaintea lui Trump, cu numai 24%, cât despre Marco Rubio... Oricum, să mergem puţin înapoi şi să explicăm istoriceşte acest proces de alegere a candidaţilor republicani şi democraţi pentru funcţia de preşedinte al ţării. Notaţi că nu am spus „alegerea preşedintelui", chestia asta vine mai târziu, prima cursă cu obstacole este cea a alegerilor primare. Dintotdeauna candiaţii prezidenţiali americani au fost aleşi de albi (cei mai mulţi), bărbaţi (cei mai mulţi) şi, în cele mai frecvente cazuri, în încăperi secrete înecate în fum de tutun, din dosul unor clădiri. În ultimul secol, însă, opinia populară s-a făcut tot mai auzită în acest proces şi, treptat, regulile jocului s-au mai schimbat, astfel încât candidaţii au început să fie aleşi „de către popor". Mă rog, „de către popor" mai mult sau mai puţin. Probabil mai puţin, căci lucrurile se întâmplă după cu urmează. Fiecare stat îşi alege delegaţi, în funcţie de numărul locuitorilor săi, la Convenţiile naţionale ale fiecărui partid (la 18-21 iulie pentru republicani şi 25-28 iulie pentru democraţi), printr-o serie de alegeri primariale la nivel de stat, alegeri care ar putea fi cu adevărat alegeri, sau nu, şi care, din pricina absenteismului masiv al populaţiei, reflectă cu adevărat, sau nu, opinia publicului. În continuare, nu toţi „delegaţii" la convenţiile naţionale trebuie să voteze pentru un candidat, sau altul, iar regulile de desfăşurare a respectivelor convenţii diferă la cele două partide. Este confuz pentru cititorul român ce spun? Nici o problemă, la fel de confuz este pentru majoritatea americanilor.

Cele dintâi alegeri primariale s-au ţinut în Iowa, stat din Vestul mijlociu al ţării, la 1 februarie. La 8 februarie au urmat cele din New Hampshire, în nord-est. Aceste două state sunt foarte mici şi au puţini delegaţi, dar, prin faptul că sunt primele, capătă o importanţă deosebită. De-a lungul vremii, alte state au încercat să le-o ia înainte, întrucât primarele aducă bani mulţi şi faimă, dar nu s-a putut, s-au lovit de Crăciun, de sezonul „închis" al sărbătorilor de iarnă. Aşa că Iowa şi New Hampshire sunt importante şi s-a aşteptat ca ele să măture terenul, adică să-i elimine pe republicanul Trump şi pe democratul Bernie şi, astfel, să reducă numărul candidaţilor ambelor partide. Dar nu s-a întâmplat aşa. Trump a avut o mega revenire în New Hampshire - 35,2% din votul republican. A fost urmat de guvernatorul statului Ohio, John Kasich, cel care nu s-a prea văzut în cursă până acum, cu 15,3%. Au urmat Ted Cruz (11,7%), Jeb Bush (11,1%) şi Marco Rubio (10,5%). Restul candidaţilor republicani, Chris Christie, guvernatorul statului New Jersey, femeia de afaceri Carly Fiorina şi chirurgul Ben Carson, au obţinut şi mai puţine procente şi aproape toată lumea se aşteaptă ca ei să renunţe. Şi, în ce-i priveşte pe democraţi, Bernie a bătut-o zdravăn pe Hillary. Lumea a crezut că el va câştiga, dar nu la o asemenea diferenţă . a avut 60% din voturi, faţă de amărâtele de 38,3% procente ale lui Hillary. Bravo, Bernie, dă-i bătaie în continuare!

Prin urmare, cine-s tipii care concurează la funcţia de preşedinte şi par s-o câştige? La democraţi au mai rămas doar doi: Hillary Clinton, cunoscută de toată lumea, deoarece este „soţia lui..." şi fostă secretar de Stat. Se bucură de multe privilegii, acceptă bani şi sponsorizări consistente, dar se menţine pe poziţii decente, cu excepţia politicii externe, unde s-a înhăitat cu neoconservatorii; celălalt este Bernie Sanders, în vârstă de 74 de ani, el s-a autoproclamat a fi un socialist evreu care acceptă numai mici donaţii şi, astfel, nu poate fi „cumpărat" de cei cu bani mulţi. E un tip cu principii, are idei economice progresiste şi bune, după cum credem cei mai mulţi dintre noi, şi nici un fel de experienţă în politica externă. Până acum câteva zile, nimeni n-a crezut că ar fi în stare să câştige. Din nefericire pentru Bernie, Comitetul naţional democrat este pe faţă în favoarea lui Hillary, dar foarte mulţi votanţi îl plac. Inclusiv un număr dintre republicanii de dreapta. Nimeni nu menţionează că este evreu, un fapt interesant într-o campanie în care republicanii se dau de ceasul morţii să arate lumii care este „cel mai creştin" dintre toţi. Aceşti republicani sunt personaje complicate, ca să nu spunem că încurcă şi mai mult lucrurile. Sunt un grup de candidaţi care bat câmpii, toţi împărtăşesc, în măsuri diferite, poziţii-standard de extremă dreapta: anti-guvernare, pro-afaceri, anti-mediu înconjurător, anti-avort, anti-imigrare, pro-arme şi, adeseori, anti-tot ceea ce majoritatea oamenilor consideră că sunt drepturi fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul la asistenţă medicală. Aceşti tipi sunt:
Donald Trump - cine n-a auzit de el? Păr mare, gură mare. O căruţă de bani. Insultă pe oricine, fabulează, îşi schimbă poziţia şi este îndrăgit de o mare parte a americanilor conservatori, albi. Zice că va ridica un zid la frontiera sudică a Statelor Unite şi că-i va pune pe mexicani să achite construirea lui. Nimeni nu-l întreabă cum va face asta, dar aşa e Donald. Şi este primul dintre republicani în majoritatea sondajelor, ca să nu mai vorbim de ce s-a petrecut acum în New Hampshire;
John Kasich, guvernatorul statului Ohio şi nepotul unui miner la cărbune. Crede că schimbările climei sunt reale, dar nu vrea ca guvernul să facă prea multe pe tema asta, zice că ea ar trebui lăsată pe seama iniţiativelor private. Este mai moderat decât Trump, Cruz sau Rubio în ce priveşte majoritatea problemelor şi le tratează cu mai multă seriozitate. Vrea să-l trimită pe G.I. Joe (infanteria americană) să lupte contra ISIS;
Jeb Bush, fratele lui..., fost guvernator al Floridei. Căsătorit cu o hispanică, vorbeşte spaniola. Un tăntălău. Spune prostii, dar nu mai surprinde pe nimeni. Este opţiunea numărul 1 a establishment-ului politic, ca să spunem aşa, dar nu şi a celorlalţi. Cei care l-au trimis la New Hampshire au sperat într-o minune, încă o dată;
Marco Rubio, un tânăr senator din Florida, foarte conservator. Cu părinţi cubanezi, dar şi-a schimbat poziţia în ce priveşte imigrarea şi îi codoşeşte pe republicanii de dreapta. Are o mică problemă, a folosit banii partidului pentru cheltuieli personale. Mai ales „uliu" în materie de politici externe, dar îşi face conştiincios „lecţiile". A fost unul din favoriţi, după Trump, dar a dat-o serios în bară, într-o dezbatere recentă, unde a încercat să-l zugrăvească pe Obama ca anti-american şi l-a acuzat vag de trădare şi a repetat aceleaşi cuvinte de cinci ori, în timp ce era ridiculizat pentru „discursurile pregătite de acasă" şi repetate papagaliceşte;
Ted Cruz, la fel, un senator tânăr din Texas, tatăl cubanez, poziţii de extremă dreapta, produs al establishment-ului. A studiat la Princeton şi Harvard, este avocat, funcţionar guvernamental în posturi prestigioase, dar se prezintă ca un „outsider" (?!). Aproape nimeni dintre cei cu care a lucrat la Washington (şi probabil în alte părţi) nu-l place. A propus un „impozit fix" pentru toţi, apoi a spus că ar desfiinţa Serviciul de taxe şi impozite interne (I.R.S.), care, probabil, ar fi colectat propria sa taxă unică. Un fel de izolaţionist în politica externă. Şansele sale să fie nominalizat drept candidat al republicanilor la preşedinţie sunt destul de bune, ceea ce îi sperie atât pe alegătorii liberali, cât şi pe cei situaţi la mijloc, adică pe moderaţi. Cât despre ceilalţi, Chris Christie din New Jersey (ţinut minte mai ales pentru aglomerările de trafic auto provocate pentru a pedepsi un primar care l-a ignorat) s-ar putea foarte curând să renunţe la cursă, la fel după cum s-ar putea întâmpla şi cu Carly Fiorina, doamna afaceristă fostă C.E.O. la Heweltt-Packard, mătrăşită de acolo după ce a pus marea firmă pe drumul falimentului. Face mare caz de „iscusinţa" ei în afaceri, la un public vădit habarnist, fără nici un fel de idei în materie. Mai este şi Ben Carson, un neochirurg afro-american destul de popular până când ciudăţeniile spuse în public au făcut să fie dezavuat chiar şi de republicanii cei mai de dreapta.

Iowa şi New Hampshire vor fi urmate de mai multe dispute primariale, întinse pe următoarele patru luni. Vin la rând statele Carolina de Sud şi Nevada, iar Hillary speră să-l bată zdravăn pe Bernie în ambele, făcând apel la afro-americani şi la creştinii mai conservatori. La fel, ceilalţi cinci republicani din fruntea listei vor să „câştige mare". Apoi, alte două date calendaristice reţin atenţia: super marţea de la 1 martie, deoarece cetăţenii din zece state şi jumătate (şi jumătate pentru că democraţii din Alaska au hotărât să fie diferiţi şi vor susţine alegerile lor după alte trei săptămâni) şi 7 iunie, ziua încheierii cursei primariale, Slavă Domnului! Să nu ne pripim, totuşi, şi să menţionăm că trei state nu au decis, încă, datele curselor primariale. Şi, în sfârşit, cine va câştiga până la urmă? Este ca la o cursă de cai. La democraţi, Bernie este un tip interesant, în vreme ce Hillary pare să fie mai „încrezătoare". În ce priveşte republicanii... cineva ar putea spune că:
- nimeni dintre ei nu va fi ales;
- dacă va fi ales unul, el/ea va fi mai moderat/moderată decât propria sa retorică. Probabil, cu excepţia lui John Kasich. Dar să ţinem degetele încrucişate...

Grafica - Ion Măldărescu

footer