Revista Art-emis
1989 - Precizări conceptuale (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ştefan Buzărnescu   
Duminică, 22 Noiembrie 2015 13:27

Prof. univ. dr. Ştefan Buzarnescu, art-emisRevoluția, sub aspect sociologic, definește acel tip de mișcare socială focalizată pe mutații structurale care se continuă cu crearea de noi instituții, originale la scară istorică, în măsură să genereze un regim original de funcționare a sistemului social global de anvergură istorică. Exemplu, revoluția burgheză din Anglia a creat sistemul parlamentar (Camera Lorzilor - reprezentanții aristocrației, Camera Comunelor - reprezentanții noii puteri, ai noii clase a burgheziei), o formulă originală la scară istorică, dar fără eliminarea fizică a Monarhiei, (cum s-a întâmplat în cazul Revoluției franceze) a fost promovată o presa liberă, sistemul bancar, pluralismul ideologic, ș.a.m.d. În rezumat: nu se poate numi revoluție, orice schimbare de regim, chiar dacă și acest punct de vedere este vehiculat de o parte a unor autori fără prea multă cultură sociologică; partizanatul ideologic al acestora, sau chiar a unor autori mai „titrați", este vizibil la cei care mai susțin astfel de teze de peste două sute de ani, perioadă în care cercetarea socială se afla doar la începuturi[10]. Nu putem evalua realități sociale structural schimbate prin apelul la echipamente intelectuale depășite semantic; acestea nu mai au potențial hermeneutic valabil în prezent, ci se pot invoca doar ca referențial istoric. Exemplu: răscoala condusă de Spartacus, chiar dacă suntem de acord că a fost unul din marile evenimente ale Antichității, nu ne poate fi de folos în descifrarea mecanismului polarizării sociale care antrenează o mulțime de încordări sociale de astăzi, deoarece azi nu mai există un sistem de putere de natură sclavagistă. Pe de altă parte, nici numărul suspect de mare al lucrărilor care susțin că orice schimbare de regim politic este revoluție, nu poate fi un argument, deoarece nu mulțimea neadevărurilor repetate fac dintr-un fals, un adevăr! Știința este aristocratică: adevărurile ei nu se tranșează prin vot și nici prin declarații politicianiste! Reforma, este centrată pe reconfigurarea, într-un design funcțional nou, a vechilor componente ale spațiului social, în arealul calitativ al aceluiași regim de funcționare, optimizat structural.
Sub raportul perspectivelor manageriale, reformele pot fi[11]:

Reforma centrată pe actori - implică riscul personalizării procesului și pierderea "vizibilității sociale" a fenomenalității aferente desfășurării reformei. În plus, creează false expectații la nivelul societății promovând ideea că reforma este o problemă exclusivă a celor aflați în sfera lideranței, ceilalți fiind beneficiari onești cărora „li se cuvin" rezultatele în schimbul atitudinii lor de totală încredere în cei „aflați la putere". Un risc subsidiar al acestui mod de a privi lucrurile se referă la gradul redus de transparență care poate evolua spre un anume „ezoterism managerial" cu efecte sociale nebănuite, prin înșelarea așteptărilor vehiculate la nivelul societății globale;

Reforma centrată pe conjuncturi - deplasează accentul pe instanțe supraindividuale și pe conformism comunitar ca urmare a unor oportunități care impun schimbarea cursului specific al unei societăți și plasarea spațiului comunitar într-un nou context bazat pe alt cadru normativ. Noile solicitări integrative la nivel macrosocial induc schimbări la nivel microsocial, respectiv angrenează reforme de regim de funcționare la nivelul structurilor. Practica socială a demonstrat că acest tip de reformă nu este longevivă, actorii sociali conștientizând, cu timpul, că au fost fie manipulați, fie constrânși să procedeze într-o manieră neconformă cu mentalul colectiv din care ei înșiși provin;

Reforma centrată pe conținutul propriu-zis al procesului - este tipul de schimbare socială care se apropie cel mai mult de categoria sociologică de reformă structurală. În această perspectivă se înlătură caracterul accidental, la scară istorică, al schimbării sociale, aceasta fiind privită ca secvență firească a evoluției în conformitate cu tendințe obiective, imanente. În acest context, actorii nu sunt indivizi de excepție, ci elemente conștiente care au înțeles și își asumă, firesc, în cunoștință de cauză, prescripții de status-rol care le revin la nivel de generație. Se înțelege, deci, că pe aceste coordonate, fiecare generație își înscrie potențialul său reformator și procentul de schimbare aferent, însă în sensul dezvoltării scenariului identitar din care face parte. În acest context, nu mai este vorba nici de „conflicte între generații", nici de tensiuni interetnice sau intercomunitare, confesionale etc., ci doar de șanse egale pentru fiecare segment de opinie de a participa la creșterea rangului de prestigiu al comunității din care face parte prin aport generațional. Acest tip de reformă, asociată schimbării permanente, este considerată un „aliat natural" al dezvoltării, proces care presupune schimbare lucidă și orientată performant pe valorificarea sinergiilor spațiului social. Nu se confundă cu schimbarea involutivă și nici cu destructurarea.

În nici o situație, o revoluția nu se continuă[12] cu o reformă! Iată de ce, timișorenii socialmente activi în decembrie (vectori de compunere pozitivă în spațiul social autohton al revoltaților) nu pot accepta, sub nici o interpretare posibilă, ideea că bucureștenii au stopat, în realitate, procesul revoluționar[13], prin promovarea unei suspecte reforme botezate cu numele de „tranziție"[14] și cu efecte în care nu își mai află idealurile de acum un sfert de veac. Regăsirea resurselor identitare ale tradițiilor românești de dezvoltare durabilă este, încă, posibilă, dar nu înainte de reconstrucția conceptuală a întregului nostru echipament intelectual, poluat de prea multe aproximații terminologice și de orizonturi nerealiste de așteptare.
-----------------------------------
[10] Aneli Ute Gabani: Revoluția neterminată, traducere.
[11] Ștefan Buzărnescu, Sociologia conducerii, Editura de Vest , Timișoara, 2008.
[12] Aneli Ute Gabany, Revoluția neterminată, traducere, 1999.
[13] Sintagma de confiscare a revoluției este un eufemism foarte soft, dar foarte frecvent invocat în dezbaterile televizate.
[14] Cu rarisime excepții, principalii actori ai acelui moment erau tot cei care ne vorbeau de „tranziția" de la capitalism la comunism și în anii de ocupație ideologică bolșevică până în Decembrie 1989 . După Decembrie 1989 au schimbat doar sensul discursului, menținând un concept/termen total devalizat semantic și lipsit de potențial hermeneutic la nivelul anului 1989 .Este îngrijorător că și tinerii născuți după 1989 sunt contaminați de acest „limbaj de lemn"; de esență diferită!

footer