Excurs în diplomaţia informativă
Ideile acestei comunicări ştiinţifice îşi au începutul pe la mijlocul anilor '90 când lumea de atunci, ieşită de sub obrocul dictaturilor, practica aceeaşi naivitate asupra propriului destin şi se lăsa condusă de aceeaşi amăgitoare „pax mundis". Dacă aş fi redat un anume articol în forma sa brută din 1993 nimeni nu ar fi sesizat nici cea mai mică urmă de diacronism. Pentru că, ciclic, politicile şi soluţiile revin şi se consumă după regulile unui model mental de când lumea şi pământul. Ne este comun cunoscut că România, dintotdeauna Ei, şi-a dorit o politică onestă, de pace şi bună vecinătate iar pentru aceste ţinte de securitate a plătit diferite preţuri, de la haraci sau bir, la implicare directă în conflicte armate deschise. Cu sau fără voia ei, indiferent dacă am trăit sub voievozi, regi sau preşedinţi! Da, putem afirma acum, după 200 de ani de naţiune în devenire modernă că dominanta politicii noastre externe a fost aceea de prevenire a războiului şi de prezervare a păcii. Necesitatea reluării opiniilor ce urmează a apărut în ultimile şase luni, nu doar pentru ca suntem în faţa unei noi şi seriose provocări conceptuale în domeniul diplomaţiei securităţii, ci mai ales pentru că ceea ce se pregăteşte poate deveni sursă de riscuri limită, generatoare de ameninţări şi pericole iminente. Declaraţiile insistent belicoase însoţite de afirmative asupra controlului câmpului informativ, recte cooperările imuabile cu serviciile aliaţilor defectează major de la principiile muncii de protecţie informativă şi alimentează un soi de propagandă de front şubredă, chiar ridicolă. Un motiv serios l-a constituit menţinerea pe mai departe a aceleaşi stări de incertitudini şi divergenţe opţionale asupra trasării direcţiilor operaţionale aplicabile şi redefinirii conceptelor proprii, în mediul geopolitic regional, ostil şi provocator, raportate direct şi suveran la interesele fundamentale ale Naţiunii Române. Această situaţie generează vizibil inabilităţi greu de gestionat şi deloc favorabile în calculul raportului de forţe strategic. Lipsa de coerenţă politică produce asimetrii ale construcţiiei soluţiilor şi dispersia catastrofală a resurselor de voinţă naţională. Apoi constat că se perseverează într-un soi de „coqeterie de boudoire" atunci când vine vorba de garanţiile mutuale ale aliaţilor noştri. Este drept că nu prea ai cum să nu iei de bună acest concept al solidarităţii interne dar precedentele istorice mă fac să fiu atent.
A fi atent nu este un atentat la încrederea reciprocă ci un act de raţiune politică responsabilă, un exerciţiu de monitorizare prudentă asupra unor posibile defectări ale partenerilor. Iată de ce, aparent paradoxal, în actualul context al fracturilor relaţiilor continentale şi al recoagulării noilor centre de putere globală obiectivul strategic al căutărilor şi determinărilor politice actuale dar mai ales al inexorabilei lupte pe tărâm informativ îl constituie nu atât noile ajustări ale conceptelor doctrinare ci modul în care se analizează, de fiecare dintre actorii confruntării, provenienţa, sursa generică a factorilor de risc, şi îndeosebi realismul şi obiectivitatea criteriilor de identificare, clasificare, evaluare şi sortare a inamicilor probabili. Diplomaţia informativă nu este doar un termen de cabinet. Ea nu poate fi asimilată unor definiţii standard şi nici nu este în interesul acestei comunicări. Este însă o obligaţie a tuturor responsabililor acestei ţări de a o înţelege în termenii subsidiari nerostiţi la data încheierii tratatelor. Pentru a sugera doar intuitivul ascultătorului sau cititorului acestei comunicări am să fac trimitere la câteva clişee: conflictul turco-grec pe spaţiul cipriot, atitudinea centrifugă a Franţei care şi-a dus propriile războaie şi intervenţii pe cel puţin două alte continente, intervenţiile pe „mână-scurtă" ale Marii Britanii în sudul Atlanticului, în aceeaşi manieră a S.U.A. în Coreea, Vietnam, Afganistan, Irak, Panama sau Libia. În oglindă, U.R.S.S. n-a cerut voie aliaţilor să invadeze Ungaria sau Cehoslovacia, să atace Afganistanul sau să intervină în Tările Baltice. Tot alianţe şi tot aliaţi! Aşadar, dificultatea cea mai evidentă a timpurilor pe care le trăim nu constă în a înţelege ideile noi ci imposibilitatea de a ne desprinde de cele vechi într-un timp suficient de condesat astfel ca validarea, aplicarea noului, să se facă înainte de a se perima. Înainte de fi devenit inoperabil! În opinia mea, pentru a nu produce o sentinţă categorică, se pare că suntem, datorită încetinelii noastre proverbiale, sortiţi să vieţuim într-un trecut relativ permanent, în care voinţa de a ne depăşi condiţia este deturnată cel mai adesea în conformism şi complicitate. România la trecutul continuu este boala cronică a existenţei noastre istorice!
Ceea ce ar trebui să intereseze acum nu trebuie cantonat în arhitecturarea hibridă a unor acţiuni tehnice care oricum sunt făcute voit vizibile în numele „transparenţei parteneriale" ci evitarea angajării într-o politică indusă, sugestionată prin agenţii de influienţă acceptaţi sau chiar în politicile dictate prin comunicate pline de îngrijorare democratică de către un substitut de ambasador, care să ne plaseze într-o stare de pericol iminent! Protecția deciziei suverane și a libertății de opțiune politică trebuie să fie cheia de boltă a instituțiilor informative ale Satului Român. Doar dacă mai sunt în serviciul Națiunii Române. Știu că sunt cuvinte periclitante, că îmi voi regăsi iarăși epitetele clasice ale apologeților dar exercitarea libertății de exprimare este în consonanță cu realitățile momentului și nu putem excamota nevrednic, de dragul "făcutului frumos", tocmai adevărul care ne privește. Este îndeobște recunoscut că în acestă lume există generatori de civilizație materială, de concepte și modele de organizare, pe deoparte, și consumatori sau receptori cuminți ale acestor produse societale, altfel spus, actorii docili, cu voințe volatile care-și recunosc rolul așa cum le-a fost descris și repartizat, de cealaltă parte. O astfel de gândire dublu polarizată face tot mai vizibilă strategia activilor cât și fatalismul pasivilor fără ca una din tabere să interogheze cu argumente corectitudinea stărilor. Dacă toate acestea totuși trebuie să se producă și nicidecum să se întâmple, se pune problema controlului întregului proces. Mișcarea trebuie să aibe sens. Ideile, chiar zburdalnice în aparenta lor libertate trebuiesc vectorizate către formele și modelele panideologice. Doctrinele, rebotezate sau nou născute, trebuie să se regăsească în aceeași familie. Nici una din părțile dominatoare nu trebuie să-și mai propună să o distrugă prin forță pe cealaltă. Dacă după Julien Freund „rațiunea confruntării este stigmatizarea și pedepsirea adversarului sau convertirea lui prin teroare" (L essence du politique) se încearcă astăzi lansarea coexistenței alternative pe spațiile de interes, printr-un compromis discret. La vremea sa, am denumit acest procedeu criptocrat. Cei mai mulți i-au spus Leadership Informal. Oricum i-am spune în esență sunt vizate conducerea lumii cu mijloace adesea imperceptibile folosind cuanta de voință dominantă a liderilor formali care, în ciuda așa-zisei transparențe decizionale, acționează obscur, adesea inexplicabil. Impredictibilitatea deciziilor sau paradoxul acestora este și măsura defectării în filosofia de funcționare a structurilor de intelligence. Diplononomia și informația producătoare de decizie strategică oportună, este noua noastră preocupare și va face conținutul unui tratat de sine stătător în timpul imediat care vine.
Majoritatea teoreticienilor convin asupra părților formale și informale ale alianțelor subscriind în principal scopurilor acestora cu predilecție în domeniul pregătirii de război sau asigurării securității comune. Numărul definițiilor și criteriilor de abordare a acestora este destul de mare încât tocmai din suma diferențierilor formulate pe criterii științifice am putea oferi un enunț apropiat gândirii diplomației actuale. Consider ca exactă formularea prin care alianța este o formă de asociere mutuală (bilaterală sau colectivă) care permite fiecăreia din părți, fie să-ți substituie slăbiciunile fie să-și consolideze interesele, prin angajarea reciprocă a resurselor compatibile cu scopuilmde a realiza un echilibru relativ între diferite entități de putere și de a elimina amenințările și de a descuraja agresiunile directe. O asemenea formulare vine în întâmpinarea prevederii art.1, pct. 1 din Carta Națiunilor Unite, care face trimitere directă la măsurile colective de menținere a păcii și securității internaționașe și ar satisface într-o măsură acceptabilă prevederile art. 51-54 referitoare la apărarea colectivă și angajamentele regionale de securiate. Din păcate, toate construcțiile de până acum au eșuat în consolidarea blocurilor militare care în loc să prezerve pacea și prosperitatea au întreținut și continuă în aceeași notă să genereze și să amplifice crize critice împinse la limita atitudinilor de război. Din acestă perspectivă a eșecului scopului fundamental al alințelor, consider că în condițiile contemporane, cu o notă-accent asupra Europei, este necesară o redefinire a finalității sistemelor de securitate și reinterpretarea cooperării pozitive. Întrebarea de căpătâi „mai mulți, contra cui?" nu poate primi răspuns prin uniformizarea doctrinară sub presiunea hegemonului, indiferent cum se numește acesta și pe ce spațiu se manifestă! Cred că este destul de interesant să reluăm critic și să ne interpretăm propriile obțiuni: „de ce, cu cine, cu ce, cum, unde și când?". Merită, așadar, să credem că orice formă de asociere la nivelul continentului european trebuie gândită diferit față de condițiile care au obligat-o la un separatism antagonic, din păcate întreținut cu abilitate și perfidie până astăzi.
Eliminarea „cooperării antagonice" și excluderea jocurilor de sumă zero obligă la o cooperare extinsă a mai multor parteneri pentru a deservi sau beneficia de un interes mutual în comun declarat și recunoscut, în ciuda unor contradicții fie ele și agravante, de interese particulare arbitrar stabilite. Abordarea unidimensională a securității naționale a oricărui stat european este o eroare ireparabilă și construcția oricărui sistem în această eroare este vulnerabil sieși, consumator de resurse greu de cuantificat, cu o permanentă solicitare a sistemelor de alertă la stimuli administrați în mod provocator. Vulnerabilitatea sistemelor de securitae apare din sectarismul lor și neacceptarea integrării lor într-o concepție și filosofie a păcii. Cert este că într-o lume aflată în pragul distrugerii sinucigașe o lungă „pace cu piciore scurte" a făcut posibilă procesarea acestei noi ere. Am ajuns la consensul aplaudat dar în același timp ridicol prin care pacea se întreține, se menține și se impune cu armele! O pace care are nevoie de trupe gen „science-fiction" cu „robo-soldați" și „robo-comandanți". O pace în care se dezechilibrele provocate sunt la tot pasul iar starea de normalitate cu care ne obișnuim periculos de vinovat este însăși insecuritatea. Insecuritatea socială, individuală sau colectivă, insecuritatea statală, insecuritatea planetei mamă! Această pace este sursa neliniștilor popoarelor. Prin ea se deversează violența planificată iar gestionarea ei aparține celora din spatele cortinei. Această pace am numit-o cândva, în 1995, Pacea Fierbinte. Europa tebuie să o aducă la starea sa normală, la temperatura ființei umane. Pentru că pacea Europei este însăși Pacea Lumii.
Notă: Textul reprezintă comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015.