Revista Art-emis
Nostalgii europenizate PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ştefan Buzărnescu   
Duminică, 08 Noiembrie 2015 16:59

Prof. univ. dr. Ştefan Buzărnescu, art-emisCând am trecut în clasa a doua, de bucurie că puteam să citesc singur și, mai ales, pentru a-i face o bucurie bunicului meu, am învățat foarte repede o poezie despre păsările migratoare din care îmi mai amintesc decât aceste cuvinte: „Prin alte țări de soare pline,/ Pe unde-ați fost și voi, străine,/ Veniți dregi păsări înapoi,/ Veniți cu bine!„ Atunci eu eram convins că păsările migratoare sunt ale noastre, născute în România ; prin urmare, este firesc să vină de prin Africa, adică de undeva de foarte departe și indefinit, la Noi, unde este Acasa lor. Din cauza asta trăiam adevărate drame când părinții se mai supărau pe bietele rândunici care ne „onorau" cu „autografe" scările și ferestrele geamurilor de la casă: din moment ce toate vietățile sunt de la Dumnezeu, mă gândeam eu, înseamnă că și ele au dreptul să facă parte din familia noastră, așa cum nu încăpea nici o îndoială că și noi, cei de ai casei de toate vârstele, făceam parte... Cuvântul migrație era, deci, indisociabil asociat primăverii, iar păsările migratoare erau numite de scriitorii de manuale școlare cu sintagma „vestitorii primăverii". Au trebuit să treacă mulți ani ca să aud și de „primăvara pragheză", mai nou de „primăvara arabă", precum și de alte eufemisme asemănătoare, dar toate conotațiile ideologice aferente nu m-au vindecat de nostalgiile inocenței cu care sărbătoream venirea păsărilor migratoare.

În vara acestui an ( 2015) și în toamna vârstei mele, am aflat cu surprindere că fluxuri migratorii de sute de mii nu de păsări, ci de oameni nu numai din Africa, ci și din multe țări arabe, s-au lansat în cea mai mare migrație din istoria Europei în timp de pace. După inevitabila perplexitate a mea, ca „simplu cetățean", am început să mă mai dumiresc puțin: „teatrele de război" și actorii acestor „teatre" ofertează piese foarte neplăcute cetățenilor de pe acolo și, din teama de a nu fi chemați pe scenă, bietii omeni refuză categoric și calitatea de eventuali spectatori: pur și simplu, nu vor nici să mai vadă, dar nici măcar să audă spectacolul de muzică și lumină generat de armamentul oferit cu generozitate de țările bogate autointitulate „apărătoare ale drepturilor fundamentale ale omului", drept din care lipsește, evident, și dreptul omului de a muri de moarte naturală, acasă la el. Cum , însă, oamenii nu la moarte, ci la o viață mai bună se gândesc, arabo-africanii pe care i-am invocat și-au unit speranțele și disperările în fluxuri migratorii intempestive care au găsit o Europă total nepregătită să-și intre în rolul de amfitrioană perfectă, după cum auziseră acești migranți în țările lor. De unde auziseră chestia cu pricina ? Ei asta este imposibil, pe moment, să precizăm noi... iar cei care știu tac chitic, c-așa e-n democrație ! ; vream sa spun în democrațiile „mature" si „consolidate". In acest context, Prezidentul nostru, după o scurtă „vizită de lucru" în capitala Statelor Unite ale Europei, ne-a comunicat, oficial, că ne-au fost alocați peste șase mii de emigranți care au nevoie nu numai de cuib, ca păsările migratoare, ci și de asistență socială pe toate componentele unei vieți de om la cotele secolului al XXI-lea. În plus, oamenii mai au și credințe religioase, modele culturale diferite, restricții la vestimentație, la meniuri etc., etc. Păsările migratoare, în ideea că vor fi având și ele Dumnezeul lor, nu am văzut să fi intrat în contradicție cu vietățile din ograda noastră, deoarece când le duceam eu mâncare la zburătoarele noastre, nu am auzit nici un cârâit contestatar, dar nici cele migratoare nu aveau tabieturi speciale: ciuguleau cu bucurie „mâncărica" și le duceau în cioc și puișorilor lor din cuiburile pe care singure și le făcuseră.

Trăind în aria „lucrului bine făcut" mă-ntreb: fluxurile de emigranți nu pot avea și reflux?, adică ceva asemănător cu atracția și respingerea din domeniul fizicii... despre care nu pot avea o opinie calificată, eu nefiind absolvent de fizică. Îmi dau seama, desigur, că analogia mea nu este cea mai fericită, deoarece poezia din care ați văzut cât am mai fost în stare să rețin (!) se intitula „Vestitorii primăverii" iar acum suntem în plină toamnă, anotimp în care, tradițional se numărau bobocii... Totuși, chiar dacă boboci nu mai avem, ca urmare a devotamentului exemplar cu care „oamenii muncii" din toate guvernele post 1989 au făcut eforturi „susținute" să urmeze indicațiile europene de a lichida „greaua moștenire" a creșterii zburătoarelor cu pricina în colectivități nedemocratice (!), vom avea șansa de a număra emigranții. Iată cum mi se mai atenuează, puțin, inadecvarea analogiei: vertebratele cu pricina aparțin, cu ceva, cumva... și primăverii; este unanim acceptat că ei s-au săturat de „primăverile arabe". „Allahu Achbar!" Faptul că nu au venit cu mitologicul „covor zburător", ci cu ambarcațiuni foarte costisitoare, pe care numai săracii adevărați și le pot permite, nu schimbă cu nimic datele problemei, dar nici nu lămurește angoasele unor europeni curioși, din care noi, românii, nu facem parte: dacă stăpânii au hotărât să primim emigranți, nu este altceva de făcut decât să ne exersăm proverbialele reflexe de ospitalitate; desigur, nu putem spune „veniți dragi păsări înapoi, veniți cu bine!". Noi avem foarte puțin timp „tranzient" de când exersam poziția ghiocelului, însoțită de nelipsitul „Să trăiți, am înțeles!", așa că nu trebuie să se pună la îndoială că suntem pregătiți de iminenta numărătoare. Sunt convins că nu va trebui să învățăm numărătoarea în alte limbi, pentru a nu atinge sensibilitățile nepoftiților oaspeți. Nu de alta, dar unii dintre noi ne-am născut ceva mai devreme și va fi mai dificil să mai trecem printr-o nouă alfabetizare. În plus, noi, așa cum ne-a învățat Înalta Poartă a osmanlâilor, și am urmat vreme de peste patru sute de ani deviza „Dacă taci și le dai pace, Șapte sate n-au ce-ți face", nu putem să facem „gură", sau măcar să vocalizăm interesul național tocmai acum, când chiar este vorba de un incontestabil interes național, evident, recalibrat la scară europeană.

Unele guri rele susțin că specimenele migratorii dețin carduri de credit americane, telefoane mobile de ultimă generație și multe „mofturele" electronice total inutile minorilor porniți, și ei, cu voioșie în pribegie. Alții, mai prăpăstioși, nu cred în ruptul capului că vreun emigrant ar avea gânduri ascunse sau ceva... muniție, deoarece arme, de vânătoare, se găsesc la liber în Occidentul atât de generos; în vânzarea blănii ursului din pădure. Personal, în confuzia multilateral dezolantă pe care mulți o numesc democrație, eu am început să nu mai văd pădurea din cauza „mărului de lângă drum"-ul care, se zgonește că ar duce spre prosperitatea de tip european, în noua sa etimologie: prost speră. Deoarece eu sunt bolnav, cronic, de optimism, amintesc un vechi proverb evreiesc: musafirul este ca peștele; după trei zile prinde miros. Deși am auzit multe despre vechea dragoste dintre arabi și evrei, le recomand musulmanilor care vor veni în „eterna și fascinanta Românie" să înceapă învățarea limbii române citind din paremiologia de acest gen. Tanti Diaspora, ce părere ai ? Că eu sunt de altă părere.
Semnează: Robul lui Dumnezeu/ Din orașul de pe Bega/ Unde-i copleșit cu treaba/ Și n-a învățat araba!

footer