Revista Art-emis
Miron Costin (1633-1691) - 320 de ani de la moarte PDF Imprimare Email
Prof. George Baciu   
Luni, 28 Martie 2011 20:02
Miron Costin - portretMiron Costin (1633-1691) a fost cărturarul cel mai de seamă al culturii româneşti a secolului al XVII-lea, una dintre personalităţile proeminente ale spiritualităţii carpato-danubiano-pontice. Fiul al lui Iancu (Ioan) Costin – mare hatman, Miron sau Mironaşco, cum era numit în familie, şi-a petrecut copilăria în Polonia, unde siliţi de împrejurări se refugiază Costineştii. Viitorul cronicar, după cum singur mărturiseşte, îşi face studiile la colegiul iezuit din Bar. Acolo se presupune că, ar fi studiat gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, teologia, literatura antică şi poloneza (se presupune că ar fi studiat şi la Lvov). Prin 1638 i se va acorda titlul de nobil polonez şleahtici (titlul şi cetăţenia poloneză au primit-o tatăl cărturarului Iancu Costin, Miron şi doi fraţi ai săi: Alexandru şi Patomir). Mai tîrziu (1652-1653) Miron, împreună cu fraţii săi, se întoarce în Moldova, unde, datorită culturii sale înalte, legăturilor cu cele mai mari familii boiereşti, va urca repede pe scara ierarhică a dregătorilor de stat, devenind în 1675 mare logofăt.

Notorietatea lui M. Costin, între contemporani, s-a afirmat de timpuriu şi pe diverse planuri: mare demnitar şi om politic, emisar diplomatic al domnitorilor Moldovei (V.Lupu, Gheorghe Ştefan, Eustratie (Istratie) Dabija, Dumitraşco Cantacuzino, Constantin Cantemir), participant activ la campanii militare, mare latifundar (peste 120 de sate şi părţi de sate, precum şi vii, case etc.), deţinător al unei averi importante şi înrudit cu cele mai importante neamuri boiereşti ale Moldovei (Movileştii, Urecheştii, Cantacuzinii) şi chiar domneşti, cărturar iscusit şi istoric de prestigiu. n 1683, după înfrîngerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieski, care însă l-a miluit, punîndu-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis repatrierea, M. Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691. Miron Costin este autorul mai multor scrieri în proză şi versuri. Principala sa operă este „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche, vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă ...dni". Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite "zaciale", şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormântarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rînd istoric, căutînd să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară.

O altă operă costiniană este „Cronica Moldovei şi a Munteniei", scrisă în 1677. În câteva mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii materne, se opreşte succint la legenda despre Dragoş, la credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie ţinuturile, râurile şi oraşele Ţării Moldovei. În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin scrie „Poiema polonă" în versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a poporului său, deplînge soarta grea a contemporanilor săi sub dominaţia turcilor, exprimîndu-şi încrederea că vor fi în stare să izbîndească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon. În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice. A scris primul poem filosofic din literatura noastră, "Viaţa lumii", în versuri de 13-14 silabe, ce concretizează conceptia umanistă despre lume şi om. Poemul - pentru întâia dată publicat de B.P. Hasdeu în "Satyrul" (1866), cu caractere latine - cuprinde, în original, 130 de versuri în alfabet chirilic, un mic "tratat" de versificaţie şi încercarea unei "teorii" literare. Miron Costin îşi asumă explicit intenţia de a face literatură, mai mult chiar, în cuprinsul cuvîntului său către cititori, boierul moldovean îşi exprimă dorinţa expresă de a demonstra că limba română este capabilă de a se structura şi de a funcţiona după norme poetice. În mărturisirea cronicarului intenţionalitatea artistică este însoţită de smerenia creştină care transfigurează orgoliul creator în orizontul mult mai larg al întemeierii, al unui descălecat conştient al literarităţii şi al scriiturii în limba naţională.

Viaţa lumii combină reflecţii pesimiste privind soarta omului şi a universului, caracterul trecător, precar şi imprevizibil al acestora, cu gânduri optimiste privind capacitatea omului de a se sustrage, prin fapta morală şi cugetare, sorţii fatale. Sursa motivului fortuna labilis (soarta schimbatoare), răspândit în literatura antică şi a Evului Mediu, o găseşte cronicarul, asemenea lui Neagoe Basarab, îndeosebi în Biblie (prin Ion Hrisostom), Ecleziastul fiind scrierea din care pare să se fi inspirat în primul rând. Un alt izvor biblic citat de Miron Costin sunt Psalmii lui David. Marcată, totodată, de clasicismul antic (cu reziduuri ideatice din Ovidiu - Triste, Pontice, Horaţiu - Ad Postumum, Ode , Vergiliu - Georgice ), scrierea întrebuinţeaza şi maxime locale (ex. „Anii nu pot aduce ce aduce ceasul"). Poemul Viata lumii este construit pe un model compoziţional în patru timpi: 1) expunerea temei - fortuna labilis, prin moto-ul din Ecleziastul; 2) exemplificarea sau argumentarea ei - şirul paradigmatic de cazuri care întăresc consideraţiunile de ordin teoretic asupra precarităţii vieţii umane, enumerarea unor situaţii de glorie apusă etc.; 3) lamentaţia - care recurge la motivul ubi sunt? (unde sunt?), derivat din fortuna labilis, care a făcut, şi el, carieră în epoca medievală, prilej cu care sunt invocate personaje de notorietate din istoria universală, în chip de victime ale sorţii; 4) epilogul, unde propune o soluţie de tip umanist pentru nestatornicia lumii - superioritatea unei vieţi morale şi îndemnul carpe diem fundamentat raţional. Nu trebuie uitat nici faptul că poemul a fost conceput în epoca de instabilitate şi de slăbire a moravurilor de pe vremea Ducăi-Vodă, de natură să provoace atare consideraţiuni, după cum trebuie ţinut cont şi de existenţa unor opinii potrivit cărora motivul fortuna labilis şi derivatele sale ar fi unele tipice pentru atmosfera barocă a respectivei epoci. Ca atare dezvoltările lui Miron Costin sunt debitoare spiritului vremii.

Ideea cu care debutează scrierea, comparând viaţa umană cu un fir de aţă, pare să fi fost inspirată de Ovidiu (Pontice, cartea a IV-a, epistola a III-a): „A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,/ Cu griji şi primejdii, cum ieste şi ata,/ Prea supţire şi-n scurta vreme trăitoare,/ O, lume hicleană, lume înşălătoare!". La Ovidiu: „Omnia sunt hominum tenui pendentia filo". Sursa comparaţiei putea fi însă, în aceeaşi măsură, textul unui vechi bocet popular („Plâng a lumii rea viaţă/ Ce se rupe ca o aţă") care este posibil să fi circulat încă de pe vremea lui Miron Costin. Versuri de tipul „Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară", „Fum şi umbră sunt toate; visuri şi părere", „Orice ieste muritoriu cu vremea se petrece", „Dintr-această lume trecem ca pentr-o uşă"). Iată un complex ideatic ce prezintă lumea şi existenţa umană ca fiind antrenate într-un iremediabil şi implacabil mecanism al distrugerii pus în contrast cu versuri care propun acţiunea morală - fapta bună - şi care recomandă, după modelul Ecleziastului, să se aprecieze viaţa asa cum este, dar într-un mod raţional, calculat, care „prevede pentru a preveni" : „Orice faci, fă şi caută fârşitul, cum vine. / Cine nu-l socoteşte nu petrece bine"; „Una fapta ce-ţi rămâne, bună, te laţeşte / În Ceriu cu fericire în veci te măreşte". Două sunt, aşadar, soluţiile: una care trebuie să ducă numele omului dincolo de moarte (acţiunea morală) şi una care preîntâmpină căderea înainte de termen (cugetarea).

Opera lui Miron Costin preţioasă perla a literaturii vechi românesti, însumează calităţi de stil, virtuţi literare de înaltă valoare. Din scrisul lui Miron Costin, ca dintr-un izvor de frumuseţe limpede, dătător de dragoste pentru faptele mari ale neamului, s-au inspirat în vremuri mai noi slujitori de seama ai condeiului: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Nicolae Gane, Mihail Sadoveanu.

Bibliografie
- Andrei Eşanu - Cultură şi civilizaţie medievală românească: Chişinău, Ed. ARC, 1996.
- Viorel Cernica, coordinator. Studii de istorie a filosofiei româneşti, II , , ed. îngrijită de Mona Mamulea, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 2007, p. 447-451. footer