Revista Art-emis
„Reforme” în pedagogie şi neoparazitismul social PDF Imprimare Email
Prof. dr. Ion Soare   
Duminică, 01 Noiembrie 2015 22:56

Parazitismul socialSchimbările rapide care se petrec pe mapamond în toate domeniile, explozia informaţională ale cărei urmări le trăim efectiv fiecare dintre noi, promovarea reală a unor valori precum democraţia şi libertatea (inclusiv libertatea de mişcare), dar şi conflictele (uneori, sângeroase!) dintre civilizaţii foarte diferite etc. - sunt tot atâtea realităţi ale unei evoluţii fără precedent pe care o cunoaşte omenirea în prezent. Instrucţia şi educaţia, indispensabile pentru pregătirea viitoarelor generaţii, par(e) că ţin greu pasul cu tăvălugul tehnicizării care vine agresiv din urmă, într-o competiţie acerbă. Aceasta ar putea fi una dintre cauzele (şi scuzele!) degringoladei existente în învăţământul românesc (dar nu numai!), despre a cărui lege auzim că se va schimba din nou! Trebuie, desigur, să vedem partea bună a lucrurilor, adică faptul că factorii decidenţi şi specialiştii noştri în domeniu încearcă să adapteze permanent - uneori, chiar „din mers"! - pregătirea tineretului, cu comandamentele momentului.

În această amplă şi complexă activitate, dar mai ales în condiţiile „democraţiei" opiniilor şi a convingerilor, nu putem vorbi, desigur, despre „unitate de păreri" sau „consens", aceste noţiuni şi termenii care le acoperă fiind dezavuate din start ca „nedemocratice" sau chiar „nostalgice" (eufemistic vorbind!).. Nu aceasta, însă, e problema pe care vrem s-o aducem în discuţie, ci aceea legată de conţinutul manualelor după care se predă, strâns legată de laturile educaţiei care se „implementează". Acestea respectă, desigur, nişte „comandamente" venite „de sus", de la conducerea ministerului de resort - care, de regulă, e politizat într-un sens sau altul; sau chiar mai de departe, dinspre Uniunea Europeană (via Bologna!). Aceasta încă nu ar fi vreo nenorocire; vorba ceea: să fie democraţie, dar puţin „dirijism" de unde trebuie, nu-i strică, nu-i aşa? Să luăm, de pildă, obiectul Pedagogie. Pe lângă numărul fluctuant al laturilor educaţiei (şapte, nouă, 11, 14 etc.), urmate, în mod obişnuit, de etc. (sunt lăsate, deci, la aprecierea „alternativiştilor"), constatăm că dintre ele, aşa cum le-a învăţat (şi aplicat) generaţia noastră, două au dispărut pe parcurs (sau au fost strecurate printre altele): educaţia prin muncă şi pentru muncă şi educaţia patriotică. Să schimbăm, acum, „banda" şi „decorul": aflăm că circa patru milioane de români (din aproape 22 milioane câţi erau/ eram „pe vremuri!"), majoritatea - tineri, sunt plecaţi la muncă în străinătate. Trecem (deşi n-ar trebui!) peste incapacitatea unor factori decidenţi de a crea suficiente locuri de muncă în ţară, dar ne întrebăm neretoric: de ce zeci de întreprinderi de toate mărimile sunt neglijate şi „falimentate" treptat şi mii de hectare de pământ sunt lăsate în paragină, când ar putea să devină tot atâtea mici ferme? Cu câţiva ani în urmă, mi-am declarat tristeţea (nu dezacordul!) faţă de exodul tinerilor noştri specialişti în străinătate. „Sunteţi împotriva plecării lor?" - m-a etichetat imediat interlocutorul. „Nu! - i-am răspuns, dar când peste vreun deceniu sau mai multe se va scrie o nouă istorie universală, vor fi evidenţiate, ca de obicei, ţările avansate precum S.U.A., Canada, Anglia, Franţa, Germania, Spania, Italia şi altele. Nicăieri nu se va face măcar o menţiune despre realitatea că progresul şi prosperitatea acestor ţări civilizate se datorează şi muncii calificate a milioanelor de români care au muncit acolo, mulţi stabilindu-se pentru totdeauna în acele ţări; iar România va fi trecută, ca şi astăzi, undeva pe la „coada clasamentului"! Mă întreb şi îi întreb pe profesorii care i-au învăţat în timpul cât au stat „sub ascultare": le vor fi spus ei vreodată, oare, în cadrul orelor de dirigenţie sau cu alte ocazii, că nicio activitate desfăşurată nu e ruşinoasă, că ar putea să-şi deschidă o afacere şi aici, „acasă", că toate binefacerile din ţările civilizate şi comorile de artă, arhitectură şi tehnică ale acelor state se datorează muncii conştiincioase ale locuitorilor lor, fie aceştia americani, germani, englezi, francezi, spanioli, suedezi, finlandezi, japonezi, chinezi etc.?

Încheiem cu o secvenţă - foarte actuală - pe care o vedem zilnic pe micile ecrane: sute de mii de asiatici, au pornit şi se îndreaptă spre Europa civilizată, într-un exod unicat al istoriei universale a ultimelor secole. La locurile de origine, şi-au lăsat casele, pământurile şi slujbele (cei care aveau aşa ceva!) şi au pornit, asemenea unor indieni de acum o mie de ani, numiţi apoi atsinganos (în greaca bizantină - numele unei secte de eretici, vocabulă care, printre alte sensuri, îl are şi pe acela de „persoană care nu se conformează unor norme"), să caute „o viaţă mai bună" (dacă nu exisă şi alte „dedesubturi", cum se vorbeşte!), să primească „protecţie socială" din partea unor etnii care au muncit conştiincios secole de-a rândul, ca să atingă nişte standarde superioare de viaţă. Le-am privit cu atenţie fizionomiile, le-am urmărit reacţiile şi comportamentul, le-am ascultat puţinele cuvinte rostite: pe nici unul măcar, dintre imigranţi, nu l-am auzit că ar vrea să muncească! Cu toate scuzele şi cu tot respectul, domnilor europeni super-civilizaţi şi democraţi, îmi permit să atrag atenţia asupra unei realităţi care ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi: a apărut şi creşte de la o zi la alta, ca un monstru în aparenţă paşnic, o formă nouă de parazitism social, încurajată de „contrariul" său numit protecţie socială, fie ace(a)sta de dreapta sau de stânga. Urmarea? Zeci de milioane de oameni de pe întreg mapamondul trăiesc din „pomeni sociale". Este drept, totul se desfăşoară pe baza unor legi(slaţii), dar, după, părerea noastră, acestea ar trebui reconsiderate. Şi, în paralel, ar fi necesară reintroducerea printre laturile educaţiei contemporane, a aceleia privind educaţia prin muncă şi pentru muncă.

footer