Revista Art-emis
„Si vis pacem, para bellum” mereu actual PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Joi, 29 Octombrie 2015 08:31

Ziua Armatei României, art-emis-„Si vis pacem, para bellum" (Flavius Vegetius Renatus)[1]

Plevna, Griviţa, Mărăşeşti, Oituz, Odesa, Caucaz, Cotul Donului, Stalingrad, Carei, Ungaria, Cehoslovacia, munţii Tatra...

Neamul românesc a cunoscut întotdeauna jertfa şi eroismul, ele fiind, de altfel, indisolubil legate de evoluţia istoriei noastre. Orice act de propăşire istorică a fost, pentru România, consecinţa unor eforturi considerabile, alăturate poziţiei active în faţa evenimentelor. N-am fost neam de ostaşi, dar parcă a fost scris undeva, într-o carte a lumii şi a duhului atotbiruitor, ca neamul acesta de plugari şi păstori să scrie cu sânge cele mai importante momente ale istoriei, atunci când încrâncenarea vremurilor a cerut-o. N-am fost neam de ostaşi, dar n-a fost căpetenie de oaste străină, oricât de puternică, oricât de biruitoare, care să nu rămână impresionată în faţa curajului şi a nenumăratelor jertfe, pe care ostaşul român le-a dovedit întotdeauna cu statornicie, pe câmpul de luptă. Tăria noastră, tăria oşteanului român se trăgea din condiţia sa de lucrător al pământului. Pentru români, oameni legaţi de glia strămoşească, de truda pe care au oferit-o pământului, de bucuria şi belşugul cu care acesta i-a răsplătit, reprezintă - în sens biblic - leagănul vieţii şi al morţii. Urmaşi ai străbunilor daci, românii s-au născut şi au trăit aici, între aceste hotare, „la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor", fiind gata să moară în ceasul suprem - uriaş înţeles al jertfei pe care ei au adus-o de mii de ori: Plevna, Griviţa, Mărăşeşti, Oituz, Odesa, Caucaz, Stalingrad, Carei, Ungaria, Cehoslovacia - munţii Tatra... locuri udate cu sânge de ostaşii români, pe care astăzi un institut anti-românesc îi recondamnă la necinstire, uitare, cenzură şi interzicerea scrierilor lor. Aş vrea să ne putem întoarce în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, să putem modifica „viitorul"-trecut, să putem conteni suferinţele inimaginabile ale victimelor celei mai teribile încleştări din istoria omenirii şi a urmărilor sale şi să ne cinstim eroii-martiri după cum merită..

Săraca exprimare a cuvintelor nu va izbuti niciodată să cuprindă viziunea de dincolo de lume şi de veacuri. Ostaşul român a mers la moarte şi la biruinţă senin, grav şi profund pătruns de împlinirea misiunii care - dincolo de clipă - a căpătat dimensiuni cosmice. Jertfa ostaşului român a fost, este şi va fi jertfa pentru pământ, pentru România eternă, realitate fundamentală, primordială şi unică. Jertfa ostaşului român căpătase cândva conotaţiile şi proporţiile unui proces religios, pentru că ea ţinea de credinţă, în faţa căreia genunchii noştri nu ştiu decât să se plece, iar fruntea să atingă, umilită, ţărâna cea îngroşată cu sângele celor ce şi-au dat obolul pentru ea. În urma raptului teritorial impus prin Diktatul de la Viena din anul 1940, românii rămaşi sub ocupaţia maghiară se adresau unuia dintre cei mai mari militari şi oameni de stat pe care i-a avut România: „Te vrem la Bicaz, Te vrem în Bihor, Te vrem la Feleac, Te vrem în Sătmar... La Tisa te vrem, Mareşale!". (Poezie din volumul „Ne cheamă Ardealul" ed. 1944).

De-a lungul istoriei, România nu a dus războaie de cotropire. Abandonată de aliaţii „tradiţionali" - Franţa şi Marea Britanie - preocupaţi de propria soartă, în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial România s-a găsit singură în faţa Istoriei. Teritoriul i-a fost ciuntit prin ultimatum, Diktat şi înţelegeri între puternicii Europei. În războiul drept declanşat de România împotriva Uniunii Sovietice în anul 1941, alături de Germania, pentru a-şi elibera cele trei milioane de fraţi de sub robia bolşevică şi pentru realipirea teritoriilor smulse ca urmare a odiosului pact Molotov-Ribbentrop, Armata Română nu s-a putut opri la Nistru - graniţa de răsărit a Ţării. Legea aspră a războiului i-a purtat pe militarii români până la Cotul Donului şi Stalingrad alături de Wehrmacht, cum tot aceeaşi „lege" a Zeului Marte i-a împins în sens invers, dincolo de Tisa, hotarul de vest a României, lângă Armata Roşie.

După actul trădării naţionale comis la 23 august 1944 de către Regele Mihai, aliatul de până atunci a fost transformat în inamic, iar cu acceptul celor „trei" mari criminali: Roosewelt, Churchill şi Stalin fostul inamic - cotropitor vremelnic - ne-a impus să-i fim „aliaţi". Cui au folosit disperarea şi lacrimile văduvelor, mamelor, fiicelor şi surorilor, ale copiilor de ostaşi români căzuţi la datorie pe pământ străin? Care a fost răsplata pentru suferinţele îndurate de-a lungul greilor ani de război ? Răspunsul la aceste întrebări este pe cât de simplu, pe atât de crud şi nedrept: noi suferinţe de lungă durată, cu consecinţe inimaginabile. Intreaga elită a poporului român: intelectuali, generali, ofiţeri şi ostaşi români au fost târâţi în faţa tribunalelor speciale - „Tribunalele Poporului", judecaţi sub regie străină, condamnaţi pentru vini imaginare, aruncaţi în temniţe sau asasinaţi. Jocurile şi trădările le făcuseră „cei trei", la Casablanca şi Yalta, tot astfel cum, la Malta, Bush Sr. şi Gorbaciov au conceput „scenariul" efectului de domino în Europa şi „focurile de artificii" decembriste din România. Alţi criminali au organizat „Primăverile arabe", au creat conflicte, precum cele din Egipt, Libia, Ucraina şi acum, Siria, au „născut" şi dotat armate ale terorii planetare precum ISIS, au conceput, declanşat, susţinut şi controlat năvălirile secolului al XXI-lea, cu urmările dezastruoase inevitabile.

La nivelul ultimelor decenii ale secolului trecut Armata Română reprezenta în zonă o forţă combatantă deloc neglijabilă, ceea ce constituia un inconvenient serios în ochii ocultei globaliste. Prin „efortul" considerabil al netrebnicilor noştri politicieni, slugi prea-plecate ale stăpânilor lumii, cea mai rămas din armată a ajuns umbra fantomatică a celei de altădată. După cacealmaua decembristă s-a procedat premeditat şi condamnabil la distrugerea ei pe căi machiavelice, cu profituri colosale pentru câţiva (afacerile: Motorola, Puma, F16... şi contrabanda cu armament), demers finalizat prin eliminarea Armatei Române de pe tabla de şah a Europei, ca forţă militară. Pentru comparaţie, dacă în anii '80 efectivele militare se ridicau la cca. o jumătate de milion de oameni (cu logistică şi tehnică ce impunea circumspecţie), acum, în cel de-al doilea deceniu al mileniului trei, Armata Română mai are pu'in peste. 70.000 de militari, două treimi dintre ei ocupând funcţii birocratice, iar cei operaţionali, puşi în subordinea N.A.T.O. Avem o armată cu mai mulţi generali decât în anii '40, când efectivele militare atingeau milionul. Astăzi, ca forţă militară poziţia României, se situează pe jenantul loc 51 în lume (alături de Ciad şi Madagascar). Dintre cei plecaţi să apere „pacea" pe alte meleaguri (un fel de mercenari în slujba intereselor altora), unii s-au întors în sicrie, alţii s-au pricopsit cu „Sindromul Golfului" şi cu afecţiuni psihice majore. Despre „Dotarea" actuală a „armatei" din teritoriul ţării este jalnică. Demn de semnalat, România este singura ţară N.A.T.O. fără aviaţie militară. Se fac afaceri monstruoase pe lângă care „Afacerea Dreyfus" sau „Afacerea Skoda" par un mizilic, se achiziţionează fregate ale forţelor militare străine, propuse pentru scoaterea din uz, avioane de luptă cu mare grad de uzură, toate reprezintând un potenţial şi real pericol pentru viaţa echipajelor. Ce se va întâmpla în cazul unei ipotetice agresiuni armate? George Friedman de la Strafor susţine - pe drept cuvânt -, că nimeni nu ne va apăra, nici N.A.T.O. nici, S.U.A. Are dreptate! Nimeni nu-şi va sacrifica fiii pentru România. În cazul unei previzibile confruntări militare vom fi transformaţi în câmp de luptă şi poligon de tragere pentru beligeranţi, un Vietnam European într-un război al altora! Pentru cine şi pentru ce?

Cândva, haina militară impunea respect. Priviţi pe cele româneşti din vremea controversatului aventurier, Regele Carol al II-lea şi, de ce să nu recunoaştem, uniformele militare ale celui de-Al Treilea Reich încă trezesc interes. Astăzi, în zilele oficiale de sărbătoare - un caporal din armata S.U.A. poartă ţinută demnă de un general, în timp ce un general din Armata României, uniforma unui caporal. Trist dar adevărat! Luna octombrie a fiecărui an conţine şi o zi festivistă, cea de 25 octombrie - dedicată Armatei Române. O zi măsluită, „aranjată" după ziua naşterii trădătorului de la 23 august 1944, tot aşa cum data de 9 mai 1877 a fost „deplasată" spre 10 mai, ca să coincidă cu ziua încoronării lui Carol I. Anul 2015, când comemorăm 75 de ani de la comiterea rapturilor teritoriale ale anului 1940, Armata Română seamănă cu o frunză în vânt pe timp de furtună, într-o Europă bolnavă. O parodie, o fantomă a ceea ce reprezenta cândva.

25 octombrie 2014: „Coroane de flori depuse la Ansamblul Monumental « Glorie Ostașului Român » din localitatea Carei, în cadrul manifestărilor prilejuite de sărbătorirea Zilei Armatei României și împlinirea a 70 de ani de la acțiunile de eliberare a teritoriului național purtate de Armată în cel de-Al Doilea Război Mondial. [...] Ajunse la frontieră din 1940, diviziile noastre sunt gata de un nou efort și de noi lupte alături de marii noștri aliați, până la înfrângerea totală a forțelor germano-maghiare»[2]. Eliberarea întregului teritoriu național s-a obținut prin lupta eroică a peste 525.000 de militari angajați nemijlocit în luptă, între 23 august și 25 octombrie 1944. Dintre aceștia au fost uciși sau răniți circa 58.000. Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la 89.934 militari, dintre care 76.275 prizonieri. Eliberarea părții de nord-est a Transilvaniei nu a însemnat și încetarea luptelor duse de Armata României, care a continuat războiul antifascist alături de puterile Națiunilor Unite pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei, până la victoria finală"[3]. La atât a fost redusă întreaga istorie a Armatei Române. Mă aflu într-o mare şi umilitoare dilemă: la 25 octombrie serbăm Armata Română sau comemorăm eutanasierea ei?

Şi totuşi, Trăiască Armata Românilor! Să acordăm cinstirea cuvenită Oştirii Române pentru actele de bravură şi eroism ale tuturor acelora care în întreaga, adevărata şi sbuciumata ei Istorie şi-au jertfit viaţa pentru Patrie! Preşedinţii postdecembrişti, Parlamentul şi Guvernele României nu respectă jerfa supremă. Militarilor români căzuţi la datorie pe Frontul de est, în Stepa Calmucă şi la Cotul Donului le amenajează cimitir, ruşii. Ruşine, Naţiune Română, că accepţi fără reacţie asemenea sacrilegii!
Grafica - Ion Măldărescu
-------------------------------------------------------
[1] Adagiu latin atribuit lui Flavius Vegetius Renatus şi tratat de acesta în scrierile sale intitulate „De Re Militari", vol. al III-lea. Expresia tradusă „Dacă vrei pace, pregătește-te pentru război" este interpretată şi prin exprimarea analogică: o ţară puternică este puțin probabil să fie atacată de către dușmani. [2]Comunicatul Marelui Stat Major din 25 octombrie 1944.
[3] Agerpress, 25 octombrie 2015 http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/10/25/ziua-armatei-romaniei-10-04-00

footer