„Opera" lui Corvin Lupu un altfel de fals despre evenimentele din decembrie 1989

- Note de lectură -

Am fost alertat, în ultimele săptămâni, în legătură cu apariţia unei cărţi semnate de Corvin Lupu şi intitulate „Trădarea Securităţii în decembrie 1989", oferită cititorilor de Editura Elion, Bucureşti, 2015. Cunoscând tangenţial o parte a scrierilor semnate de Corvin Lupu, cunoscând mult mai bine editorul, dacă este adevărat ce se spune, că, în realitate nu ar fi Giulia Perez, menționată în caseta tehnică, ci Cristian Troncotă, fostul meu asistent la Catedra de Teorie Generală a Activităţii Secrete de Informaţii, în perioada de constituire a Institutului Superior de Informaţii (1992-1996), actualmente Academia Naţională de Informaţii, nu am fost tentat să dau curs semnalelor primite şi nici nu m-am grăbit să cumpăr cartea. În cele din urmă, am primit un telefon de la profesorul Viorel Roman, consilier academic al Universităţii din Bremen, care îmi urmăreşte publicistica şi cu care am o corespondenţă sporadică. Domnia Sa a ţinut să mă felicite „pentru numărul mare de citări consistente din opera lui Aurel I. Rogojan în cartea lui Corvin Lupu, care pe mine mai califică „important memorialist", în timp ce generalul Iulian Vlad, conducerea Departamentului Securităţii Statului, generali şi înalţi ofiţeri , iar după titlul cărţii şi Securitatea, în ansamblul ei , sunt trecuţi la infamul index al puciştilor şi trădătorilor". „Măi, să fie?!", mi-am zis. Dacă supervizorul meu, „neamţul din Lovrin", de sub generoasa pălărie a „Bundes Nachrichten Dienst", mă face atent că sunt luat în seamă, și incă pozitiv, acolo unde generalul Iulian Vlad este pus la indexul trădătorilor de ţară, musai că trebuie să văd „minunea". Asta, mai cu seamă că la Berlin se ţine o socoteală şi din urmă a eroismelor noastre, care în traducere germană sunt trădări. De altfel, Viorel Roman este și primul publicist care a formulat întrebarea „Generalul Iulian Vlad erou sau trădător?" (Ziarul „Miorița", U.S.A., 17 decembrie 2011), pe care am preluat-o ca titlu al notelor de lectură.

Pe Corvin Lupu l-am cunoscut personal în prezenţa domnului general Iulian Vlad, în urmă cu exact doi ani, când Domnia Sa l-a invitat la o lansare de carte a subsemnatului, la Râmnicu Vâlcea. Domnul general Vlad mi-a spus, ulterior, că l-a cunoscut foarte bine şi-i poartă un deosebit respect tatălui lui Corvin Lupu, profesorul Nicolae Lupu, istoric, arheolog şi un veritabil om de cultură, cu realizări notabile în conservarea patrimoniului Muzelui National Brukental din Sibiu, al cărui director a fost un număr de ani. Cartea de vizită a unui părinte onorabil este şi un bun paşaport pentru fiu, mi-am zis. Editorul cărţii este relevant, în cazul dat, din mai multe considerente. Cartea ar fi fost refuzată de alte edituri. Editorul Cristian Troncotă a avut (mai are?!) o normă didactică la catedra profesorului Corvin Lupu de la Departamentul de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Studii de Securitate al Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, iar, compensatoriu, Corvin Lupu a avut, până la recenta excludere, un loc în Consiliul ştiinţific al Revistei „Vitralii" a Asociaţiei Veteranilor din Serviciile de Informaţii ale României. Un „corvino-troncotism" de conjunctură, un alt fel de cumetrie pe un domeniu, de alminteri periculos, în care şcoala rolleriană ne-a dat o istorie plină de falsificări şi îmbibată de spiritul antinaţional?! Dar, cea mai mare relevanţă a editorului o pot constata doar cititorii avizaţi, care cunosc intim frazarea lui Cristian Troncotă, maniera sa originală de descifrare a informaţiei istorice din faptele materiale şi capacitatea, tot specifică, de înţelegere a contextului evenimentelor. Despre valoarea şi limitele informaţiei secrete în cercetarea istorică, în pofida listei de lucrări publicate, nu ne-a adus, încă, dovada că s-ar fi edificat la cele mai bune şcoli. Este adevărat, porţile acestor şcoli nu se deschid oricui şi nici uşor.

Am trecut în revistă cartea semnată de Corvin Lupu şi editată de Cristian Troncotă şi, după o lectură preliminară, mă voi rezuma a observa doar câteva dinrre situaţiile de flagrant delict deontologic în materia documentării şi cercetării. Ceea ce reține strident atenția și ar putea fi miza unui facil succes comercial al cărții este obstinația cu care autorul îl acuză de trădare pe generalul Iulian N. Vlad, care în decembrie 1989 îndeplinea funcția de ministru secretar de stat la Ministerul de Interne și șef al Departamentului Securității Statului. Această obstinație îl plasează pe Corvin Lupu în antiteză cu realitatea cunoscută de cei pentru care generalul Vlad reprezintă sinteza valorilor opuse trădării. Dar, cum în istorie, eroismul și trădarea sunt fațetele uneia și aceleiași realități, diferența o face partea din care este privită realitatea. Așadar, dacă generalul Iulian Vlad este acum declarat de cineva ca trădător, asta se întâmplă, în mod negreșit, pentru că sunt tot mai mulți și mai bine auziți cei care nu ezită să se situeze în antiteză. Prima calificare în acest ultim sens, ce ne este cunoscută, a faptelor generalului Iulian Vlad, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, aparține unei mari personalități politice creștin-democrate din Italia, Francesco Maurizzio Cossiga (1928-2010), președintele Republicii Italia (3 iulie 1985-28 aprilie 1992).

La începutul lunii ianuarie 1990, președintele Italiei l-a întrebat pe ambasadorul României la Roma: „Ce și cum s-au întâmplat la Dumneavoastră în tară evenimetele care au condus la înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu?
Ambasadorul: Populația nemulțumită s-a revoltat, ceea ce a facilitat schimbarea și în România.
Președintele Francesco Cossiga: „Bine, bine, dar forțele de ordine ce au făcut?
Ambasadorul: Nu au intervenit împotriva populației, ale cărei nemulțumiri erau cunoscute ca fiind generalizate, deci justificate ".
Președintele Cossiga: Dar cine a dat forțelor de securitate un astfel de ordin?!
Ambasadorul: Chiar șeful Departamentului Securității Statului, ministrul secretar de stat, generalul Iulian Vlad.
Președintele Cossiga: Să-i ridicați o statuie !

În antiteză cu fostul președinte al Italiei, autorul „Trădării Securității [...]", spune: „Cei care au trădat și nu au respectat legislația în vigoare, nereprimând revolta populară, au și ei scuzele lor. Cu câțiva ani în urmă, dl. Gl. Iulian Vlad îmi spunea „ce era să fac?... să trag în popor?" Eu cred că, în acest caz, cei care se află foarte aproape de vârful puterii, au sensibilități [...] din orice motive, au datoria să se retragă, să lase pe alții"[1].

Filologul istoric Corvin Lupu afirmă în paginile cărții pe care și-o asumă că „generalul Iulian Vad a trădat", că a fost „pucist", ori că a cunoscut și ascuns activitatea așa zișilor complotiști, vina capitală a generalului fiind aceea de a nu fi reprimat revolta populară și a-l menține pe Ceaușescu la putere.

După Corvin Lupu, generalii Milea, Nuță și Mihalea, au fost devotați lui Nicolae Ceaușescu și i-au executat ordinele, au acționat conform legilor și regulamentelor miitare, iar represiunea sângeroasă ar fi fost necesară pentru restabilirea ordinii. În schimb, generalul Iulian Vlad, prin ordinul dat Securității, de a nu se împotrivi revoltei populare, a săvârșit în opinia lui Corvin Lupu, un act de trădare a României, fiindcă Ceaușescu simboliza România. Pâna la moment, afirmația cu privire la valoarea de simbol nu poate fi contrazisă. Istoria ne spune și altceva. Un conducător care nu mai este acceptat de popor, nu-l mai reprezintă. Iar conducătorul care dă ordine criminale împotriva poporului, a devenit tiran. Șeful Securității era în măsură să știe cel mai bine care mai era valoarea de simbol național a lui Nicolae Ceușescu. Un general, șef al Securității Statului, cu răspunderi de membru al guvernului nu a fost promovat la acest nivel, pentru a fi un executant orb și lipsit de rațiune. Apărarea tiranilor împotriva popoarelor nu este sinonimă trădării popoarelor? Ne învață istoria contrariul? Nivelul de informare asupra realităților politice internaționale ale anilor 1985-1989, gradul de cultura politică şi viziunea democratică ale acuzatorului generalului Iulian Vlad nu sunt, cumva, incompatibile cu travaliul de cercetător științific, pe care Corvin Lupu pretinde că și-a fundamentat opera?!

In 1989, pâna la evenimentele din România, au căzut, precum popicele, toate regimurile politice conduse de dinozaurii pseudo- marxiști din Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia și Bulgaria. A urmat și cazul special a României, pentru care se rezervase dezmembrarea teritorială și adjudecarea de către vecini. Era marea lovitură finală, corolarul victorios al strategiei anticomuniste globale, pe care S.U.A. și-au asumat-o transparent, dar pentru a cărei realizare a recurs și la un registru nelimitat de tactici clandestine, făra economie de resurse. Staff-urile din spatele marilor autori ai loviturii finale au mizat tocmai pe faptul că „[...] fanatica Securitate, condusă de generalul Iulian Vlad, a cărui ascensiune meteorică nu poate fi înafara unei necondiționate loialități politice, va reprima sângeros revoltele planificate, România va deveni teatrul unui război civil, iar imperativul protecției populației va legitima intervenția forțelor armate [...]". După cum crede și chiar și scrie Corvin Lupu, generalul Iulian Vlad este vinovat de perspicacitatea caracteristică contraspionului de elită, care a putut desamorsa un război civil, preveni ocuparea și dezmembrarea tării sale, fără să-și scoata revolverul din toc, dacă din întâmplare l-ar fi avut asupra sa. Deosebirea fundamentală dintre generalul Vasile Milea, ministrul forței armate și generalul Iulian Vlad, ministrul forței inteligente a fost evidențiată, atât de misiunile ce le-au revenit, cât și de maniera în care le-au îndeplinit.
- Va urma -

Grafica, Ion Măldărescu
--------------------------------------------------------------
[1] Corvin Lupu, Trădarea Securităţii în decembrie 1989, Bucureşti, Ed. Elion, 2015, p. 33