Revista Art-emis
Teodicea abuzului de alcool şi sex PDF Imprimare Email
Dr. Marian Nencescu   
Joi, 24 Martie 2011 18:22
Nencescu MarianMonada şi armonia prestabilită
Unul dintre spiritele cele mai cultivate ale timpului său, a fost, fără îndoială, Gottfried Leibniz (1646-1716) în egală măsură matematician, diplomat şi filosof. Fiind numit în 1676 bibliotecar şi consilier al curţii de Hanovra, Leibniz găseşte timp, printre alte preocupări, să-şi elaboreze propriul sistem de filosofic bazat pe conceptul de raţionalism, noţiune ce respinge realitatea sensibilă şi schimbătoare, acceptând în schimb principiul diversităţii, ca pe o idee ce animă integrala sa operă filosofică. Principala contribuţie a filosofiei lui Leibniz, şi care îl situează în avanpostul raţionalismului modern, alături de Descartes şi Spinoza, o reprezintă teoria monadelor, miezul sistemului său filosofic. Expusă în 1714, într-o lucrare de mici dimensiuni, „Monadologia", (conţinând doar 90 de paragrafe) această teorie reprezintă, în opinia lui Bertrand Russel „un fel de basm pentru copii, fantezist, coerent, dar cu totul arbitrar". Este o explicaţie cu totul exterioară asupra unui sistem ce are în centru „substanţa individuală" (sau pe greceşte „unitatea" = monada). Aşadar monada nu este nici fiinţă, dar nici substanţă, ci „punctul metafizic" ce separă realitatea de substanţă, un element ce conţine toate determinările trecute, prezente şi viitoare ale propriei determinări. Lipsită de „uşi şi ferestre", monada nu primeşte din exterior energie, nu participă pasiv la schimbul de forţe şi energii, ci, din contră, se manifestă ca o forţă activă ce-şi trage seva din propriul fundament. Teza fundamentală a lui Leibniz este că lumea se prezintă sub forma unui univers adevărat ordonat de către o entitate divină, Dumnezeu, în care monada, sub influenţa energiei divine, interacţionează cu alte fiinţe similare. Pe baza acestui principiu, Leibniz rezolvă şi dificila problemă a unităţii Sufletului cu Corpul susţinând că cele două entităţi se acomodează pur şi simplu între ele, funcţionând după principiul interacţiunii monadelor.

Despre ideile filosofice ale lui Leibniz s-au pronunţat şi importanţi filosofi români, între care amintesc pe Mircea Florian („Îndrumare în filosofie", 1992, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti) şi P.P. Negulescu („Scrieri inedite", vol. I-II, 1969, 1972, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti), care au încercat de asemenea, să descifreze şi problema sensibilă a raporturilor dintre suflet şi trup, respectiv a acordului între stările noastre sufleteşti şi mişcările corpului uman. În esenţă, Leibniz reprezintă monadele ca fiind concepute sub formă de energie, distinctă şi independentă, astfel încât fiecare monadă reprezintă o lume aparte, individuală, iar corpul uman este o colonie de monade, dominate de monada spiritului. Aşadar, monadele „sunt oglinizi vii sau imagini ale Universului, iar spiritele sunt imagini ale Divinităţii. Fiecare spirit în departamentul său este o mică divinitate", susţine Leibniz în paragraful nr. 83 al „Monadologiei". Din această ierarhie etajată, simplă şi perfectă a lumii imaginată de Leibniz, având în vârful ierarhiei monada supremă (respectiv pe Dumnezeu, având drept calitate „infinitatea cunoştinţelor şi libertatea deplină de acţiune") şi situând omul („monada raţională") pe un plan subordonat, monada umană având conştiinţă de sine şi libertate de auto-determinare, rezultă şi teoria ocazionistă a lui Leibniz şi care face legătura între fenomenele fizice şi cele corporale. Astfel, „monada supremă" urmăreşte ca să existe veşnic un acord între activităţile tuturor monadelor, respectiv între corpul uman şi spirit. Completând celebra axiomă a lui Descartes, respectiv „Nu există intrelect care să nu fie dat mai întâi de simţuri", Leibniz adaugă cuvintele nisi ipse intellectus (respectiv, „cu excepţia intelectului însuşi"), adăugând astfel logicii clasice (ale cărui baze le stabilise însuşi Aristotel), un principiu nou, inedit, al patrulea principiu al logicii, respectiv cel al raţiunii suficiente. Pe baza acestui principiu nu putem respinge un raţionament, o opinie, doar fiindcă nu avem suficiente motive s-o facem, ci trebuie să facem apel la raţiunesa supremă, pe care el o numeşte Dumnezeu, respectiv izvorul tuturor esenţelor şi existenţelor.

Pe baza acestor principii, Leibniz concepe lumea drept un ansamblu armonios, a cărui frumuseţe rezultă din acordul părţilor, ceea ce-l va face pe Voltaire să-l ironizeze în romanul său „Candide", anume că, dacă l-am asculta pe Leibniz am trăi în „cea mai bună dintre lumile posibile". Aşadar, lumea nu este alcătuită din boli, războaie şi castastrofe, ci din contră este guvernată de pace şi armonie universală, ceea ce reprezintă, evident, un neadevăr. Într-o lume perfectă, dorminată o monadă supremă, Dumnezeu, care se reproduce aidoma pe sine, ar trebui, într-adevăr, să trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Răspunsul lui Leibniz la această provocare este acela că în lume există şi răul, pe care fiecare monadă în parte se străduieşte să-l depăşească „Posedând înţelepciunea supremă şi infinită, Dumnezeu acţionează în modul cel mai perfect, nu doar în sens metafizic, dar chiar şi moral . . . pentru a fi cât mai bine lămuriţi şi informaţi cu privire la operele [sale]. . . " susţine Leibniz în lucrarea sa „Dizertaţia metafizică" (1996, Ed. Humanitas, traducere de C. Floru, p.9, Bucureşti). Concluzionând, meritul lui Leibniz este acela de a reprezenta unitatea universului ca pe un fenomen universal, armonic, acţionând unitar pe baza legii armoniei prestabilite. Limita gândirii sale o regăsim în invocarea voinţei divine care guvernează acest univers, fapt ce îl face să cadă adesea în teologie, deşi principiul sub care se manifestă această gândire este profund umanist, raţionalist.
Teodiceea universului viu Dedusă din teoria leibniziană asupra armoniei prestabilite, teodiceea reprezintă o „doctrină filosofico- religioasă" ce îşi propune să demonstreze perfecţiunea lumii ca pe o operă a divinităţii, şi în acelaşi timp să decline orice răspundere a lui Dumnezeu faţă de existenţa răului în lume" („Mic dicţionar filosofic", 1973, Ed. Politică, Bucureşti, p.564). Strict filosofic, teodiceea înseamnă „dreptate divină" din greacă „theos" şi „dike".

Leibniz a pus bazele teoriei teodiceei într-o lucrare publicată în 1710 („Eseuri de teodicee. Despre bunătatea lui Dumnezeu, libertatea umană şi originea răului" ), pornind de la ideea că într-o lume guvernată de „armonia prestabilită" răul este mai degrabă o „încercare" pe care divinitatea o aplică omenirii, o formă de „mântuire" şi eliberare. De altfel, problema esenţei răului în lume nu s-a pus numai în creştinism, ci şi în alte religii şi sisteme filosofice (amintesc doar platonismul şi stoicismul) care au avut astfel de preocupări. Ideea fundamentală este că răul şi binele sunt opera aceluiaşi creator, sau, cum susţinea Kant : „morala nu este specifică numai omului, ci întregului univers viu". Teodiceea se bazează aşadar pe un concept axiologic (valorile şi funcţiile lor sunt universale) şi pe unul metafizico-teologic, ceea ce reprezintă în sine o formă de contradicţie. Explicaţia răului în lume, pentru orice teodicee, inclusiv cea medicală, este că „opuşii se condiţionează reciproc" (Origene, „Contra Celsum", în C.G. Yung, Psihanaliza fenomenelor religioase, 1998, Ed. Aropa, Bucureşti, p.199), element ce a consacrat secole de-a rândul ştiinţa medicală, bazată deopotrivă pe valorile religioase, dar şi pe cele morale ale actului medical. De-a lungul timpului, numeroşi gânditori, până la Leibniz şi de atunci până în zilele noastre nu au încercat să circumscrie câte un element moral fiecărei valori, cu excepţia fireşte, sacrului. S-a ajuns astfel la identificarea legilor ce guvernează aproape fiecare ştiinţă particulară, fără însă a putea emite judecăţi a posteriori faţă de nucleul Divinităţii. A circumscrie divinul într-o lucrare raţională a minţii, a emite judecăţi cu valoare de maximă generalitate faţă de Divinitate reprezintă o acţiune deopotrivă riscantă, dar şi inoperantă. Ce-i rămâne practicianului actului de gândire, respectiv al actului medical în cadrul teodiceei este să reunească elementele separate ale lumii senzoriale într-un act unitar sau, cum spunea un cunoscut medic cu preocupări filosofice „intelectul medicului care gândeşte nu are voie să depăşească limitele intuiţiei sensibile" (Dr. Mihai C. Teodorescu, Filosofia nemuririi, 2001, Ed. Vega, Bucureşti, p.44). Consacrând actul medical ca fiind dedus din „sâmburele divin al moralităţii" (op.cit., p.45) avem o imagine unică a ştiinţei, justiţiei şi frumosului, fenomen ce coprespunde, în esenţă, postulatului leibnizian.

Actul medical, văzut ca o teodicee medicală, nu mai reprezintă exclusiv o acţiune a înţelepciunii şi experienţei mediului, ci o formă de creativitate, o expresie a fiinţei eterne şi invizibile. Există, privit din acest punct de vedere şi riscul subordonării actului medical, a vocaţiei ştiinţifice în general, exclusiv voinţei divine, văzută ca o structură unică, ireductibilă, universal valabilă şi infinit superioară oricărei valori morale, ştiinţifice, artistice. Această raportare la sacru ce nu ţine seama de sensibilitatea şi experienţa umană nu aparţine în fapt dimensiunii iniţiale a sacrului, aşa cum este el înţeles de Leibniz. În fapt, după cum remarca şi Tudor Vianu, valoarea sacrului se relevă doar atunci când se circumscrie şi altor valori. Divinitatea nu este o abstracţie, o ficţiune e pură, ci o formă de valorizare a dorinţei umane, cu alte cuvinte „o creaţie abstractă a gândirii umane", o teodicee ce acordă valoare sacrului în cursul aplicării actului medical. Esenţa teodiceei medicale constă în valoarea socio-morală a actului medical, cu alte cuvinte ne face „să simţim asupra noastră o adiere din lumea sacrului" (op.cit., p.53). Raportul sănătate/boală, aplicat la fiecare aspect biologic în parte (oboseală, stres, impotenţă etc.), dedus din implicarea valorilor sacrului în actul medical, conduce la ideea că însăşi starea de rău (suferinţa, oboseala, lipsa de energie vitală) nu este, în sine, un element negativ, ci un semnal că este timpul să procedăm la restabilirea unui anumit echilibru, să refacem energiile consumate, să reinstaurăm superioritatea biogică a puterii fizice. Cu alte cuvinte, teodiceea medicală are rolul de a echilibra raportul putere/oboseală, de a pune în valoare energiile vitale, plecând de la analiza unor elemente sociologice semnificative, şi căutând mijloacele de contracarare în înseşi, cauzele bolilor. Teodiceea nu face parte din „fişa de serviciu" a medicului sau asistentului, după cum nici morala nu este singura raţiune a filosofului. Ea aparţine condiţiei emergente a oricărui act social, liber, conştient şi relevant prin altruism şi omenie. Divinul este ascuns în faptele umane, la fel cum monada, în viziunea lui Leibniz este izvorul tututor elementelor materiale şi spirituale.

Dependenţa de alcool şi sex încalcă legile naturii

În zilele noastre, abuzul de alcool şi sex au devenit adevărate pericole publice, determinând şi favorizânbd numeroaase boli de natură infecţioasă sau neuropsihică. Avem aici în vedere nu doar formele extreme, cum ar fi alcoolismul cronic, încadrat de doctorul Nicolae C. Păulescu în rândul bolilor de nutriţie (Instincte, patimi şi conflicte. Remedii morale, 1995, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, p. 101) dar şi bolile de reproducere, declanşate de trebuinţele organice sexuale. Spre deoseobire însă de nevoile organice, fireşti, cu rol plastic şi energetic pentru organism, abuzul de orice fel, exercitat dincolo de funcţiile fiziologige, nu are nici o funcţie energetică. El are doar un iluzoriu efect psihologic, de potenţare a forţei, ducând, inevitabil la scăderea capacităţii de muncă, a atenţiei şi a funcţiei de concentrare. Teodiceea nutriţiei şi a relaţiilor sexuale face o distincţie netă între nevoie şi abuz. Este o realitate, de pildă, că băuturile alcoolice au fost produse şi consumate, din cele mai vechi timpuri, în orice zonă a globului terestru. S-a ajuns chiar a se vorbi de o „genă a alcoolismului", care ar izvorî, chipurile din Grădinile Paradisului, respectiv direct din râul biblic Eden. Tentaţia alcoolismului ne urmăreşte aşadar genetic, căci după învăţăturile Ecleziastului „Fost-ai fără prihană pe căile tale, din ziua facerii tale şi până s-a incuibat în tine nelegiuirea" (Vechiul Testament, Ezechiel, cap. XXVIII, verset 14-15). De la consumul ocazional de alcool s-a ajuns însă până la starea de intoxicare, respectiv instalarea dependenţei fizice şi somatice. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul relaţiilor sexuale. Psihologia modernă leagă instinctul sexual de eul trupesc. Dar una este iubirea erotică, având caracter altruist şi alocentric şi alta instinctul sexual, condus de imboldul maximei satisfacei a poftelor. Pe plan filosofic, instinctul sexual este legat de eul muritor, în vreme ce iubirea erotică, având ca bază fundamentul familial, reprezntă eul spiritual, nemuritor, al naturii umane. Este evident deci că orientarea motivaţională a celor două instincte este complet opusă. Unei orientări egoiste, de tip hedonist, de exacerbare a nevoii sexuale înăscute, se opune instinctul social al familiei, respectiv nevoia de a obţine maximă emoţie sufletească prin dragostea faţă de soţie, copii, familie.

Statisticile medicale indică alcoolul drept principalul factor de risc pentru numeroase boli cronice şi ale sistemului nervos. Alcoolismul favorizează manifestările de natură nervoasă cum ar fi: tremurul mâinilor, scăderea memoriei, impotenţa sexuală. La femei, alcoolismul duce la avorturi spontane, malformaţii ale nou născuţilor, debilitate fizică. Beţivul ignoră adesea, inconştient, unele norme morale, fapt ce poate conduce la fapte antisociale cu efecte ireversibile. Nu de puţine ori, excitabilitatea, emoţia necotrolată datorată consumului de alcool, dar şi sugestia colectivă a grupului de aşa-zişi prieteni, determină individul să săvârşească fapte necontrolate, sau să subordoneze, pur şi simpu, majoritatea faptelor eului. În acest fel, obişnuinţa alcoolului se transformă într-un păcat habitual, ce conduce la deformarea realităţii şi substituţii axiologice nebănuite. În mod similar, exacerbarea egoismului sexual transformă fapta umană într-un „rău moral" (destrăbălare). Filosofic vorbind, ispita răului (viciul), ca de altfel şi potenţialitatea binelui (virtutea) nu devin reale decât atunci când devin fapte. În cazul teodiceei abuzului de alcool şi sex, răul metzafizic capătă realitate, câtă vreme omul are, conştient, libertatea de a alege între bine şi rău. Analiza celor două instincte (consumul de alcool şi abuzul de sex) conduc spre concepţia unităţii dinamice, contradictorii a personalităţii umane. Binele şi răul absolut, metafizic, nu se întâlnesc în practica activităţilor umane. Avem de-a face mai degrabă cu o formă de potenţialitate a orientării pozitive a valorilor morale ale faptelor umane, a adaptării regulilor de comportament , orientării individului către o practică socială sănătoasă. În planul teodiceei medicale, vindecarea acestor boli nu este rezultatul exclusiv al convertirii imagistice a răului. Instalarea răului de alcool sau, după caz, a repulsiei abuzului sexual nu se face exclusiv prin mecanismul de tip placebo al convertirii religioase. Desigur, există şi aşa zise minuni, în fapt verigi nervoase subconştiente de natură psiho-imunologică, dar singurul element raţional în drumul îndepărtării viciului rămâne liberul arbitru. Renunţarea la unele patimi, ca suport al vindecării unor boli cronice, are la bază desigur şi principiile ordinii morale (practicate de biserică prin rugăciune şi canoane), dar existenţială rămâne educaţia sanitară laică.

Evitarea consumului de alcool, dar şi a mediilor cu potenţial de risc sexual (prostituţia organizată, propaganda sexuală agresivă etc.) se face şi prin apelul la spiritul teologiei creştine. În acest fel, conceptele de bază ale teodiceei medicale capătă noi valenţe. După experienţa traumatizantă a abuzurilor, după clipele de rătăcire, asociate cu momente de nevroză, urmează calea cumpătării. Aşadar răul metafizic iniţial (predispoziţia pentru abuzul de alcool şi sex) poate fi controlat prin intermediul teodiceei medicale. Aceasta impune, în principal, cumpătare, austeritate, stăpânire de sine. Preceptele medicale devin argumente pentru informarea şi educarea persoanei atinse de aceste vicii, dar esenţială rămâne virtutea, ca element fundamental a teodiceei medicale. Un argument în acest sens este şi interpretarea apariţiei maladiei S.I.D.A. (sindromul de imunodeficienţă dobândită) în urmă cu aproape trei decenii, fenomen interpretat drept un semanl de alarmă pentru renunţarea la viciul de natură sexuală şi revenirea la armonia loialităţii casnice. Evident că şi S.I.D.A., alături de alte boli cronice are o cauzalitate multiplă, localizată curent în excesul de satisfacere a unor nevoi, absenţa voinţei de a te opri, ca şi numeroase alte variabile etiologice. Cu toate acestea, teodiceea ne învaţă că înlăturând răul (viciile, excesele) întărim eul interior. Supravieţuirea omenirii este în noi înşine. Chiar şi făcând apel la monada supremă, avem o şansă de valorificare spirituală a cuceririlor ştiinţifice medicale. Astăzi, când boli precum ciuma, holera sau variola, care au decimat practic în Evul Mediu populaţia Terei, au dispărut sau şi-au schimbat radical etiologia, avem motive să credem că şi alcoolismul cronic sau buzul der sex vor fi cândva înfrânte. Poate că pentru aceasta este nevoie o altă înţelegere a mecanismului boală/sănătate şi , de ce nu, de o teodicee adecvată. footer