Revista Art-emis
Securitatea a cooperat cu K.G.B. pentru înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Miercuri, 02 Septembrie 2015 16:49

Prof. univ. dr. Corvin Lupu, art-emisDupă înlăturarea lui Alexandru Drăghici din toate funcțiile de partid și de stat, „răfuiala" lui Nicolae Ceaușescu cu Securitatea s-a prelungit în timp (destituiri, control accentuat, eliberarea din funcții a minoritarilor, care fuseseră majoritari în sistemul de comandă, eliminarea celor mai pro-sovietici dintre comandanții de unități centrale și din teritoriu (văzută de o parte a Securității ca o „trădare" de linie pro-sovietică), aducerea unor generali M.Ap.N. în funcții de comandă „cheie" din Securitate. Generalul M.Ap.N. Grigore Răduică, cel care a răscolit și a anchetat cu duritate nucleul adânc al Securității, care a învinovățit-o grav, a fost recompensat cu funcțiile de prim-vicepreședinte al Consiliului Securității Statului și prim-adjunct al ministrului de Interne, fiind totodată avansat la gradul de general-locotenent. Au fost numiți activiști de partid proveniți din M.Ap.N. în cadrul Secției pentru probleme speciale a C.C. al P.C.R. Mai târziu, după dezertarea lui Pacepa (1978), au fost numiți la vârful Securității activiști de partid neagreați de structura profesionistă a Securității (Tudor Postelnicu, Alexandru Dănescu și alții) și s-au introdus locțiitorii politici în toate unitățile Securității. Aceștia exercitau un control asupra întregii activități a Securității, politizând Securitatea. Privitor la efectele politicii lui Nicolae Ceaușescu de românizare a Securității, situația este una deosebit de importantă. Statisticile oficiale nu reflectă realitatea originii etnice a securiștilor, din perioada 1948-1967. Ele prezintă etnia cadrelor după cum s-au declarat ofițerii. Or, cea mai mare parte a alogenilor se declarau români și mulți împrumutaseră nume românești. Situația reală a fost relatată de col. dr. Gheorghe Rațiu, care a deținut, în ultimii ani ceaușiști funcția de șef al Direcției a I-a a D.S.S.: „Securitatea a fost dată pe mâna evreilor, ungurilor și rușilor care, în aparatul central și la principalele unități teritoriale, ocupau funcții de comandă. Dar până prin anul 1961 și în funcții de execuție erau mulți ofițeri evrei, unguri, sârbi, armeni, greci, țigani etc., mai ales în București, în județele din Moldova și în cele din Transilvania"[1]. Generalul Nicolae Pleșiță afirmă: „Eu, când am fost numit comandant al Regionalei (de Securitate) Cluj (1962-1967 - n.n.) am putut vedea că în Securitate nu erau decât unguri și evrei. Ici-acolo, mai apărea și câte un român chior. Foarte greu mi-a fost să românizez aparatul din Cluj"[2]. Despre același fenomen, fostul șef al Direcției a III-a, generalul Neagu Cosma, afirma: „...sub Pantiușa și Nicolski se aflau sute de alți N.K.V.D.-iști, care ocupau toate funcțiile de decizie și foarte multe din cele de execuție ale organelor represive din acel timp"[3]. Privitor la funcțiile de comandă în Securitatea anilor 1948-1964, Ion Stănescu și Neagu Cosma, importanți conducători ai Securității, afirmă că alogenii au ocupat aproape în totalitate funcțiile de comandă[4]. După îndelungi analize și reflecții, indiferent de cutuma de menajare a minoritarilor și a alogenilor, perpetuată în timpul regimului comunist și a celui post-comunist, nu putem să nu arătăm că aceștia au fost efectiv, incontestabil, „băieții răi" ai Securității. Acești minoritari, sub acoperirea de a lupta împotriva „dușmanului de clasă", își descărcau toată ura împotriva românilor. Prin aceasta nu dorim să afirmăm că, în perioada în care a funcționat gulagul românesc, până în 1964, și, prin excepție, și ulterior, nu au fost și cadre de securitate de etnie română care au săvârșit abuzuri, comițând și crime.

În anul 1972, a avut loc o vizită în România a unui grup de zece ofițeri K.G.B., împreună cu soțiile lor. Era o practică de a se face vizite reciproce, anual, între ofițeri din țările socialiste, împreună cu soțiile. Din delegația ofițerilor K.G.B. a făcut parte și gl. Oleg Kalughin, care era şeful contrainformaţiilor din Primul Directorat General al K.G.B. (serviciul de spionaj al U.R.S.S.), adică omul însărcinat să vegheze asupra loialităţii spionilor Moscovei. Cu acel prilej, conducerea D.S.S. și a D.I.E. a transmis președintelui K.G.B., prin Oleg Kalughin, că Securitatea are intenția de a-l răsturna pe Nicolae Ceaușescu de la conducerea țării. Gl. Kalughin a fost primit cu căldură de Ion Stănescu, de Nicolae Doicaru și de alți șefi din D.S.S. și din D.I.E. Generalul Doicaru i-a condus pe litoral, la Mangalia, unde au petrecut câteva zile. La revenirea la București, Ion Stănescu i-a mijlocit lui Oleg Kalughin o întâlnire secretă cu Victor Dorobanțu, șeful Biroului de transmisiuni cifrate din D.I.E.[5] Acesta l-a sfătuit pe Kalughin să nu aibă încredere în oficialii români și s-a plâns că Ceaușescu a ordonat ca respectiva întâlnire între ofițeri K.G.B. și ai Securității să fie ultima. Apoi, Dorobanțu a trecut la critici aspre la adresa lui Nicolae Ceaușescu, numindu-l „trădător"[6]. În viziunea lui Dorobanțu, ca și a altor activiști de partid și ofițeri superiori, „trădarea" lui Ceaușescu se referea la faptul că s-a îndepărtat de Moscova și de alte state socialiste. Ulterior, Nicolae Ceaușescu a interzis aceste întâlniri care au fost folosite ca și prilejuri ale K.G.B. de a-i cunoaște, a-i contacta și a-i stoarce de informații pe ofițerii români pe care îi vizitau sau care vizitau ei alte state socialiste.

Un moment tensionat al raporturilor dintre Ceaușescu și Securitate l-a constituit moartea medicului familiei Ceaușescu, dr. Abraham Schächter, în anul 1973. Acesta a fost aruncat, ori s-a aruncat el însuși, de la etajul cinci al clădirii Spitalului de Urgență Floreasca, unde lucra, pe lângă postul de la Spitalul Elias. Ceaușescu a lansat acuze grave împotriva Securității, sub motivul că asupra lui Schechter s-au făcut presiuni pentru a deveni informator al Securității și a divulga date despre starea sănătății lui Ceaușescu, ceea ce exceda în totalitate atribuțiilor Securității, gest care exprimă rele intenții ale conducerii instituției față de șeful statului. În ședința Colegiului Ministerului de Interne din 14 martie 1973, Nicolae Ceaușescu a precizat: „Eu v-am atras atenția să-l lăsați în pace pe Schächter, să nu vă mai ocupați de el. Nu mai umblați cu prostii, v-am spus. Nu-mi puteam închipui că aveți asemenea documente. V-a refuzat să fie informatorul vostru"[7]. Aceasta s-a întâmplat într-un moment ulterior celui în care, conform mărturiei defectorului K.G.B., Oleg Kalughin, Securitatea a comunicat K.G.B. intenția ei de a-l înlătura pe Nicolae Ceaușescu de la conducerea României[8]. Cu ocazia anchetelor ordonate după moartea lui Schächter, lui Ceaușescu i s-a raportat că Securitatea a întocmit dosare în care a consemnat starea de sănătate a liderilor partidului. Ceauşescu aflase că o discuţie a lui, la spital, cu Alexandru Moghioroş, când acesta era pe moarte, a fost interceptată de Securitate. De asemenea, lui Ceaușescu i s-a raportat că s-au făcut consemnări medicale și despre el însuși, reținându-se că el s-a pronunțat, privitor la propria persoană, împotriva oricărui medicament injectabil. În urma acestui incident, Ion Stănescu a fost demis din funcția de ministru de Interne și exclus din Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. A fost demis și generalul Nicolae Pleșiță din fruntea Direcției a VIII-a, cea care era responsabilă cu securitatea personală a conducătorilor, direcție care a fost reorganizată, pentru a nu se mai permite asemenea stări de lucruri. Peste câțiva ani, ca urmare a unor anchete efectuate în Securitate, se va constata că Ion Stănescu (Silagy[9]) făcea parte dintr-un grup de înalți comandanți ai Securității aflați în slujba serviciilor secrete sovietice. Citând documente din surse diferite, cercetătorul Larry Watts a confirmat activitatea lui Ion Stănescu în favoarea K.G.B. El menționează că ofițeri prosovietici de la nivelele superioare din D.S.S. și din D.I.E. și-au dezvoltat propriile contacte cu serviciile secrete din statele „frățești", despre care se știe că lucrau sub coordonarea K.G.B. Dintr-un raport al șefului spionajului STASI, general Markus Wolff, adresat șefului său, gl. Ernst Mielke, ajuns în mâna serviciilor americane și vest-germane, după prăbușirea R.D.G., s-a aflat că, în anul 1971, un grup de şefi din Securitate, avându-i în frunte pe ministrul Ion Stănescu, pe fostul ministru Alexandru Drăghici și pe șeful D.I.E., gl. Nicolae Doicaru, au desfășurat o acțiune împotriva lui Nicolae Ceaușescu și a principalelor sale surse de sprijin din Occident. Nicolae Doicaru a călătorit la Copenhaga, sub identitate falsă și a făcut o escală clandestină în R.D.G., vizitându-l pe omologul său est-german, Markus Wolff, căruia i-a spus că are mandat de la Ion Stănescu și „binecuvântarea" fostului ministru Alexandru Drăghici și că a venit cu misiunea să lupte „contra imperialismului american și german", misiune care nu a fost trasată de Nicolae Ceaușescu Securității. Aceasta a fost o misiune trasată de sovietici, în perioada dependenței României față de Moscova. Relativ la Occident, Ceaușescu a trasat doar ordine de protejare contrainformativă față de acțiunile de spionaj în România ale S.U.A. și ale aliaților lor și sarcini de culegere de informații din această țară, în folosul României. Documentul relevă cu claritate că generalul Nicolae Doicaru a menționat omologului său est-german că Securitatea nu se rezumă doar la sarcinile pe care i le trasează conducerea de partid. Doicaru i-a spus lui Markus Wolff că nu a venit „cu mâna goală". El i-a adus informații, liste și materiale, precum și noi echipamente realizate în întreprinderea secretă de producție de tehnică operativă a Securității. Doicaru i-a mai spus lui Markus Wolff că Ion Stănescu, Alexandru Drăghici și cu el, nu sunt de acord cu nivelul scăzut al raporturilor dintre Securitate și serviciile secrete ale statelor Tratatului de la Varșovia. Acest nivel scăzut se datora politicii promovată de Nicolae Ceaușescu. El l-a informat pe Markus Wolff că, pentru a contracara această situaţie, Ion Stănescu a semnat și mai era în curs de a semna o serie de protocoale de cooperare cu serviciile secrete sovietice, bulgare, ungare și poloneze. Aceste protocoale contraveneau politicii și deciziilor P.C.R. Doicaru i-a dat lui Wolff un proiect de protocol de cooperare între serviciile de securitate române și est-germane, din care se vede că a fost redactat în afara liniilor politice ale Bucureștiului și în afara sarcinilor care fuseseră trasate Securității[10]. Documentul este foarte important și confirmă fără putință de tăgadă că, în acel moment istoric, Securitatea avea propria ei linie politică și acționa în consens cu serviciile sovietice și aliate ale acestora, fără știrea conducerii politice și împotriva liniei politice stabilite de conducerea României. Față de această conducere, Securitatea a comis un act de trădare. În același timp, trebuie menționat că șefii Securității, în primul rând Stănescu și Doicaru, vedeau lucrurile în alt mod decât Ceaușescu și, din acest punct de vedere, putem să evaluăm că vedeau binele României în alt fel, respectiv alături de Uniunea Sovietică. Pe această linie de gândire, din acest punct de vedere, putem să nu-i învinovățim de rea credință, de trădare. Din alt punct de vedere, ei nu erau decât niște militari, profesioniști în domeniul culegerii informațiilor, asigurării pazei, luptei antiteroriste etc., niște executanți de ordine date de decidentul politic. Nimeni nu împuternicise Securitatea să decidă în numele României. Conducătorii Securității nu erau conducătorii țării, ca să decidă linia politică. Conducător și comandant suprem era Nicolae Ceaușescu, recunoscut de întreaga Lume, iar datoria Securității era să execute ordinele acestuia. Aceasta este litera și spiritul în care trebuie analizată activitatea militarilor. În momentul în care militarii se transformă în analiști politici, interpretează ordinele și le aleg pe cele pe care acceptă să le execute, sistemul nu mai funcționează. Pe parcursul „domniei" lui Nicolae Ceaușescu, după cum se vede și din prezenta lucrare, sistemul de securitate a avut momente în care s-a blocat și a fost repornit forțat, prin destituiri, prin epurări și prin transplanturi de cadre de conducere provenite din partid și din Armată, măsuri pe care profesioniştii din Securitate le-au considerat grefe nereușite.
--------------------------------------------------

[1] Gheorghe Rațiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, București, 1996, p. 280.
[2] Viorel Patrichi, Ochii și urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleșiță, Prefață de Dan Zamfirescu, Editura Ianus Inf. S.R.L., București, 2001, p. 239.
[3] Neagu Cosma, Securitatea, poliția politică, dosare, informatori, Editura Globus, București, 1998, p. 34.
[4] Neagu Cosma, Ion Stănescu, De la iscoadă la agentul modern în spionajul și contraspionajul românesc, Editura Paco, București, 2001, p. 251.
[5] Victor Dorobanțu a fost ofițer important al „rețelei Caraman".
[6] Oleg Kalughin, Fen Montaigne, The First Directorate: My 32 Years in Intelligence and Espionage Against the West, new York, St. Martin's Press, 1994, p. 190, apud Larry L. Watts, Ferește-mă doamne de prieteni... Războiul secret al blocului sovietic împotriva României, Editura RAO International Publishing Company, București, 2011, pp. 583-589. Autorul demonstrează cum, prin activitatea grupului Ion Stănescu, Nicolae Doicaru, Mihai Pacepa, Mihai Caraman și Iosif Constantin, s-a paralizat activitatea unității „anti-K.G.B.", a contraspionajului din D.I.E. și s-a deschis calea recrutării diplomaților și ofițerilor români, ca și calea penetrării cu agenți a unităților din D.I.E.
[7] Unul din ofițerii de protecție și pază ai familiei Ceaușescu, lt. col. Dumitru Burlan, în cartea sa de memorii După 14 ani- Sosia lui Ceaușescu se destăinuie, Editura Ergorom, București, 2003, a susținut că dr. Schächter era agent al Mossad și era în atenția filajului Securității și din această cauză. El afirmă că nu a fost nici un fel de sinucidere, ci Schächter a fost asasinat chiar de către Mossad. În lucrarea menționată, printre altele, Burlan scrie: „Odată, în Primăverii, mi-a spus colegul meu care era de serviciu la vilă, cei trei au intrat cu mașina în curtea reședinței cuplului Ceaușescu. Nicolae a coborât și a început să urce scările pentru a intra în casă. În urma sa venea Elena, urmată de doctorul Schächter, ultimul fiind colegul meu. În timp ce urcau pe scări, cel care mi-a povestit scena a văzut cum doctorul a mângâiat-o ușor pe fund pe Tovarășa."
[8] Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Studiu introductiv, în Florica Dobre (coordonator), Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Securitatea. Structuri – cadre. Obiective și metode, vol. II (1967-1989), Editura Enciclopedică, București, 2006, p. XIV. Autorii citează A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 48/1973, f. 10.
[9] De-a lungul carierei sale, el a susținut cu tărie că este de etnie română, până în anul 2006, când a recunoscut că este ungur și că a mințit întrucât, după părerea lui, etnicii români aveau mai multe șanse de promovare.
[10] Larry L. Watts, op. cit., pp. 367 (nota 1) și 523-525. Autorul arată că în anul 1971, Ion Stănescu (Silagy) a fost implicat într-un complot sovietic împotriva lui Nicolae Ceaușescu, iar în 1978 s-a descoperit că era agent sovietic.

footer