Revista Art-emis
Cu gândul la un Islam umanist PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Miercuri, 02 Septembrie 2015 16:36

Corneliu Vlade, art-emisDezbaterea pe tema ciocnirii civilizaţiilor, animată de mult mediatizata carte a universitarului american Samuel Huntington, părea să se aşeze pe făgaşul unui taifas mai degrabă teoretic, până când fapte şocante au transformat teoria în urgenţă presantă. Mareea de refugiaţi care se revarsa în valuri pe coastele meridionale ale Europei pentru a pătrunde până în inima prosperă a continentului a făcut din relaţia Occident-Orient o problemă stringentă de Realpolitik (care în România, ocolită - încă? - de puhoaiele de refugiaţi, a căpătat accent specific prin discuţia asupra proiectului megamoscheii ce nedumereşte prin proporţiile şi rosturile ei, într-o ţară cu o populaţie musulmană nesemnificativă ca număr). Europenii fac iarăşi o încercare de a înţelege mai bine islamismul, pentru a se lămuri dacă pot conlucra sau măcar convieţui cu cei ce împărtăşesc această religie/cultură/civilizaţie sau dacă trebuie să se pregătească şi ei pentru un fel de „război sfânt". Mai ales că lumea este stupefiată şi de erupţia în Orientul Mijlociu a noii forţe teroriste a aşa-zisului stat islamic, care şochează şi îngrozeşte lumea prin cruzimea asasinatelor şi barbaria distrugerilor sale, amplu mediatizate. Pe o asemenea sensibilizare acută a mentalului colectiv la fenomenul islamic, o carte apărută (în Franţa) cu peste un deceniu în urmă - în 2002 - intitulată „L'Islam mondialise" şi semnată de politologul Olivier Ray, este mai utilă, astăzi, ca lectură, chiar decât atunci când a ieşit de sub tipar. Căci, iată, cartea de acum un deceniu începe cu o afirmaţie care parcă ar fi fost făcută acum: „Islamul a trecut definitiv la Vest. Nu sub forma unei cuceriri, nici prin convertire paşnică, ci printr-o deplasare voluntară de populaţii musulmane, venite în căutare de lucru sau de condiţii de viaţă mai bune în Occident [...]. Este momentul în care frontierele între marile civilizaţii se şterg şi când vedem apărând teorii şi mişcări care urmăresc să dea viaţă unor fantome: de la ciocnirea la dialogul civilizaţiilor, trecând printr-un comunitarism prezent sub toate formele sale, etnic sau religios. Noile frontiere care se stabilesc nu dispun de un teritoriu concret, ele se fixează în mental, în comportamente şi în discursuri". Această lume fără frontiere trasate este a emigraţiei islamice, copleşitor de numeroasă la scară nu doar europeană ci şi globală, căci o treime din lumea islamică trăieşte în emigraţie, ca populaţie minoritară.

Teama Occidentalului, a europeanului faţă de fenomenul islamic, pare a spune autorul cărţii, trebuie riguros conturată şi clar definită. Nici exagerări, nici aproximări. Şi aceasta pentru că teama de un islam văzut ca fenomen nebulos, fantasmatic, misterios, neînţeles, se hrăneşte din ignoranţă şi prejudecăţi şi sporeşte prin necunoaştere. Islamul contemporan, susţine autorul cărţii, „este un fenomen global, care suportă şi însoţeşte mondializarea". În această variantă istorică a sa, islamul se extinde în Occident, indeosebi în Europa prosperă, unde religia islamică ajunge să devină dominantă în sectoarele defavorizate ale societăţii. Comportamentele sociologice, dar şi valorile acestor musulmani tind să se occidentalizeze, dar - atenţie - nici normele nu se reevaluează, nici intenţiile reformatoare (câte sunt) nu au audienţă. La musulmanii din Europa, miezul esenţial al islamismului pare să rămână de neatins. În controversa incendiara asupra relaţiei islam-violenţă, autorul francez nuanţează. Da, spune el, este adevărat că majoritatea conflictelor de astăzi ţin de factorul musulman, dar „ca regulă generală, conflictele nu sunt determinate de islam", ci au alte motivaţii - aspiraţia spre libertate naţională, etnică etc. Violenţa islamicilor este de fapt una antiimperialistă, antiamericană. Terorismul nu este propriu doar lumii islamice („Tigrii tamili" din Sri Lanka etc). Al Qaida şi Bin Laden se rupseseră de tradiţia islamică şi au fost chiar denunţaţi în lumea musulmană. În Franţa, actele teroriste au provocat mai multe victime în rândul poliţiştilor musulmani decât printre atentatorii islamici (iar cineva remarcă în aceste zile ca în armata franceză, militarii musulmani sunt vreo 20% din efectivul total). Exemple peste exemple, care fac dezbaterea şi mai complexă, şi mai incitantă. Fapt este ca o treime din lumea islamică trăieşte în emigraţie, ca populaţie minoritară şi că spaţiul U.E. număra (în 2002) peste zece milioane de musulmani, iar adaptarea lor la standardele occidentale ridică mari sfidări. Dar în acelaşi timp se constată apariţia unui „Islam umanist", care pune în centrul atenţiei omul şi valorile sale. Islamul politic nu obţine audientă populară şi proiectele sale ambiţioase eşuează. Iar întrucât islamul cunoaşte un proces de deteritorializare şi individualizare, „nu există o geopolitică a islamului, pentru că nu există nici teritoriu al islamului, nici comunitate musulmană care să-şi negocieze noile sale identităţi", dă asigurări autorul cărţii. Noii jihadişti sunt în majoritatea lor marginali, femei ce aspiră la emancipare sau convertiţi, adică "militanţi ai unei lumi globale, nomazi, adesea dezrădăcinaţi", sunt cei care acum câteva decenii ar fi fost 68-işti sau guevarişti. Iar islamul moderat , cel prevalent, este poate mai greu de perceput, „pentru că nu vrea să fie vizibil, iar acest lucru înseamnă tocmai moderaţie". După cum se vede, Olivier Roy este un teoretician optimist asupra viitorului relaţiilor Occident-lumea islamică, chiar pe fundalul furtunos al celei mai mari migraţii de populaţii din ultimele 15 secole, în plină dezlănţuire. El crede într-un „universal în devenire", pentru ca „umanitate fără universal nu există".

footer