Revista Art-emis
Politica lui Nicolae Ceaușescu de subordonare totală a Securității față de Partidul Comunist PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Duminică, 23 August 2015 19:41

Prof. univ. dr. Corvin Lupu, art-emisDupă moartea lui Stalin și demararea de către Hrușciov a procesului destalinizării, în februarie 1956, principala problemă a conducerii de partid din România a fost faptul că Securitatea se transformase dintr-o armă a partidului într-o instituție care-i scăpa de sub control. În același timp, adepții liniei politice a conducerii colective se temeau de posibilitatea ca Securitatea să devină un instrument în mâinile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar acesta, cu puterea astfel acumulată, să renunțe la principiul conducerii colective. Primii conducători politici care au abordat în cadru oficial această problemă au fost Miron Constantinescu şi Nicolae Ceauşescu, la începutul lunii aprilie 1956. Ei au dezlănțuit un atac puternic la adresa Securității și a lui Alexandru Drăghici, în cadrul ședințelor Biroului Politic din zilele de 3, 4, 6 și 12 aprilie. Referindu-se la Securitate, Miron Constantinescu a declarat: „Cred că este necesar ca activitatea M.A.I. și a Securității să fie trecută efectiv sub controlul Biroului Politic. Poate chiar Securitatea să fie despărțită de M.A.I. și să fie trecută sub conducerea unui comitet. Cred că tov. Drăghici poate ajuta Biroul Politic mai bine întrucât el cunoaște mai multe cazuri de abuzuri. Nu are nici un rost să ascundem lucrurile pentru că cu timpul ele tot apar. Tovarășul Nicolae Ceaușescu, caracterizând activitatea M.A.I., a spus la plenară: « Securitatea este un cal nărăvaș care n-a fost bine călărit ». Eu sunt de acord cu cele spuse de tov. Ceaușescu. Securitatea este un resort foarte important, dar acest resort nu a fost bine îndrumat. Îndrumarea a fost unilaterală și aceasta este și vina noastră"[1]. Gheorghe Gheorghiu-Dej a permis tacit această poziție și nu s-a pronunțat, ceea ce poate fi interpretat ca fiind un acord tacit, sau chiar că a stimulat acest atac.

În vara anului 1956, Nicolae Ceaușescu, care deținea funcția de secretar cu probleme organizatorice al C.C. al P.M.R., a participat la ședința activului de partid și de comandă din Securitate. El a criticat lipsa controlului P.M.R. asupra Securității, mai ales la nivel local, recrutarea de informatori din rândul activiștilor și a membrilor de partid, fără aprobarea organelor locale, abuzurile împotriva unor cetățeni și acțiunile represive bazate pe fapte mărunte și neprobate. El a subliniat necesitatea creșterii controlului de partid și a spiritului muncii de partid în Securitate. În cursul lungii sale cuvântări, l-a atacat și pe ministrul Alexandru Drăghici. Ceaușescu a criticat abuzurile Securității, arestările pe bază de simple bănuieli și folosirea violențelor fizice în anchete. El a spus: „Faptul că cetăţeanul a fost capitalist nu este deloc un motiv ca să-l aresteze Securitatea... Doar noi avem şi oameni de ştiinţă care au fost moşieri şi capitalişti, noi îi plătim cu bani grei şi căutăm să-i influenţăm şi în măsura în care ei lucrează loial le dăm chiar şi premii de stat". Ceaușescu a înfierat și represiunea pentru fapte minore. El a spus: „Faptul că foarte uşor noi taxăm pe oricine care se manifestă într-un fel sau altul, că în fabrică unul s-a manifestat nemulţumit cu salariul, sau că directorul este nemulţumit, sau că nu s-a găsit ceapă pe piaţă, imediat îl taxăm ca element contra regimului". Apoi, a trecut la acuze și mai grave: „Trebuie să luăm măsuri ca asemenea elemente ¬care-şi permit să scoată un act de la dosar şi să-l înlocuiască cu unul fals, pentru ca să-l trimită pe om în judecată, acesta n-are ce căuta în Securitate, acesta este un duşman al regimului, pentru că nu aduce niciun serviciu regimului şi Partidului nostru". În același discurs, Ceaușescu a mai spus: „Consider că este necesar să ne ocupăm de rolul Securității, mi se pare că pentru partid este clar de mult că Securitatea este un instrument al parti¬du¬lui și al statului, chemat să înfăptuiască dispozițiile și ordi¬nele partidului și guvernului în lupta împotriva dușma¬nilor oamenilor muncii, ai constructorilor so¬cia¬lismului. Acesta a fost rolul Securității de la crea¬rea sa, acesta este acum și va fi și în viitor"[2].

În acest context în care fosta instituție „stat în stat", ocrotită de Stalin și dezvoltată de consilierii sovietici, era pe cale să devină un simplu instrument subordonat atât partidului, cât și guvernului, practic, s-a declanşat un conflict între Securitate și Nicolae Ceaușescu, care era secretarul C.C. al P.C.R. răspunzător de activitatea Securității și, de asemenea, s-a declanșat rivalitatea dintre Alexandru Drăghici și Nicolae Ceaușescu, chiar dacă, în trecut, ei au fost prieteni, au făcut închisoare și lagăr împreună, iar după război, ani de zile, s-au vizitat cu familiile. Conducerea Securității a primit cu nemulțumire aprecierile lui Ceaușescu, în general ale partidului, cu privire la activitatea ei. Securiștii considerau că au avut merite foarte mari în instaurarea, menținerea și progresul regimului socialist de stat, că fără ei ar fi fost, practic, imposibilă instaurarea regimului socialist de stat și așezarea țării pe calea progresului și dezvoltării ei pe linia noii orientări politice, pentru ca, „din senin", să ajungă terfelită în halul în care fusese criticată de la nivelul secretariatului C.C. al P.M.R. Faptul că, de fapt, pentru moment, Securitatea a respins discursul și propunerile lui Ceaușescu este de necontestat: după 1956, până în 1964, sub protecția consilierilor sovietici, Securitatea și întregul sistem penitenciar din România, a continuat abuzurile. Aceasta a fost posibil și pentru că Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a luat personal decizii care să pună în executare propunerile făcute de cei doi foarte înalți demnitari comuniști. În aceste condiții, gulagul a continuat să funcționeze, chiar dacă asta s-a petrecut la un nivel de duritate ceva mai scăzut. Prin plecarea consilierilor sovietici, în decembrie 1964, controlul partidului asupra Securității s-a accentuat.

Securitatea a dorit întotdeauna, ca și alte servicii secrete din lume, să aibă o autonomie cât mai largă, care să-i permită să influențeze într-o măsură cât mai mare deciziile din viața social-politică, din economie și din relațiile internaționale. Securitatea nu a acceptat niciodată rolul pe care îl avea, acela de executant și și-a dorit rolul de a judeca evenimentele și de a decide în funcție de această judecată. În acest fel, șefii Securității puteau să promoveze mai ușor noianul de interese care gravitau în jurul lor. De altfel, Securitatea aspira chiar la conducerea țării. În anul 1965, imediat după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Alexandru Drăghici a beneficiat de sprijinul Securității în „candidatura" sa la funcția de prim-secretar al C.C. al P.M.R. Această „candidatură" face parte din lupta pentru putere a instituției Securității, iar lupta dintre Ceaușescu și Drăghici face parte din lupta mogulilor partidului, în frunte cu Ceaușescu, pentru a o controla și a o supune. De altfel, privitor la susținerea majoritară de care s-a bucurat Nicolae Ceaușescu în Biroul Politic al C.C. al P.C.R., cu ocazia desemnării sale ca și prim-secretar al C.C. al P.C.R., în martie 1965, aceasta s-a datorat în mare măsură politicii sale față de Securitate. Marea majoritate a liderilor partidului se temeau de Securitate. Prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer ducea o viață personală de huzur care nu avea nimic în comun cu principiile regimului socialist de stat. Emil Bodnăraș fusese agent al serviciilor secrete române, înainte de 23 august 1944 și fusese trimis în misiune în U.R.S.S., ceea ce putea deveni un motiv serios de incriminare. Chivu Stoica avea mari probleme de moralitate, fiind cunoscut ca afemeiat. Probleme erau în majoritatea familiilor activiștilor din nomenclatura de partid. Securitatea le știa pe toate. Fiecare lider comunist avea ceva de ascuns și se temea de Securitate. Cu excepția lui Gheorghe Apostol, care l-a susținut pe Drăghici, toți ceilalți l-au considerat pe Ceaușescu ca fiind cel mai dur și mai capabil să stăpânească „calul nărăvaș" al societății românești, Securitatea. O situație asemănătoare s-a derulat și în U.R.S.S., iar lupta dintre P.C. al U.R.S.S. și N.K.V.D. s-a reverberat și în România. Întregul sistem politico-organizatoric din România a cunoscut majoritatea fenomenelor politice din U.R.S.S.[3].

Ajuns la putere, Ceaușescu a dorit să-și aservească total Securitatea[4]. Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu anunța iminente schimbări în organizarea Securității, date fiind vechile suspiciuni ale acestuia împotriva instituției, bănuită că ar submina autoritatea partidului. În plus, prezența lui Alexandru Drăghici în fruntea instituției, un potențial adversar pentru supremația în partid, făcea previzibil atacul pe care acesta îl va orchestra în următorii ani. De altfel, eliminarea lui Drăghici, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 469 din 24 iulie 1965, din funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și de ministru al Afacerilor Interne, a fost primul pas în îndepărtarea acestuia de pârghiile puterii. A fost menținut în funcția de secretar al C.C. al P.C.R., până la adunarea probelor zdrobitoare asupra crimelor patronate de el, probe prezentate în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R. din 22-25 aprilie 1968, de către Nicolae Ceaușescu[5]. Încă din noiembrie 1965, pe baza unei hotărâri a Secretariatului C.C. al P.C.R., s-a constituit o comisie compusă din Gheorghe Stoica, Vasile Patilineț, Ion Popescu-Puțuri și Nicolae Guină, care să cerceteze activitatea și abuzurile Securității. Comisia a redactat documentul intitulat Unele probleme privind activitatea organelor de Securitate, material în care erau semnalate mai multe lipsuri și abuzuri existente în activitatea Securității. În rândul Securității, mai ales al eșalonului de la vârf, aceste anchete au creat nemulțumiri tacite. Unii securiști chiar nu acceptau în sinea lor ce li se întâmpla: partidul strângea dovezi compromiţătoare despre instituția care era „pumnul înarmat al poporului care izbeşte fără cruţare în duşmanii acestuia". Am citat o lozincă din anii '50. Materialul a fost prezentat în Plenara C.C. al P.C.R. din 26-27 iunie 1967, în timpul căreia i-au fost aduse primele acuzații directe ministrului Drăghici. A fost evidențiat slabul control exercitat de partid asupra Securității, dar și metodele efective de lucru. În timpul discuțiilor de la plenară, unul dintre cei mai vehemenți critici ai lui Alexandru Drăghici şi ai metodelor de lucru din Securitate a fost Ion Stănescu, prim-secretar al Comitetului regional de partid Oltenia. După plenară, pentru a prelua controlul asupra organelor de Securitate, Nicolae Ceaușescu a decis înființarea în cadrul Ministerului Afacerilor Interne a Departamentului Securității Statului, organ ce avea să fie condus de un Consiliu al Securității Statului, format din președinte, un prim-vicepreședinte, doi vicepreședinți și mai mulți membri. Noul organism a fost înființat la 21 iulie 1967, prin Decretul nr. 710 al Consiliului de Stat. În scurt timp a fost stabilită și componența Consiliului Securității Statului, care îi includea pe șefii direcțiilor centrale, cu excepția președintelui, care avea rang de ministru. Această funcție extrem de importantă i-a fost încredințată lui Ion Stănescu. Nicolae Ceaușescu i-a remarcat calitățile de activist și intervențiile la plenară. Securitatea nu a văzut cu ochi buni măsurile luate de Ceaușescu, chiar dacă mima devotament față de noul conducător. Apoi, în perioada 1965-1967, au fost trecuți forțat în rezervă unii dintre foștii ofițeri de securitate care se evidențiaseră prin acțiunile represive întreprinse, fiind considerați compromiși, nesupuși noului model de Securitate preconizat de Ceaușescu și nefolositori noului context intern, în cadrul căruia se realiza o „împăcare" a statului cu o parte importantă a cetățenilor țării care se opuseseră, în diverse moduri, regimului socialist de stat. Au fost pensionați celebrii generali Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko-zis „Pantiușa"), Boris Grünberg (Alexandr Nicolski), Pius Kovács, Mihail Nedelcu, col. Gheorghe Crăciun și mulți alții. Foarte mulți ofițeri de securitate evrei au fost trecuți în rezervă și au emigrat în Israel, unii continuând activitatea în cadrul serviciilor de informații ale acelei țări.

În primăvara anului 1968, a fost emisă Hotărârea nr. 119 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., cu privire la întărirea controlului de partid asupra activității organelor de Securitate și Miliție, din 16.03.1968. În articolul 1 al Hotărârii, se arăta: „Comitetele județene, municipale și orășenești de partid con¬trolează și îndrumă întreaga activitate desfășurată de organele de Securitate și de Miliție pentru îndeplinirea sarcinilor și atribuțiunilor ce le revin din hotărârile de partid și de stat... Organele de Securitate și de Miliție trebuie îndrumate ca în în¬treaga lor activitate să respecte legalitatea socialistă...". „Cazul Drăghici" s-a încheiat la Plenara C.C. al P.C.R. din aprilie 1968. Ziarul „Scânteia", din 28 aprilie 1968, p. 2, i-a demascat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și pe Alexandru Drăghici ca pe autorii acțiunilor criminale împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu și a lui Ștefan Foriș. Opinia publică a primit favorabil aceste măsuri, în schimb în interiorul Securității erau și nemulțumiri. Toate ilegalitățile sesizate de unii ofițeri de Securitate în timpul prelucrărilor documentelor Plenarei din aprilie 1968 au fost investigate de gl. M.Ap.N. Grigore Răduică, la care au ajuns și plângerile înaintate de victimele exceselor organelor de represiune. Printre cazurile cercetate în această perioadă pot fi menționate: procesul „sabotorilor" de la Canal, crimele din coloniile de muncă (cu precădere cele de la Salcia și Capul Midia), dar și numeroasele asasinate comise cu sânge rece, în perioada de început a regimului Dej. În această ultimă categorie un loc aparte l-au ocupat execuțiile ordonate de Nicolae Briceag, în anii 1949-1950, în perioada în care acesta era șeful Serviciului Județean de Securitate Someș-Dej. Răduică a reușit să documenteze vinovăția lui Briceag în suprimarea mai multor persoane (Ionac Aurel, Ciocan Ioan, Marc Ioan, Bel Alexa etc.). Cu toate că Briceag se făcea vinovat de moartea a cel puțin 16 persoane, singura măsură pe care Răduică a propus să fie luată față de cei vinovați a fost următoarea: „să fie informate organele de partid în evidența cărora sus-numiții se găsesc, pentru a dispune asupra măsurilor în raport cu faptele pe care ei le-au săvârșit"[6]. Ofițerii tineri ca și cei care au absolvit școala militară de securitate ulterior, au privit cu ochi buni aceste măsuri și au încercat să se delimiteze de predecesorii lor. Pentru instituția informativă a țării a fost un adevărat cutremur, dar el a însemnat un mare pas înainte, pentru eliminarea măsurilor primitive din munca serviciului. Era nevoie de o ruptură cu trecutul neonorabil al instituției, datorat metodelor folosite, timp de 20 de ani, în perioada de prigoană judeo-bolșevică. După părerea mea, ar fi fost necesară și schimbarea numelui instituției, după această reformă. Gl. Dumitru Iancu Tăbăcaru a menționat în memoriile sale: „Se știe, de pildă, că la jumătatea anilor '60 s-a declanșat un proces drastic în această privință, cu un efort juridic care poate va rămâne în istorie alături de cel din vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Au fost complet abolite normele care contraveneau principiilor de drept ori atentau la drepturile și libertățile cetățenești. Într-o gândire modernă, înscrisă în cea practicată pe plan internațional, dar adaptată la sistemul social existent atunci la noi"[7].

Cu ocazia publicării, în 1968, a noului Cod Penal, Nicolae Ceauşescu şi-a reluat atacurile asupra M.A.I. El a spus: „Nu mai e un secret pentru nimeni că de-a lungul anilor s-au comis abuzuri. Codul Penal trebuie să asigure respectarea cu stricteţe a legislaţiei socialiste, astfel ca nimănui să nu i se mai permită să încalce legea şi să comită astfel de acte. Principala sarcină pentru aplicarea legislaţiei îi revine partidului". Chinga Partidului Comunist a împresurat Securitatea.
- Va urma -
----------------------------------------
[1] Florian Banu, Studiu introductiv, în Florica Dobre (coordonator), Florian Banu, Theodor Bărbulescu, Camelia Ivan Duică, Liviu Țăranu, Securitatea. Structuri - cadre. Obiective și metode, vol. I (1948-1967), Editura Enciclopedică, București, 2006, p. XVII.
[2] Ilarion Țiu, Nicolae Ceaușescu, criticul înflăcărat al Securității în 1956, în „Historia", nr. 125/09.02.2012.
[3] Omorârea unor șefi ai N.K.V.D. de către Stalin a făcut parte tot din lupta pentru putere a triadei P.C.U.S.-Stalin-N.K.V.D.
[4] Vezi și Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Studiu introductiv, în Florica Dobre (coordonator), Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Securitatea. Structuri – cadre. Obiective și metode, vol. II (1967-1989), Editura Enciclopedică, București, 2006, pp. V-VI.
[5] Florian Banu, op. cit., p. XXVII.
[6] Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, op. cit., p. X. Autorii citează A.C.N.S.A.S., fond documentar, dosar nr. 19, vol. 2, f. 2–4, 91–94. Securitatea nu a fost mulțumită de aceste demascări. Ea și-a ocrotit oamenii, indiferent de crimele pe care le săvârșiseră. În timpul regimului comunist, Briceag nu va avea cu nimic de suferit de pe urma crimelor comise. Trimis în judecată, la mai mulți ani după evenimentele din 1989, a decedat înainte de finalizarea procesului.
[7] Dumitru Iancu Tăbăcaru, Sindromul Securității, Editura Paco, București, 2000, p. 61.

footer