Revista Art-emis
Istoria, adevărul şi miturile între modelul profesorului Lucian Boia şi cel al academicianului Ioan-Aurel Pop (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Miercuri, 08 Iulie 2015 21:41

Ioan Aurel Pop - Istoria adevarul şi miturileÎn general, inconsistenţa şi caracterul neştiinţific al metodei de investigare a trecutului elaborată de către prof. L. Boia iese în evidenţă mai ales din pretenţia nefondată a autorului de a reduce întreaga gamă de opinii, şcoli şi curente istoriografice la un simplu binom aleatoriu, nici măcar principal, constând din cei care „mitologizează", pe de o parte, şi alţii care „demitologizează" istoria: „în materie de istorie, confruntarea se petrece la noi şi se va mai petrece probabil multă vreme în jurul a două «modele ideale» contradictorii: unul naţionalist şi autoritar, celălalt european şi democratic"[15]. Ar reieşi, prin urmare, că toţi cei care refuză să se înregimenteze în procesul de „demitologizare" a istoriei în maniera „şcolii prof. L. Boia", fac parte, implacabil, din „modelul naţionalist şi autoritar"? Evident, prof. L. Boia este neapărat european şi democratic „în materie de istorie", dar cum rămâne cu ceilalţi istorici, probabil suficient de mulţi la număr, care refuză să-şi vadă menirea şi destinul profesional exclusiv în „demitologizarea" istoriei, continuând să creadă în „iluzia, adânc înrădăcinată, a obiectivităţii istoriei"?[16]. Doar intenţia declarată a prof. L. Boia este de a implementa în cultura românească ceea ce Guizot ştia cu un secol şi jumătate în urmă, anume că „există o sută de feluri de a face istoria"![17]. Împărtăşim întru totul opinia prof. L. Boia că, în alte istoriografii, inclusiv în cele din ţările Uniunii Europene, „o asemenea tratare a discursului istoric nu mai are nimic «revoluţionar»". Însă nici „metoda prof. L. Boia" nu conţine, practic, nimic original sau revoluţionar, dat fiind că anume prof. Nicolae Iorga este cel care a afirmat, cu mult înaintea „Şcolii de la Annales", adevărul că „nu există nici o ştiinţă în care orizontul să trebuiască schimbat mai des decât ştiinţa istoriei"[18]. Acelaşi „naţionalist" Nicolae Iorga este cel care a avertizat în permanenţă, că „[...] multe sunt condiţiile pe care trebuie să le întrunească istoricul, şi e greu să le întâlneşti reunite la acelaşi om. De aceia nu toţi cei ce scriu istorie sunt istorici. Pe lângă aceştia sunt diletanţii şi popularizatorii, care n-au baza materială de nevoie sau nu supun la critică proprie izvoarele"[19]. În altă ordine de idei, chiar dacă admitem drept corectă metoda prof. L. Boia, trebuie să constatăm neapărat că în nici o altă istoriografie din lumea contemporană, „o asemenea tratare a discursului istoric" nu a condus şi nici nu poate conduce la anularea statutului şi metodelor tradiţionale ale ştiinţei istorice. La fel, în nici o altă istoriografie din lumea contemporană, istoricii de profesie preocupaţi de alte subiecte, aspecte şi domenii de investigare a trecutului decât cel particular al „demitologizării", nu sunt trataţi drept adepţi sau promotori ai „modelului naţionalist şi autoritar". De ce, aşadar, inclusiv în acest caz, România şi istoriografia românească ar trebui neapărat să fie altfel?

Sigur, o distorsionare atât de gravă a istoriei noastre naţionale, a discursului istoric şi a manierei de interpretare a trecutului nu putea rămâne fără o replică pe potrivă. Şi, într-adevăr, replica nu a întârziat să apară, venind din partea academicianului Ioan-Aurel Pop – specialist de talie europeană şi internaţională în probleme de istorie antică, medievală, modernă şi contemporană a Transilvaniei, având ca domenii de competenţă istoria medievală românească şi europeană, instituţiile medievale şi paleografia latină, autor al unor lucrări fundamentale în toate aceste domenii, care a coordonat, împreună cu prof.univ., dr. Ioan Bolovan, şi unul din cele mai originale compendii de istorie a României din anii ce au urmat după decembrie 1989[20]. Constituind rezultatul sintetizării celor mai recente cercetări istorice şi aducând noi interpretări trecutului românilor, compendiul în cauză nu pretinde a fi o carte „revoluţionară" şi nici una „demitizatoare" cu orice preţ, ci una urmărind să reconstituie trecutul în acord cu unicul criteriu al adevărului, atât cât îi este omului dat să-l cunoască. Condamnând explicit „naţionalismul comunist", odios pentru majoritatea românilor, coordonatorii volumului remarcă, totodată, că distorsiunile istoriografice de tip naţionalist au venit, totuşi, după cele de tip „internaţionalist", în cadrul cărora cvasitotalitatea valorilor naţionale fuseseră abolite în favoarea celor sovietice şi ruseşti. În fine, nu însă şi în ultimul rând, acad. Ioan-Aurel Pop este şi autorul unei exemplare sinteze de Istorie a Românilor, recepţionată cu viu interes şi aprecieri elogioase în mediile academice şi universitare de pe ambele maluri ale Prutului [21]. Iată de ce, chiar de la lansarea primei ediţii, din 2002, volumul acad. Ioan-Aurel Pop „Istoria, adevărul şi miturile"[22] a fost apreciat nu doar ca note de lectură sau o recenzie supradimensionată la cartea istoricului Lucian Boia „Istorie şi mit în conştiinţa românească" (1997), ci drept o lucrare cu caracter metodologic, un veritabil model de interpretare şi de scriere a istoriei.

În chiar primele pagini ale lucrării, acad. Ioan-Aurel Pop subliniază pericolul pe care-l comportă paginile exaltate, cursiv redactate, atractive, uşor de citit, aparent logic argumentate ale prof. L. Boia: „Ei (tinerii.- n.n.) nu se mai îndreaptă niciodată spre operele cronicarilor, spre Cantemir, spre Micu, Şincai sau Maior, nici spre Bălcescu şi Kogălniceanu, nici spre Onciul sau Panaitescu, nici spre Giurescu sau Oţetea, nici spre Dragomir ori Prodan şi nici spre Iorga, mai ales spre „naţionalistul" Iorga! Influenţaţi astfel, tinerii resping tot trecutul în bloc, îşi condamnă toţi înaintaşii, lâncezesc în prezentul apăsător şi se dezinteresează de viitorul incert"[23]. Din nefericire, constată acad. Ioan-Aurel Pop, lucrările recente ale prof. L. Boia au produs deja roade, au creat emuli, au dat „direcţii de cercetare", astfel încât o seamă de tineri studioşi din domeniul istoriei, aflaţi la nivelul elaborărilor lucrărilor de licenţă, - adică la începutul pregătirii lor, la vârsta de circa 20 de ani, - în loc să reconstituie cu mijloace specifice fragmente din trecut, caută cu sârg fel de fel de „mituri româneşti", pentru a le „demitologiza". Or, este şi ilogic şi nefiresc ca tinerii cercetători să-şi înceapă cariera ştiinţifică prin studiul aşa-ziselor mituri din scrisul istoric, fără să aibă vreo creaţie proprie oricât de modestă, fără să cerceteze vreun izvor, să ilumineze o epocă, o personalitate etc. Fără a urmări neapărat expunerea întregului conţinut al lucrării acad. Ioan-Aurel Pop, este de reţinut în mod special critica făcută de autor principiilor, concepţiei despre cunoaşterea trecutului şi metodei de lucru ale prof. L. Boia. Referindu-se la concepţia prof. L. Boia despre cunoaşterea trecutului, acad. Ioan-Aurel Pop consideră că lucrarea la care se referă ar corespunde, mai degrabă, titlului „Mituri istorice negative în conştiinţa românească", deoarece, după lectură, impresia ce se degajă este că, în mentalitatea românilor despre trecut, nu şi-au găsit loc decât miturile negative, nici măcar tot felul de „mituri". Pe de altă parte, prof. L. Boia nu consideră necesar să precizeze cu exactitate, care anume mituri s-au sedentat în conştiinţa românească, - cele istorice, din mintea oamenilor de odinioară, sau cele istoriografice, inoculate de istorici în mintea oamenilor de-acum?[24]. Însă nu numai concepţia, dar şi metoda de lucru a prof. L. Boia este departe de a fi una ştiinţifică şi corectă. Astfel, abordând un subiect de foarte largă generalitate, - „reflectarea trecutului în conştiinţa românească", prof. L. Boia a avut ca teren de cercetare, aşa cum şi singur mărturiseşte, nu istoria-realitate, ci „societatea românească a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea". Întreprinderea, aşa cum bine remarcă acad. Ioan-Aurel Pop, este temerară ca tematică şi foarte dificilă dar şi delicată ca mod de abordare, ca metodă de lucru: „Cum se poate surprinde discursul istoric din societate, timp de două secole, sondând, cum intenţiona dl Boia, concomitent istoriografia, manualele şcolare, literatura sau propaganda politică etc.? Un astfel de demers amplu presupunea o analiză serială, ceea ce înseamnă că după fixarea domeniilor sau palierelor de investigare - scrisul istoric, manualele şcolare, literatura beletristică, arta plastică, propaganda politică etc. - şi a perioadelor distincte din cele două sute de ani (eventual după curentele istoriografice şi de cultură), să se treacă fiecare perioadă prin grila izvoarelor specifice"[25].

Prof. L. Boia a neglijat, însă, toate aceste rigori metodice, preferând să opereze aproape exclusiv cu exemple aleatorii, câştigând, respectiv, unele avantaje, însă asumându-şi şi mari riscuri. Bunăoară, întrebarea firească care apare în mod inevitabil este: cum au fost selectate exemplele şi în ce scop? Judecând după exemplele reproduse mai sus din lucrarea De ce este România altfel?, răspunsul univoc este că acestea au fost selectate spre a servi ideii lucrării în cauză, iar cu un atare procedeu se poate demonstra, practic, orice.
La o privire de ansamblu şi într-o abordare comparativă, se constată că anume demersul acad. Ioan-Aurel Pop certifică o concepţie cu adevărat ştiinţifică şi obiectivă, în consens cu cercetarea istorică europeană, considerând că, în ştiinţa istorică, nu există decât o singură cale, - anume apelul la studiul izvoarelor istorice, la studiile specialiştilor care, prin metodele lor specifice, sunt capabili să reconstituie, fie şi parţial, trecutul. La fel ca la Mihail Kogălniceanu, pentru acad. Ioan-Aurel Pop patria noastră este „toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte", iar „istoria naţională" este „istoria Moldovei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania". Polemizând cu aserţiunile unor intelectuali, adepţi ai teoriei „inventării naţiunii", care susţin, cu nepermisă uşurinţă, cum că naţiunea ar fi o construcţie de dată recentă, datorată exclusiv intelectualilor, celor care i-au învăţat pe oamenii simpli că au origine comună, că vorbesc aceeaşi limbă, că au aceleaşi credinţe şi tradiţii etc., iar cu referire la naţiunea română, - că numai întâmplarea a făcut ca valahii din Ţara Românească să fie plasaţi alături de moldoveni şi alături de transilvăneni, cu scopul de a forma România - o construcţie, chipurile, destul de artificială, clădită pe ideile unor intelectuali inteligenţi şi nu pe realităţi, - academicianul Ioan-Aurel Pop opune tuturor acestor dileme definirea patriei prin limbă, care vine la noi dintr-un trecut îndepărtat. Căci, dacă înainte de 1800, muntenii, oltenii, moldovenii, ardelenii vor fi fost mase difuze, vorbitoare de limbi variate, cu credinţe şi tradiţii divergente etc., pe care intelectualii moderni se vor fi căznit să le unifice cumva, atunci ideea naşterii artificiale şi târzii a unităţii româneşti ar trebui, astfel, admisă.

Studiind şi invocând cele mai diverse şi probatorii surse istorice, acad. Ioan-Aurel Pop conchide, pe bună dreptate că, până prin secolul al XV-lea, chiar dacă nu a existat o imagine de sine globală a poporului român, această imagine a „unităţii" sale avea, în schimb, un sens mitic, ca amintire ancestrală, despre care istoricul Nicolae Iorga afirma că „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români"; sau, în altă parte: „În timpurile cele mai vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia şi Moldova şi Ardealul şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos de: ţară Românească". O lecţie mereu actuală mai ales pentru realităţile curente din istoriografia românească constă în credinţa mărturisită de acad. Ioan-Aurel Pop, după care cunoaşterea trecutului nu este facultativă, ci obligatorie şi necesară, având convingerea că trecutul, cunoscut şi asumat, oferă o cheie sigură a înţelegerii prezentului şi întrezăririi viitorului. Privită din această perspectivă, contribuţia academicianului Ioan-Aurel Pop la istoria românilor are o inconfundabilă amprentă umană, de vieţuire şi convieţuire, de luptă şi de creaţie, de ură şi iubire, de abandon şi de ideal, care merită a fi cunoscută. Altfel spus, istoria românilor nu a fost nici pură, imaculată, dar nici oribilă şi plină de dezastre, deoarece românii, ca orice alt popor, nu au fost nici îngeri, nici demoni, ci oameni.
-----------------------------------------------------
[15] Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 49.
[16] Ibidem, p. 57.
[17] Ibidem.
[18] Nicolae Iorga, Nevoia înnoirii cunoştinţelor istorice în învăţământul secundar. Conferinţă ţinută la Casa Şcoalelor (1912), în Generalităţi cu privire la studiile istorice. Ediţia a III-a, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1944, p. 101.
[19] Nicolae Iorga, Cum se scrie istoria? Lecţie de deschidere la Universitatea din Bucureşti (noiembrie 1898), în Generalităţi cu privire la studiile istorice. Ediţia a III-a, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1944, p. 57.
[20] Istoria României. Compendiu. Coordonatori: Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2005, 810p., plus 15 hărţi.
[21] Ioan-Aurel Pop, Istoria Românilor, Editura Litera, 2011, 192p.
[22] Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile (Note de lectură). Ed. a 2-a, rev., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2014, 401p.
[23] Ibidem, p. VI-VII.
[24] Ibidem, p. 333-334.
[25] Ibidem, p. 340-341.

Notă: Nicolae Enciu este doctor habilitat în istorie, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău

footer