Revista Art-emis
Istoria, adevărul şi miturile între modelul profesorului Lucian Boia şi cel al academicianului Ioan-Aurel Pop (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Duminică, 05 Iulie 2015 16:32

Ioan Aurel Pop - Istoria adevarul si miturile„Românii şi-au făcut istoria cum s-au priceput, nici mai bine, nici mai rău decât alte popoare. Istoria lor nu a fost pură sau imaculată, dar nici oribilă şi plină de dezastre. A fost de toate felurile, ca viaţa, fiindcă istoria înseamnă viaţă. Este important de ştiut că românii există şi ei între naţiunile lumii, că au un stat sau chiar două state ale lor, cu un trecut bogat, cu Dunărea şi cu Munţii Carpaţi, cu ţăranii Maramureşului, uitaţi parcă de timp, cu mănăstirile pictate ale Moldovei, cu Delta şi cu Marea Neagră, cu hrubele de la Cricova, cu Eminescu, Blaga, Enescu sau Brâncuşi, cu oameni care aşteaptă să fie cunoscuţi. Ei au un mesaj de transmis pentru comunitatea internaţională şi ţin profund la mesajul lor". (Ioan Aurel Pop, Istoria Românilor, 2011)

Din considerente ce ar putea fi doar presupuse ori intuite, distinsul istoric Lucian Boia, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, autor al unei opere pe cât de vaste pe atât şi de variate, cuprinzând numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi de circulaţie europeană şi internaţională, afirmat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie şi la imaginar, cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii, - de la viaţa extraterestră la sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie, - a decis, din câte se pare, să-şi demoleze cu desăvârşire întreg edificiul ştiinţific, ridicat cu atâta trudă şi migală timp de decenii. Încă din anii '90 ai secolului al XX-lea, - mai exact, începând cu 1995, când a publicat, împreună cu discipolii săi, la Editura Universităţii din Bucureşti, într-un tiraj limitat, volumul Mituri istorice româneşti, prof. Lucian Boia a adoptat, oarecum surprinzător şi în contradicţie clară cu ceea ce publicase până atunci, o metodă de investigare a trecutului „puţin practicată până astăzi în istoriografia românească", dar considerată, cu toate acestea, „absolut necesară" şi „în concordanţă cu ceea ce se întreprinde în alte şcoli istoriografice"[1]. Conform respectivei metode într-adevăr puţin practicate până atunci în istoriografie, istoria naţională apărea doar ca un şir întreg de mituri, iar istoricii, „pentru a nu minţi cu bună ştiinţă", ar fi fost datori să demitologizeze mitologia naţională şi panteonul naţional [2]. În condiţiile în care metodologia oficială marxist-leninistă de investigare a trecutului în ţările fostului lagăr al socialismului îşi arătase totala necorespundere noilor realităţi, noul curent de opinie pe cât de inopinat pe atât însă de temerar, avându-l ca lider pe cunoscutul istoric medievist, prof. univ. dr. Lucian Boia, părea să aibă şanse reale de înnoire şi de adecvare a istoriografiei româneşti la geomodernitatea noului secol şi mileniu. Şi, într-adevăr, chiar dacă a produs consternare şi un veritabil şoc psihologic şi cultural în mediul unor istorici mai ortodocşi şi conservatori, laboratorul profesorului Lucian Boia din cadrul Universităţii din Bucureşti a evoluat neapărat în „modelul", „şcoala" şi chiar „linia Boia". Aşa cum a şi fost de aşteptat, printre primii reprezentanţi de marcă ai patrimoniului românesc supuşi procesului de „demitologizare" în cadrul „sincronizării cu cercetarea istorică europeană" a fost marele poet naţional Mihai Eminescu. Conform „noii" metode de investigare a trecutului, istoricii români nu mai erau în drept, de acum înainte, să afirme, bunăoară, că Mihai Eminescu a fost şi rămâne simbolul naţiunii române, expresia concentrată, supremă, a românismului, deoarece aceasta ar fi însemnat nimic altceva, decât să „mitologizezi" istoria. „În ce-l priveşte pe Eminescu", susţine prof. L. Boia, aici „trebuie neapărat să distingi două aspecte": „este poetul Eminescu şi Eminescu - ideologul", iar ultimul din ei (sic! n.n.) nu a fost altceva decât un „autohtonist şi xenofob", în timp ce primul... Dar nici despre primul din ei nu se ştie dacă „tinerii îl vor mai recita sub clar de lună (poate că deja nu-l mai recită)"[3].

Cu accentul pus pe aspectul de „conştiinţă falsă" (ideologie), unei necruţătoare „demitologizări" a fost supus inclusiv „mitul" unităţii româneşti, respectiv, cei patru piloni de bază ai săi, - vechimea, continuitatea, independenţa şi unitatea, - toate acestea fiind taxate drept „frustrări care îşi caută o compensaţie în istorie" şi exagerări care, potrivit metodei prof. L. Boia, ar fi atins o fază ultimă în „varianta comunistă"[4]. La un prim bilanţ al acţiunii de „demitologizare" a miturilor istorice româneşti, prof. L. Boia s-a arătat totalmente satisfăcut de ampla revizuire istoriografică produsă: „Cariera cuvântului «mit», rareori rostit înainte de 1997, de pe coperta cărţii mele, a ajuns repede la modă, cu tendinţa unei adevărate inflaţii şi a unei pronunţate lipse de scrupule în utilizarea lui. Demitizatorii sunt în plină activitate; li se opun, nu mai puţin activi şi vehemenţi, susţinătorii mitologiei naţionale, în viziunea cărora miturile exprimă esenţa noastră românească, drept care nu avem voie să ne atingem de ele"[5]. Nimic de mirare şi lesne de înţeles această confruntare, deoarece, în opinia prof. L. Boia, „perspectiva relativistă a istoriei, a unei istorii inevitabil privită din prezent şi în imposibilitate de a se desprinde de mediul social şi cultural care o produce, nu este de natură să-i încâmte pe profesionişti: lor le place să creadă într-o istorie ştiinţifică şi obiectivă, justificându-şi astfel propriul statut profesional"[6]. „Trebuie înţeles, - ne consolează prof. L. Boia, - că nu există istorie obiectivă, şi nu numai că nu există, dar nici nu poate exista"[7], iar istoria pe care o cunosc românii până în prezent, a fost marcată fie de ideologia naţională, fie de comunism; respectiv, în discuţie trebuie pusă nu doar istoria naţională, ci cultura românească în ansamblu şi conştiinţa de sine a românilor [8]. Odată ce o istorie obiectivă nu există şi nici nu poate exista, discuţia privind istoria românilor, cultura românească în ansamblu şi conştiinţa de sine a românilor poate fi pusă acum, consideră prof. L. Boia, exact în maniera în care înţelege să-şi aplice în practică propriul concept teoretic. Iată, bunăoară, câteva exemple de „istorie demitologizată", de „perspectivă relativistă a istoriei" şi de „sincronizare cu cercetarea istorică europeană", pe care le preluăm din recenta lucrare a prof. L. Boia „De ce este România altfel?"[9]:

România, „o ţară care se încăpăţânează să fie altfel", care se situează mai „excentric", sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană;
„Totul începe cu o întârziere impresionantă";
„A fost, din pornire, un handicap";
„Româna are o puternică încărcătură slavă: o mulţime de cuvinte, adesea esenţiale (în ciuda faptului că, odată cu „relatinizarea" declanşată în secolul al XIX-lea, nu puţine au fost practic eliminate sau marginalizate)";
„E greu de spus cât „sânge roman" au românii, dar că au mai mult sânge slav decât roman este de domeniul evidenţei (de fapt, „sânge roman" nu au practic deloc)";
„Elita românească, în toate epocile, a împrumutat masiv. Toate modelele politico-culturale sunt de import";
„Din secolul al XIV-lea până astăzi, românii par să bată pasul pe loc: n-au urcat nici o treaptă, comparativ cu celelalte ţări europene";
„Perspectiva naţională (în sec. al XIX-lea .- n.n.) a adus cu sine o reconsiderare a tuturor reperelor. [...] Sunt câteva trăsături care se conturează acum şi care pot fi urmărite până în prezent. Ma întâi complexele, mai precis complexul de inferioritate (prima maladie pe care aş identifica-o). Nevoia de a învăţa mereu de la străini, de a prelua ce au creat ei, de a se afla mereu la remorca altora... Din acest complex de inferioritate se naşte o construcţie orgolioasă, menită să contracareze micimea prezentului" (miturile.- n.n.);
„Epoca de aur dintre cele două războaie mondiale este o elaborare mitologică de după 1989. Abandonând comunismul şi pronunţându-se, sincer sau demagogic, împotriva acestuia, românii au simţit nevoia să se ancoreze în altă parte, şi unde puteau să o facă dacă nu în perioada imediat anterioară comunismului?";
„În timp ce în alte ţări comuniste (şi chiar în patria comunismului: Uniunea Sovietică) se dezvolta o mişcare civică şi apăreau disidenţe în interiorul regimului, românii stăteau liniştiţi şi îşi vedeau de treburile lor. Treburile lor erau în primul rând să se descurce fiecare cum putea".

La fel ca în mai toate lucrările sale de după 1995, nici în „De ce este România altfel?" nu este trecut cu vederea „cazul mai delicat" al lui Mihai Eminescu – „marele mit românesc, personalitatea socotită drept culmea de nedepăşit a spiritualităţii autohtone". Despre el, este de părere prof. L. Boia, „trebuie vorbit cu multă grijă, fiindcă se atinge o coardă sensibilă". Şi totuşi, „fapt e că originalitatea lui europeană, ca poet romantic, este relativă şi discutabilă. Eminescu i-a cucerit pe români prin uluitoarea muzicalitate a poeziilor sale", însă „în traducere, această misterioasă calitate se pierde şi nu este de mirare că Eminescu, ca «produs de export», este aproape inexistent"[10]. Ei bine, „noua" metodă de investigare a trecutului a prof. L. Boia îşi demonstrează inconsistenţa în primul rând, anume şi mai ales cu referire la „marele mit românesc", la „cazul mai delicat" al lui Mihai Eminescu, astfel încât, contrar predicţiilor, personalitatea marelui poet nu doar „este socotită", ci chiar rămâne efectiv culmea de nedepăşit a spiritualităţii autohtone. Drept confirmare a acestui mare adevăr stă reeditarea constantă şi interesul permanent al marelui public nu numai pentru poeziile sale romantice, - citite în continuare sub clar de lună, - ci şi faţă de opera sa politică, filozofică, sociologică în care a argumentat şi a pledat cu vigoare pentru unitatea spirituală naţională. Cât de actuale rămân şi astăzi, bunăoară, la circa 130 de ani de când au fost pronunţate, observaţiile lui Mihai Eminescu despre „nestatornicia noastră, iubirea de schimbări, deasa răsturnare a tuturor temeliilor statului şi rivalitatea copilărească de a întrece pe toată lumea", care a făcut, „atât în trecut, cât şi în prezent, ca să irosim o mulţime de puteri vie, care se puteau utiliza pe un teren folositor, pe lucruri de nimic sau de-a dreptul stricăcioase"[11]. Aceste „defecte mari ale caracterului nostru naţional, - sublinia M. Eminescu, - sunt, pe lângă împrejurările de dinafară, cauza pentru care un element etnic atât de răspândit ca al nostru să nu ajungă la nici o însemnătate în lume, ci, bucăţit între zeci de stăpâni, să reziste ici şi colo, să fie absorbit însă în multe locuri"[12]. Cât de actuale şi perene rămân şi frumoasele reflecţii ale lui Mihai Eminescu despre limba română, care au revoluţionat efectiv limba literară a poporului său! A devenit o axiomă definiţia lui Mihai Eminescu, după care „nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră"; sau, în alt loc: „Limba română e unica în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte. Pe-o întindere de pământ atât de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă"[13].

Practic, toţi exegeţii operei lui Mihai Eminescu recunosc şi apreciază vasta sa erudiţie şi vocaţie nu numai de poet, ci şi de filozof, sociolog, politolog şi de vizionar. Este un adevăr în afara oricăror discuţii că, „în momentul în care Eminescu a scris la 1869 versurile: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, „Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii" etc., un fapt revoluţionar s-a petrecut în literatura română: spintecând zările, un fulger a desfăcut cerul în două; o literatură nouă a început cu posibilităţi proaspete de expresie metaforică, îngemănată, clădită în superbe construcţii sonore, cu o limbă şi muzică nouă" (Eugen Lovinescu, Mutaţia valorilor estetice). La fel de adevărat este şi faptul că Eminescu nu numai a lăsat cele mai frumoase reflecţii despre limba română şi a revoluţionat limba literară a poporului său, ci opera sa poetică, însemnările sale jurnaliere de factură reflexivă şi mai ales ziaristica eminesciană a îmbrăţişat, în gradul cel mai înalt, toate componentele etnicului: comunitatea de origine, comunitatea de limbă şi comunitatea de destin. Dovadă a actualităţii perene a Operei marelui Mihai Eminescu stau şi congresele mondiale ale Eminescologilor, desfăşurate anual la Chişinău sub egida Academiei de Ştiinţe, începând cu 2012, iar rezoluţia primului Congres din septembrie 2012 arată că: „Eminescu rămâne cel mai popular clasic român, dovadă fiind epuizarea celor cinci volume din prestigioasa colecţie „Opere fundamentale", coordonată de acad. Eugen Simion, şi a ediţiei în 8 volume (Editura Gunivas, Chişinău), coordonată de acad. Mihai Cimpoi şi apărută într-un tiraj de 5.000 de exemplare". „Opera sa, - se menţionează în aceeaşi rezoluţie, - continuă să fie studiată în lume, noi monografii fiind semnate de italienii Marco Cugno şi Giséle Vanhese, de indianca Irica Waswani. Noi traduceri au apărut recent în Germania, Portugalia, Italia, Ucraina" [14]. Aşadar, nu este corectă nici afirmaţia, cum că Eminescu ar fi aproape inexistent, „ca produs de export".
- Va urma -

Notă: Nicolae Enciu este doctor habilitat în istorie, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău

---------------------------------------------------------------------------
[1] Vezi Mituri istorice româneşti. Sub redacţia lui Lucian Boia, Editura Universităţii Bucureşti, 1995, p. 5-30.
[2] Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 10-11.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, p. 10.
[5] Ibidem, p. 16.
[6] Ibidem, p. 14-15.
[7] Ibidem, p. 54.
[8] Ibidem, p. 14.
[9] Lucian Boia, De ce este România altfel?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, 126p.
[10] Ibidem, p. 22.
[11] Mihai Eminescu, Românii din afara graniţelor ţării şi unitatea spirituală naţională. Antologie, prefaţă, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 17.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem, p. 85.
[14] „Akademos. Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă" (Chişinău), nr. 4 (27), decembrie 2012, p. 69.

footer