Revista Art-emis
Spiritul japonez (3) PDF Imprimare Email
Cercetător dr. Gabriel Ungureanu   
Duminică, 05 Iulie 2015 16:03

Teatru japonezSpiritul creativ-artistic: teatrul vechi

În Japonia, din cele mai vechi timpuri au existat diverse forme ale artei, ce au influenţat în bine viaţa oamenilor. Astfel sunt cunoscute teatrul No'care (se juca la Curtea Imperială), teatrul de marionete Joruri, teatrul Kabuki şi altele care îşi justifică existenţa într-o expresie artistică a lumii spirituale care a iniţiat şi înfrumuseţat viaţa şi deci destinele oamenilor trăitori în această realitate[19]. Apariţia teatrului în Japonia este strâns legată de ritual şi de legendă. Se spune că „..în vremea zeilor, Kamyo, zeiţa solară Amaterasu no Omikami jignită de violenţa fratelui ei, Susanoo no Mikoto, s-a retras în peştera cerească, în spatele porţii de piatră Ama no Iwato, iar pământul şi cerul au rămas cufundate într-un întuneric absolut. Pentru ai spulbera mânia nenumăraţii zei (kami) s-au adunat pe muntele divin Kagu şi au interpretat în onoarea ei muzică şi dansuri sacre, pantomimă comică, apoi Ame no Uzume no Mikoto, o zeiţă de rang inferior a ieşit în faţă purtând o ramură din copacul sfânt sasaki decorată cu panglici de hârtie. A aprins un foc şi bătând din picior a cântat şi adansat în transă divină provocând râsul zeilor cu divertismentul de factură erotică, în care după Koijiki pare să fi fost specialistă. Amaterasu intrigată de zgomotul de afară, a dat la o parte stânca de la intrarea din peşteră şi strălucirea chipului ei s-a reflectat în oglinda adusa de zei pentru a o face să creadă că sărbătoreau o nouă zeiţă a luminii. Geloasă, Amaterasu nu s-a mai întors în peşteră iar lumina s-a revărsat din nou în cer şi pe pământ"[20]. Revenind în realitatea istorică a teatrului japonez, putem să trecem în revistă formele şi activităţile mai importante şi expresive, relevante pentru această artă. La începuturi religia shinto organiza aşa numitele kagura sau tamai ce se structurau în dans şi muzică, dansatoarele miko alăturându-se preoţilor în sanctuare pentru realizarea ceremoniilor. În aceste spectacole dansatorii prezentau Curţii imperiale mituri şi legende din Koijiki (cartea începuturilor) pe care le sugerau artistic. În aceste spectacole dansatorii puneau accent mai mult pe o mişcare a braţelor pentru a sugera diferitele stări ale personajului repectiv. Aceste dansuri vechi se numeau mai iar cele recente odori, ritualul acestor manifestări având ca scop iniţial îndepărtarea spiritelor rele din preajmă prin dansul aşa numitor chikon-buyo. Abia apoi, după aceste ritualuri zeitatea se putea apropia pentru a participa la sărbătoarea oamenilor ce o invocau. Succesiunea de dansuri, ritualuri şi de cântece dura până dimineaţa la apariţia luceafărului de dimineaţă către care se îndrepta un ultim cântec de salut, după care zeul se putea reântoarce în lumea sa invizibilă şi ceremonia lua sfârşit. Un alt gen de spectacol se numea bugaku şi se evidenţia tot prin dansuri reprezentative ale diferitelor ţări şi regiuni vecine Japoniei prezentate la Curtea Imperială de interpreţii autohtoni. Primele forme rudimentare ale teatrului No aveau să apară în ritualurile şintoiste sub forma unor pantomime numite semmin- saru gaku şi erau de fapt nişte comedii populare. Totodată în faţa templelor budiste călugării bonzi încercau prin improvizaţii comice să determine înţelegerea ritualilor religioase şi sensul rugăciunilor pentru a fi percepute mai clar de profani. Dansurile lor erau menite să atragă spiritele protectoare şi să alunge demonii. O altă categorie de actori populari interpretau muzică şi dansau la câmp în ritmuri ce le permiteau să stabilească o deplină eficienţă în activităţile agricole. Mai târziu în perioada Kamakura, datorită faptului că actorii ambulanţi încercau să se stabilească în jurul marilor temple religioase organizându-se în trupe de teatru za, ivirea unui om de mare talent actoricesc, Kanami Kizotsugu (1333-1384) şi adăugându-se elemente de coregrafie ale dansatoarelor profesioniste shirabyoshi care se mişcau în ritmul imnurilor religioase plus cultivarea de mai toţi călugării marilor temple ale tradiţiei sarugaku şi dengaku , au condus la sincretismul ce a produs primul teatru No[21]. Ulterior acest teatru a devenit accesibil doar clasei samurailor nobililor şi mai târziu familiei imperiale. Distinctiv pentru lumea artistică a teatrului japonez din acele vremuri a fost şi a rămas apariţia teatrului de marionete Joruri sau Bunraku . Adus în Japonia de nomazii rătăcitori kugutsu ai Asiei care trăiau din mânuirea păpuşilor pe care le prezentau populaţiilor ignorante, aceştia au ajuns şi în Japonia dând spectacole, la început rudimentare dar având meritul că mai târziu au „incitat" la teatru, la spectacol şi artă pe marea majoritate a oamenilor acelor regiuni. Teatrul Kabuki deşi a evoluat cu rapiditate spre un alt obiectiv decât cel iniţial şi anume către plăcerea divertismentului popular a căpătat cea mai accentuată notorietate de atunci şi până în zilele noastre. Dar în Kabuki chiar dacă separarea de ritualul religios s-a făcut în vechime se regăsesc şi astăzi elemente ale sacralităţii pe care atmosfera de banchet şi de festival nu le poate ascunde. Teatrul Kabuki a renăscut în perioada Meiji, imediat după restauraţia imperială odată cu creşterea interesului pentru cultură a maselor populare şi datorită faptului ca drama lirică Kabuki nu a reuşit niciodată să fi pe gustul claselor înalte ale aristocraţiei. Primul teatru popular Kabuki luase fiinţă în secolul XVII-lea la Tokio dar perfecţiunea tehnică şi artistică a acestei arte s-a produs prin secolul al XVIII-lea în anul 1785 datorită faimosului actor şi dramaturg Nami Shozo din Osaka, care a pus în funcţiune o scenă turnantă. Ca structură esenţială, aspectele cele mai profunde ce dau viaţă teatrului Kabuki se pot compara cu dramele de natură shakesperiană ale iubirii şi ale morţii. Acest teatru prin tehnica şi tradiţiile sale tinde către o stare ideală de frumuseţe ce se caracterizează prin ostentaţie, extravaganţă, proliferare ornamentală, artificialitate şi hiperbolă. Nu este de mirare puterea de comparaţie şi de rafinament artistic a japonezului actual cu o astfel de istorie încărcată de sens artistic subtil prezentat spre folosul tuturor oamenilor.

Festivaluri şi tradiţii de sărbătoare

În Japonia au apărut cu timpul o mulţime de sărbători şi festivaluri dată fiind diversitatea culturală mare. Ei desemnează aceste evenimente minunate prin cuvăntul matsuri care se traduce prin acea sărbătoare care se celebrează într-o zi anume într-un loc anume stabilit. La Tokio în momentul plecări anului vechi, bat 108 clopote care vestesc sosirea noului an şi în prima zi a anului ce vine, numită oshogatsu japonezii se adresează unii altora cu salutul tradiţional: „Akemashite o-medeto gozaimasu" care se traduce prin felicitări la început de an. Adulţii fac pelerinaje în primele zile la templele preferate (hatsu mode) şi aduc mulţumire diferitelor kami protectoare. La Tokio oamenii merg la palat şi omagiază familia imperială. Mai târziu în 20 ianuarie japonezii deschideau dulapurile pentru a inventaria obiectele de valoare kura-biraki prilej de reluare a mesei speciale de anul nou (zoni). Datorită faptului că luna februarie era socotită ca marcând începutul primăverii, în ultima zi din ianuarie avea loc sărbătoarea setsubun când se împrăştiau în toată casa boabe de mazăre pentru îndepărtarea spiritelor rele. De 1 februarie sau „Prima zi a calului" hatsu uma festivitatea era închinată zeului Inari din panteonul şintoist care era înfăţişat ca o vulpe. După ceremonia mamemaki în care se împrăştiau boabele în ungherele mai întunecate ale locuinţei capul familiei striga : „Oni wa soto, fuku wa uchi" adică diavolii şi spiritele rele să iasă şi norocul să intre în casă. La data de 11 februarie poporul japonez sărbătorea kigen-setsu adică urcarea pe tron în anul 660 î.e.n. a primului mikkado (împărat). Tot în aceeaşi zi sărbătoreau şi proclamarea primei constituţii moderne în anul 1889. În 3 martie japonezii celebrează una din cele mai mari sărbători şi anume hinamatsuri, „Sărbătoarea fetiţelor" sau mai exact „Sărbătoarea păpuşilor". Oameni obişnuiau primăvara să-şi spele păcatele imaginând nişte figurine sau păpuşi simple de hârtie pe care le aruncau în apele râurilor după ce le şopteau păcatele săvârşite. În luna martie se sărbătoreşte higan care este o mare sărbătoare budistă şi celebrează strămoşii imperiali. În credinţa japoneză morţii străbat atunci în acele zile spaţiul de dincolo de oceanul existenţei ajungând într-un spaţiu de armonie şi pace numit Nirvana. Oameni merg în cimitire redecorează şi îngrijesc mormintele strămoşilor. Cu acest prilej japonezi mănâncă ohagi şi beau sake.

Ziua de naştere a lui Budda Sakyamuni este celebrată în aprilie şi se numeşte Hanamatsuri. Atunci cireşii înfloresc şi au o frumuseţe şi o puritate de nedescris, pictorii şi poeţi sunt inspiraţi de peisajul fără seamăn iar japonezii merg cu toţii la hanami sau privitul florilor de cireş sakura. Sărbătoarea florilor de cireş sakura (floarea de cireş) este un festival despre floarea naţională neoficială a Japoniei dar paradoxal aceasta a devenit în timp un simbol al ţării, este celebrată de multe secole şi are o poziţie bine definită în cultura japoneză. Există multe varietăţi de cireşi în Japonia, majoritatea înflorind doar pentru cateva zile primăvara. Se spune despre floarea de cireş că simbolizează frumuseţea şi puritatea, aduce noroc celor care o privesc, aduce pace şi iubire în familie. Japonezii sărbătoresc perioada respectivă a anului cu hanami (admirarea florilor de cireş) dând petreceri sub pomii înfloriţi[22]. „Floarea de cireş - sakura - este favorita poporului japonez. Caracterul ei efemer, frumuseţea şi fragilitatea simbolizează existenţa precară a samuraiului. Atât de fragile, florile de cireş sunt în orice clipă gata să se despartă de viaţă la cea mai mică adiere de vânt, la prima chemare a naturii, asemenea samuraiului care rămâne întotdeauna loial, fiind mereu pregătit să-şi dea viaţa pentru un ideal. Japonezii cred că delicata sakura simbolizează frumuseţea şi puritatea, aduce noroc celor care o privesc, dar şi pace şi iubire. Hanami, plăcerea de a admira florile" - scrie autoarea unui articol, Elena Şerban[23]. Cu ocazia acestui eveniment se serveşte sakura mocki care este o prajitură tradiţională, preparată din orez, miere şi frunze de cireş, care se pregateşte special pentru această sărbatoare. „Hanami dango", este preparată din pudră de orez şi este „glazurată" cu gem de fasole roşie sau „garnisită" cu sos de soia. Luna mai se evidenţiază în caledarul sărbătorilor printr-un festival al băieţilor care are o vechime de peste o sută de ani. În această manifestare băieţii primesc figurine simbolizând samuraii încruntaţi cu săbii şi suliţe. Casele sunt decorate adecvat şi în vârful unor prăjini de babus se agaţă crapii confecţionaţi din hârtie rezistentă. Atunci când bate vântul se sugerează zbaterea crapului neobosit şi ambiţios peste unda apei. Aceste obiceiuri se originează în legenda care spune că un crap a ajutat pe japonezi şi împărăteasa lor în campania militară împotriva coreenilor. După 15 iunie sezonul de înflorire a irisului se constitue într-un nou prilej pentru japonezi de a se bucura de expoziţiile florale în sezonul pe care ei îl denumesc shobu. După cum se vede fiecare lună este un prilej de sărbătoare şi festivaluri în Japonia dar mai importantă d.p.d.v spiritual la 13 iulie sarbătoarea budistă Bon are ca scop apropierea pioasă de memoria celor plecaţi din această realitate cunoscut fiind respectul japonezilor pentru înaintaşi. Cu acest prilej se pregătesc ofrande speciale din orez şi oamenii se adâncesc în meditaţie. Se aprind lumini lângă altarele familiei şi se agaţă lampioane colorate cu numele strămoşilor în speranţa că spiritele vor găsi mai uşor locuinţele celor vii.

Data de 8 august este un eneniment ce aduce aminte prin carnavalul de la Kamakura de importanţa pe care acest oraş a avut-o în istoria Japoniei deoarece acest oraş era capitala shogunală.Cu ocazia zilei de 9 septembrie se desfăşoară Festivalul Crizantemei sau Choyo no seku dar această manifestare, în care japonezii mănâncă orez şi castane şi se consumă sake cu frunze de crizanteme, prefigurează de fapt Marea sărbătoare a crizantemelor Kiku din 15 octombrie. Zeul Ebisu este celebrat pe 20 octombrie, el mai este numit zeul norocului. La japonezi luna octombrie este desemnată de calendare ca drept fiind luna fără zeităţi (kami na zuki), deoarece cele opt milarde de spirite se retrag în sanctuarul de la Izumo. Singurul zeu care nu este prezent este Ebisu care este surd şi deci nu le-a auzit chemarea pentru a-i urma. După cel de al doilea război mondial ziua de 3 noiembrie a fost declarată „Zi a culturii" sau bunka no hi care înlocuia ziua de naştere a împăratului Meiji-setsu. În sfârşit la 13 decembrie o străveche sărbătoare era „Începutul lucrurilor" sau koto-hajime, această importantă tradiţie vestea apropierea sărbătorilor de anul nou. Se fcea curţenie în case, orezul era măcinat pentru prăjituri iar la masă în acea periodă se servea okotojiru un fel de mâncare cu ingrediente speciale: fasole, cartofi, bucăţi de peşte şi o rădăcină specială numită konyaku. Tradiţia cerea să li se dăruiască servitorilor, cu această ocazie, cadouri o-seibo din argint. Din această modestă trecere în revistă a calendarului festivalurilor şi tradiţilor japoneze înţelegem că în acel context istoric frământat şi un mediu ambiental nu întotdeauna aflat în armonie cu pacea interioară a japonezului acelor vremuri, orice prilej era folosit pentru a da sens şi lumină vieţii sociale. Pentru ei fiecare sărbătoare tradiţională capătă alături de sărbătorile familiei imperiale un sens aparte prin investire afectivă şi contact social într-o feerie de culori, lumină, dans ritual şi muzică[24].

- Va urma -
--------------------------------------------------------------
[19] Iwamachi Isao., Introducere în cultura japonezo-shimaneană 1998 p.22
[20] Cocora, Ana Laura Teatrul Kabuki, expresie a mentalităţii populare japoneze Editura Palimsest, 2003 p. 5-6
[21] Nelly Delay, lucr. cit., p.62.
[22] Hondru Angela., Festivaluri japoneze, Sibiu, Editura T. C. Sen, 2001 p. 18
[23] Elena Şerban,. Hanami –„Sărbătoarea cireşilor în floare", pe site-ul http://www.taifasuri.ro/index.php/articole/gradina/hanami-placerea-de-a-admira-florile.html, vizitat în ziua de 27 aug 2009.
[24] Florin Vasiliu, Japonia necunoscută, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1999, p. 480 şi p. 485

footer