Revista Art-emis
România şi conceptul de stat pivot PDF Imprimare Email
Corneliu Vlad   
Miercuri, 13 Mai 2015 20:00

Corneliu Vlad, art-emisNici marile puteri, nici liderii şi alianţele lor, nu mai sunt ceeea ce erau odată. La 70 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial, nimeni nu-şi mai poate imagina că, la Ialta sau altundeva, mai marii lumii s-ar putea întâlni ca să decidă soarta lumii pentru alte nu se ştie câte decenii. Nici o ţară, singură, fie ea oricât de hiperputere, nu mai poate decide celorlalte. După cum, nici o alianţă, nici măcar cea mai puternică din câte au existat vreodată, nu mai poate impune sau asigură, doar ea singură, pacea lumii. De aceste banalităţi, dar întru totul adevărate, se conving tot mai mult protagoniştii lumii de azi şi ei sau purtătorii lor de mesaj ezită din ce în ce mai puţin să o recunoască. Zilele trecute, de la tribună paradei militare din Piaţa Roşie, cu prilejul Zilei Victoriei, preşedintele Putin a denunţat unipolarismul şi blocurile militare, pentru a pleda în favoarea unui „sistem de securitate egală pentru toate statele". Cu alte câteva zile în urmă, un politolog indian, fost consilier pentru securitate al primului ministru de la New Delhi, Shivshankar Menon, constata, în prestigioasa revista americană „Foreign Politics", că „fiecare dintre statele foarte puternice militar este în dificultate să-şi transleze dominanta militară şi superioritatea pe câmpul de luptă în rezultate şi aranjamente politice durabile şi eficiente". Puterea este acum distribuită oarecum mai echilibrat în lume, ceea ce face, însă, şi mai virulentă competiţia geopolitică între marile puteri. Numai că forţa acestor mari puteri este penalizată pe de o parte de propriile lor preocupări lor interne (şi , din fericire, au destule - şi America, şi Rusia, şi China etc.), iar pe de altă parte de dependenţa lor reciprocă în sfera creşterii economice. Poate şi din aceste cauze, conflictele dintre marile puteri se duc azi mai ales „prin procură", „prin interpuşi", cum se întâmplă acum în Ucraina, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Confruntare directă se profilează doar în zona Asia-Pacific, între S.U.A. şi China, dar nici aici nu sunt riscuri de declanşare a unui război de proporţii, la nivel planetar, care să angajeze direct marile puteri.

Va avea lumea linişte dacă marile puteri ale momentului nu mai pot face nici prea mult bine, dar nici prea mult rău, cum se exprima politologul indian? Adică riscurile războiului mondial chiar nu mai sunt de luat în seamă? Ale unui război mondial poate că nu, dar statele mai mici trebuie să stea oricum cu ochii pe marile puteri, indiferent dacă acestea sunt în tabăra adversă ori aliate. Iar cine e „cel mai tare în lume", e tot mai greu de spus. Un răspuns a dat totuşi universitarul american John Brenner, când a consacrat termenul G-zero, ceea ce înseamnă că niciun stat sau un grup de state nu mai poate/pot avea ultimul cuvânt în marile probleme mondiale. Într-un fel, lumea va deveni mai greu - sau, pe constructiv spus -, mai complex guvernabilă. Ceea ce nu ar trebui privit neapărat ca un lucru rău, cu excepţia celor care sunt mistuiţi de dorul unor State Unite ale Europei sau al unui guvern mondial. Dar faptul că marile puteri trebuie să aibă mai multă grijă „să se ocupe unele de altele" şi „să-şi găsească preocupări" unele altora, poate oferi şi altor actori internaţionali, mai modeşti putinţa să mai facă şi ele câte ceva pe lumea asta", observă americanul Ian Bremmer (vorba greierului din poezia lui Eminescu „Să iertaţi boieri, că nunta s-o pornim şi noi alături"). Aceşti noi şi promiţători actori sunt numiţi de Bremmer „state pivot" şi sintagma desemnează statele care sunt capabile să construiască relaţii profitabile cu mai multe mari puteri fără a deveni, prin aceasta, dependente prea mult faţă de niciuna dintre ele. „Statul pivot" trebuie să aibă abilitatea de a evita să fie capturat, în termeni de securitate sau economie, de către o singură ţară. În cartea sa „Fiecare naţiune pentru ea însăşi: câştigători şi păgubaşi într-o lume a G-zero" din 2012, Bremmer argumentează că un stat pivot poate dobândi o importanţă sporită în lumea volatilă a lui G-zero. Şi, lucru cel puţin la fel de important, atrage atenţia că, la capătul celălalt al spectrului, un stat inactiv şi inconsistent este condamnat la imobilism şi îngheţ odată intrat sub influenţa unei singure puteri. O dezbatere asupra „statului pivot" ar fi, pentru România, una dintre cele mai salutare modalităţi de a scoate politica internaţională a ţării din starea ei actuală de dezorientare abulică. Lumea de azi oferă şanse de afirmare demnă nu numai marilor puteri, care au, după cum se vede, şi ele, propriile insomnii şi constrângeri, ci şi statelor mai mici, dar care ştiu să-şi joace cartea în jocul, cu tot mai puţine reguli parcă, al unei vieţi internaţionale care se îndreaptă spre o globalizare cu un profil nu tocmai atât de clar cum părea până la un moment dat.

footer