Revista Art-emis
Național-comunismul, adversarul de moarte al iudeo-crației? (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Miercuri, 13 Mai 2015 19:46

Prof. univ. dr. Ion Coja, art-emisSe apropia momentul transferului de putere

Conflictul dintre Gheorghiu Dej și „grupul Ana Pauker” numai în acest fel trebuie interpretat, oricât s-ar strădui unii, în zilele noastre, să inventeze cu totul altceva, chipurile un conflict de „clasă”, între proletarul incult și primitiv, și intelectuala subțire, elitistă, fără șanse de a atrage și convinge masele. În fapt, Ana Pauker era o natură criminală, fără repere morale! A lipsit puțin să declanșeze un masacru propriu zis prin care să lichideze fizic opoziția „burghezo-moșierească”. Ar fi fost Pătrășcanu dispus să coabiteze cu cominterniștii Anei Pauker, să-i agreeze? Nu este exclus! Dar sensul major al politicii duse de Gheorghiu Dej și camarazii săi (sic!) acesta este: Gheorghiu Dej a gândit și a declanșat procesul de românizare a P.C.R.! Un proces de autohtonizare care s-a derulat și-n celelalte țări comuniste din Europa. În România, în linia întâi a acestui proces a acționat un personaj discret, eficient și relativ misterios: Emil Bodnăraș. Lui i s-au alăturat Maurer, Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Manea Mănescu, Dumitru Popescu și alții, mai tineri. Lui Gheorghiu Dej i se pot trece cu vederea multe pentru această ispravă, mai ales că nu totdeauna cunoaștem circumstanțele reale ale unor fapte care îl incriminează. Această constatare este valabilă și pentru Nicolae Ceaușescu, care i-a continuat opera de românizare a P.C.R.! O operă cu care nu a ajuns nici pe departe la capăt. Probabil că o singură viață de om nu ar fi (fost) suficientă. În decembrie 1989 încă mai erau activi în P.C.R. foști tovarăși de idei ai Anei Pauker, în frunte cu Silviu Brucan. În 1989 național-comunismul românesc era pe calea cea bună. Evolua în direcția reușitei. Fusese rezolvată de câțiva ani problema locuințelor. Problemă care în celelate țări comuniste dădea mare bătaie de cap guvernanților. Cincinalul următor, 1990-1994, urma să se concentreze pe construirea de drumuri și șosele moderne. Industria „duduia”, iar balanța comerțului extern era, de mai mulți ai, excedentară! Se apropia momentul transferului de putere la o generație mai tînără, era vizat fiul lui Nicolae Ceaușescu să „moștenească tronul”, soluție evident ne-democratică, dar preferabilă unei competiții deschise pentru putere, prin care s-ar fi pus în primejdie stabilitatea regimului, a vieții publice.

Este ciudat și neașteptat ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și după. Îmbunătățirile dorite de populație s-au realizat în câteva zile: s-a obținut dreptul de asociere politică în mai multe partide, s-au eliberat pașapoarte pentru toată lumea, s-a desființat cenzura, s-au desființat restricționările la consumul de benzină, curent, căldură, piața a fost inundată cu toate produsele dorite! Mai mult nimeni nu-și dorise înainte de 1990. La alegerile din 20 mai 1990, s-au prezentat mai multe partide, în frunte cu F.S.N., care încerca să-și aroge meritul „revoluției” din decembrie 1989. Partidele de opoziție au intoxicat electoratul cu propagandă împotriva F.S.N. pe ideea că în F.S.N. sunt numai foști membri ai P.C.R., deci comuniști, ceea ce făcea probabil faptul că F.S.N. nu va schimba mare lucru din ce a fost până atunci, că, deci, cine votează cu F.S.N. votează cu continuarea regimului comunist. Și cu cine au votat românii în mai 1990? Au votat cu comuniștii! L-au luat în serios și pe Radu Câmpeanu și pe Ioan Rațiu, care îi acuzau pe Ion Iliescu și ai săi că sunt niște comuniști incapabili să producă schimbarea mult dorită! Românii au votat deci împotriva schimbării! Au votat pentru continuitate, nu pentru schimbare! Și asta nu pentru că F.S.N. a promis continuarea regimului anterior, de până în decembrie 1989, ci pentru că opozanții F.S.N.-ului i-au acuzat pe F.S.N.-iști că sunt comuniști, că nu vor să lichideze moștenirea „odiosului” regim ceaușist! Victoria FSN în alegeri a fost chiar mai mare decât cea consemnată în rezultatele oficiale. Iliescu și ai lui au mai dat voturi altor partide, ca să se ajungă la un Parlament cât de cât multi-color, pluri-partid. Atunci, dar mai ales acum, după atâția ani, mă încearcă un sentiment de satisfacție pentru felul cum au votat românii la 20 mai 1990! Au votat ca un popor matur, greu de păcălit și de amăgit cu promisiunea „schimbării”! Schimbarea de dragul schimbării, asta propunea opoziția liberală și țărănistă. Schimbare promitea și F.S.N., numai că presa liberă și susținătorii opoziției nu mai conteneau îndoindu-se de sinceritatea declarațiilor făcute de niște comuniști înrăiți ca Iliescu, Roman, Brucan, și ceilalți. Îi declarau incapabili să reformeze Țara, să schimbe societatea românească „din temelii”! Cu alte cuvinte, electoratul român nu a crezut declarațiile F.S.N., a luat în serios acuzațiile opoziției la adresa F.S.N.-ului și au votat masiv cu F.S.N., despre care toți deștepții susțineau că este de fapt P.C.R.! Și ceva dreptate aveau: toți liderii FSN erau foști lideri sau măcar activiști ai P.C.R.! ! Risc, dar nu cred că greșesc, afirmând că românii au votat F.S.N. convinși că votează un P.C.R. care și-a schimbat numai numele, firma! Repet: F.S.N. era alcătuit numai din foști membri P.C.R. Probabil că printre candidații F.S.N. nu exista nici unul care să nu fi fost membru P.C.R.. Asta în timp ce toate celelalte partide se străduiau să pună pe liste cât mai mulți candidați care nu fuseseră membri P.C.R.

După 1990, în toată clasa politică numărul alogenilor a crescut mult peste procentele din statisticile demografice

Exista vreo deosebire între P.C.R. și F.S.N.? Voci timide făceau observația că este destul de nefericită coincidența, întâmplarea că în fruntea evenimentelor din decembrie și în fruntea FSN se instalase troica Iliescu-Brucan-Roman, toți comuniști cu state vechi în P.C.R., dar nu prea români.Vag, numai Iliescu putea pretinde că ar fi avut ceva rădăcini românești! Ceilalți doi, nici vorbă. Această coincidență am numit-o nefericită. M-am numărat printre puținii care au considerat-o că este mai degrabă semnificativă! Aceasta este și marea deosebire dintre P.C.R. 1989 și F.S.N. 1990: numărul evreilor și al alogenilor din conducerea P.C.R. 1989 era neînsemnat, în vreme ce în conducerea F.S.N. 1990 evreii erau foarte mulți! Pe cale de consecință - cum s-a zis mereu după 1990, în toată clasa politică numărul alogenilor a crescut mult peste procentele din statisticile demografice. Detaliu semnificativ: noua constituție a introdus dreptul fiecărei etnii minoritare să-și trimită un reprezentant în Camera Deputaților. În Parlamentul care a fost ales în toamna lui 1992 s-a constituit astfel un grup parlamentar cu totul nou: Grupul minorităților naționale. Ca senator ales în legislatura respectivă m-am mirat să constat că singura minoritate care nu desemnase un reprezentant în Parlamentul României erau evreii. Tocmai evreii?! Am întrebat de ce și am primit un răspuns foarte interesant: comunitatea evreilor a considerat că nu se cade să mai trimită un reprezentant atâta vreme cât și așa erau prea mulți evreii prezenți printre parlamentarii intrați pe listele partidelor politice! O decizie plină de bun simț, dar care nu a mai fost respectată la alegerile din 1996 și următoarele. Mais ou sont les juifs d’antan?!

Se poate spune că după decembrie 1989 în România a revenit regimul iudeo-comunist?

Din păcate, evreii din F.S.N. și din alte partide politice, deși foarte mulți urmași direcți ai unor lideri comuniști, cominterniști, au uitat cu totul de idealurile comuniste, inclusiv ale iudeo-comuniștilor, au uitat de dictatura proletariatului, și au devenit promotorii unui regim cu totul deosebit: un regim pe față adversar al proletariatului, dar și al intereselor naționale românești. Un regim pe care îl putem numi iudeo-cratic și atât! Un regim care n-a promovat nicio ideologie, niciun model politic, ci doar un plan secret, dar bine pus la punct, cu o vastă și abilă strategie de subminare a intereselor neamului românesc, mergând până la măsuri pregătitoare ale extincției noastre ca popor, ca neam, ca entitate istorică! Repet cu toată seriozitatea și gravitatea: extincția românilor ca popor, ca națiune, ca entitate istorică! Acesta este sau pare a fi scopul regimului instalat la sfârșitul lunii decembrie 1989 în România. Desigur, un asemenea plan nu putea fi dezvăluit ca atare, ci a fost mascat prin așa zisul program de privatizare, prin așa zisul stat de drept, reformator etc. În fapt, un plan, un program de de-românizare a României pe toate planurile. Acesta este rezultatul pe care l-au urmărit și îl țintesc foștii iudeo-bolșevici reveniți la guvernarea României după 1990. De data asta pregătiți să nu mai admită ridicarea dintre români a unui alt Gheorghiu-Dej, a unui alt Nicolae Ceaușescu, de care s-au lăsat păcăliți o dată! Observație esențială: nu corupția, nu hoția au dus Țara în pragul dezastrului, în starea de azi. Ci politica de distrugere, distrugere efectivă a mijloacelor de producție, a fabricilor și uzinelor, a marilor exploatații agricole de stat sau cooperatiste! S-a furat mult, e foarte adevărat! Dar nenorocirea vine de la ce s-a distrus! Vine de la milioanele de locuri de muncă care au dispărut o dată cu demolarea celor peste 1.500 de unități industriale productive! Iar aceste distrugeri s-au făcut după un program, un plan judicios, alcătuit nu de Comitetul de Stat al Planificării, pe care primul ministru Petre Roman, fiu de notoriu iudeo-bolșevic, l-a desființat ca să putem intra cu toții sub planificarea altora, a unor forțe și entități de care nu avem habar că se ocupă de soarta noastră! Nu știm nici azi cine sunt, unde sunt de găsit. De 25 de ani România este în bătaia vântului, niciun partid, niciun guvern nu și-a pierdut vremea încropind măcar o schiță de program național! Programul ni-l fac alții, necunoscuții care au decis să ne termine fără ca noi să băgăm de seamă! Nu se știe cine, ce conclav, ce firmă, ce structură politică, ce... „O.N.G.” din ce țară, din ce capitală a lumii a conceput strategia de distrugere a tot ce înseamnă unitate productivă din România! Ce s-a urmărit prin această crimă de proporții fără egal în istorie? Unul din scopuri a fost și acela că prin dispariția celor peste 1500 de obiective economice, agro-industriale, trebuia să dispară dovada materială a faptului că național-comunismul reușise! România era pe calea cea bună, a desăvârșirii unei societăți echitabile și prospere, preocupată sincer de grija față de om, față de valorile care dau demnitate ființei umane. N-au putut apostolii urii și ai distrugerii să distrugă toate dovezile. Una dintre aceste dovezi este numărul de apartamente construite până în 1990. România era o țară care la acea dată asigura tuturor cetățenilor ei un loc de muncă și o locuință decentă, o școlarizare gratuită, ca și asistența medicală. Câte țări mai erau în Europa sau în lume în această situație?!

- Va urma -

footer