Revista Art-emis
Am scăpat de dracu’ şi am dat peste fra’su PDF Imprimare Email
Acad. Eugen Mihăescu   
Miercuri, 06 Mai 2015 19:14

Acad. Eugen Mihăescu, art-emis„Important bărbat - bărbat serios. Membru în toate societăţile culturale naţionale şi internaţionale… Dacă nu e încă în Academie, are să fie. E un exemplar de lux din galeria moftangiilor români şi costă scump”. (Ion-Luca Caragiale, „Savantul”)

Cum se schimbă „locatarul” de la „Cotroceni”, cum dau năvală „abonaţii” la funcţii de reprezentare. Lazăr Comănescu, Mihnea Motoc, Mihai Răzvan Ungureanu, George Maior şi alţii ca ei sunt colegi într-o gaşcă pe care Mircea Geoană ar numi-o „Indispensabilii”. Cu toţii fac parte din aceeaşi „companie”, poartă aceeaşi uniformă şi sunt conduşi de aceiaşi gradaţi. Băsescu a trimis la misiunile din străinătate ale României în special „ofiţeri”. Iohannis continuă pe aceeaşi cale, dar încearcă să dea impresia unei schimbări propunând şi intelectuali. Deocamdată, am reuşit să scăpăm de Mihai Răzvan Ungureanu, care a făcut un pas înapoi şi se mulţumeşte să stea în umbra preşedintelui. Aşteaptă acolo discret ca să uite lumea de el şi să se poată lansa în cine ştie ce „misiune”. S-a zvonit că pentru postul de ambasador la Paris s-ar pregăti Andrei Pleşu. Chiar mă gândeam cum de stă aşa, săracu’ „fără coledz”. De mai bine de douăzeci şi cinci de ani, nu a scăpat nici o administraţie de dreapta sau de stânga fără ca domnul Pleşu să nu ocupe o funcţie de demnitar. Poate că ăsta a fost scopul lui în viaţă? De aceea a intrat în rândurile Partidului Comunist Român la frageda vârstă de 19 ani, ca să parvină? Nu cred că din convingere, pentru că, după decembrie 1989, s-a declarat un aprig duşman al comunismului. Nu are nici măcar „simpatii” de stânga. Cu o singură excepţie: Ion Iliescu. Fiindcă, oricât ar nega, Andrei Pleşu a ajuns ministrul Culturii în guvernul Consiliului Frontului Salvării Naţionale deoarece figura în agenda lui Iliescu. Oricât ar nega, eu ştiu precis că a fost vizitat de conspiratorii Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu pe vremea când era în „dizgraţie”, „sechestrat” la Casa de Creaţie din Tescani cu puţin timp înainte de Marea Îmbulzeală de la sfârşitul anului 1989. În perioada 23-26 decembrie, pe când erau „vânaţi” prin Bucureşti de „terorişti”, Iliescu şi Brucan s-au ascuns acasă la arhitectul Ascanio Damian, într-o vilă de pe Strada Paris unde locuia şi locuieşte chiar Andrei Pleşu. Ce coincidenţă!

Ca ministru al Culturii, Andrei Pleşu s-a achitat de misiunea încredinţată tăind cota de hârtie destinată ziarelor Opoziţiei. În timpul primei mineriade din iunie1990, a rămas la post, scriind apeluri la „uniune naţională.” Printre picături şi-a împroprietărit prietenul cu o întreprindere de stat, „Editura Politică”. Ce bine e să semnezi decrete şi să nu te ia nimeni la întrebări! Aşa a devenit Gabriel Liiceanu patronul editurii rebotezate „Humanitas” şi nu a mai avut nevoie de nici o sinecură... Importanţi reprezentanţi ai „societăţii civile”, membrii fondatori ai Grupului de Monolog Social, Andrei Pleşu şi prietenii lui s-au autointitulat „elite”. În ianuarie 1990, când m-am întors acasă de la New York, pentru români „elite” erau pliculeţele de cafea, primele care s-au găsit pe piaţă, înlocuind „nechezolul” ceauşist. Din 1997, Andrei Pleşu a devenit ministru de Externe în guvernul Convenţiei Democrate. Între timp însă apucase să pună de o fundaţie, „Noua Europă”, care o ducea cam prost cu banii. Ministrul Pleşu - şi preşedintele fundaţiei în acelaşi timp - nu s-a sfiit să accepte o donaţie de vreun milion de Deutsche Mark de la Volkswagen. Asta se întâmpla prin 1999, pe când Pleşu se bucura că „îngerii” săi din N.A.T.O. care bombardau Belgradul după ce au survolat România… Când a revenit Ion Iliescu la putere, în anul 2000, Andrei Pleşu a rămas tot demnitar, secretar de stat cu rang de ministru la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Multe dosare a studiat dumnealui albind sau, dimpotrivă, aruncând oprobriul ruşinii colaborării cu poliţia politică asupra cui a dorit. Nu s-a „ocupat” însă nimeni de dosarul dumnealui deşi chiar el recunoştea candid, în scrisorile pe care i le trimitea dictatorului Nicolae Ceausescu, că „i-a spus şi tovarăşului [Vasile] Mălureanu” securistul de serviciu pe lângă uniunile de creaţie… Şi nici pe doamna Pleşu, racolată de Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii cu numele conspirativ „Maria”, nu a deranjat-o nimeni din funcţia pe care o deţinea la Institutul Cultural Român.

Apropo de I.C.R. După ce l-a dat afară de la Cotroceni Băsescu - pentru că intra în camere fără să bată la uşă -, Andrei Pleşu s-a întors către amicul său H. R. Patapievici pentru un ban de la bugetul ţării. Pe vremea când eram vicepreşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului în legislatura 2004-2008, am încercat să aflu ce se întâmplă cu fondurile de care dispunea I.C.R. pentru promovarea culturii româneşti. N-am reuşit decât să stârnesc un roi de viespi furibunde pentru că am îndrăznit să cer demisia domnului Patapievici. Exemplificam, atunci, modul în care se cheltuiesc banii de I.C.R. cu editarea la Paris, în 2007 - de către prestigioasa „Somogy” -, a lucrării de doctorat scrise de domnul Andrei Pleşu în 1987. Cartea a costat vreo 30.000 de euro, nu a existat în librăriile din Franţa şi nici nu a fost înregistrată la BnF (Biblioteca naţională a Franţei). Probabil că a „distribuit-o” domnul Pleşu ca pe cărţile de vizită… Cartea aceasta şi-o trece cu mândrie în C.V. alături de ordinele şi decoraţiile pe care le-a primit. Le colecţionează pe cele străine fiindcă sunt prestigioase, iar pe cele româneşti pentru că e pragmatic. Un prieten, care a fost martor la ceremonia decorării lui de către preşedintele Constantinescu, l-a auzit pe Andrei Pleşu întrebând ce „beneficii” îi va aduce această „onoare”. Răspunsul nu prea i-a convenit. Fiind un ipohondru, s-a cam îngălbenit când Constantinescu i-a răspuns sec: „Un loc de veci şi trei salve de puşcă la înmormântare!”. Nici cu „Legiunea de Onoare” nu prea are noroc. Zilele trecute se plângea că e coleg de titlu cu Sorin Oprescu. Îl numea cu dispreţ, reproşând franţujilor: „E păcat să expună deriziunii un însemn somptuos, cu peste două sute de ani de istorie în spate”. A uitat însă să-l pomenească şi pe generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă, torţionarul, cavaler şi el al ordinului instituit de Napoleon Bonaparte! Oricât de elitist, Andrei Pleşu mărturiseşte că ar fi putut să refuze Legiunea de Onoare. „Dar cui i-ar fi folosit acest gest?” se întreabă tot dumnealui. Theodor Pallady, un aristocrat adevărat, a refuzat-o de trei ori: „Eu nu admit nimănui să-şi permită să mă decoreze!”, îi spunea genialul pictor lui Ionel Jianu. Andrei Pleşu acceptă decoraţiile ţării noastre, ocupă posturi de demnitar mâncând cu o poftă pantagruelică banii românilor, dar asta nu-l împiedică să-i privească de sus, dispreţuitor. Înjură băşcălios românismul cum numai minoritarii şi străinii se încumetă să o facă: „Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul de primă instanţă. În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră…”. Asta scria Pleşu în 2007, exact când păpa bani de la buget, publicându-şi cartea la Paris. Să subînţelegem însă că dumnealui e diferit, este excepţia care confirmă regula? E drept că amicul Patapievici l-a depăşit cu celebrele sale „…radiografia Plaiului Mioritic e ca a fecalei…” şi „Eminescu este scheletul din dulapul nostru”.

De câtva timp, Andrei Pleşu se plânge de proasta calitate a românilor aleşi să-l reprezinte în faţa Europei şi a lumii. Câtă dreptate are! Dar cât e de subiectiv… Îmi amintesc cum făcea tandem, prin 1996, cu prim-ministrul Victor Ciorbea. Vizual m-a şocat această pereche. Se „potrivea” cu imaginile orfanilor legaţi de calorifere, bălăbănindu-se şi izbindu-se cu capul de pereţi. Cei doi miniştri completau involuntar imaginea unei Românii populate de handicapaţi. Andrei Pleşu a negat vehement zvonul apărut în presă: nu l-a contactat nimeni şi el va refuza să plece ambasador la Paris. (A mai fost cineva care a spus că nu a fost contactat pentru postul de ambasador la Berlin şi acum aşteaptă să fie audiat de Comisiile pentru Politică Externă ale Parlamentului). Chiar aşa! Ambasador la Paris e o demnitate subalternă după ce ai fost ministru de Externe. Domnul Pleşu are de scris cărţi. Vrea să ne delecteze cu exprimări de genul „la curbă şinele trosnesc”. Francezii numesc aceste jocuri de cuvinte „contrepètries”. Citez din articolul lui Pleşu de pe blogul „Adevărul”: „n-aş mai îndrăzni să scot capul la lumină” sau „…lista perplexităţilor se amplifi. lin Popescu Tăriceanu…”. M-am amuzat descoperind în „comunicatul” de dezminţire o greşeală pe care o fac multe persoane publice în România: politicieni, artişti, vedete de televiziune, sportivi etc. obişnuiesc să repete injuriile care li se aruncă în cap. Astfel, deşi e posibil ca textele defăimătoare să fi trecut neobservate, domnul Pleşu se face purtătorul de cuvânt al celor care „l-au înjurat”, înşirând toate „calificativele”. Citez din nou: „omul tuturor regimurilor, sinecurist lacom, pupincurist lucrativ, nesătul consumator de ecleruri, băsist nevindecabil, străin de ţară, mason, ţigan, lichea, bătrân, gras, pofticios, nulitate umflată, veşnic aspirant la titluri, putere şi privilegii”.

Pentru că în România se întâmplă foarte rar să iasă fum fără foc, îmi permit şi eu să fac o sugestie: domnule preşedinte Iohannis, dacă tot doriţi să trimiteţi cărturari la ambasade, de ce nu îl preferaţi pe Răzvan Theodorescu? A fost şi el ministru al Culturii, e istoric şi critic de artă, membru al Academiei Române şi vorbeşte franţuzeşte ca un parizian. Sau pe Eugen Simion, critic literar, fost preşedinte al Academiei Române, membru corespondent al Academiei Franceze şi cavaler al Legiunii de Onoare. În plus, spre deosebire de această gaşcă de închipuiţi, de indispensabili din care face parte şi Pleşu, Eugen Simion se mândreşte cu Mihai Eminescu, a îngrijit o ediţie a manuscriselor marelui poet. Sau poate tocmai din acest motiv nu este bun să fie ambasadorul nostru? Pentru că iubeşte ceea ce este românesc?

footer