Revista Art-emis
Genocidul armenilor și Holocaustul evreilor puse pe două coloane PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Joi, 30 Aprilie 2015 12:36
Prof. univ. dr. Ion Coja„Și tu n-ai dat?”
Într-o dimineață, repetiție la Teatrul „Bulandra”. Cu oarece întârziere, apare și Gheorghe Dinică. Cu un ochi învinețit. Explicația oficială oferită de marele Dinică colegilor de scenă:
- M-am urcat pe un scaun să schimb becul și am căzut peste pianul din sufragerie!”
- Și?, insistă Dorin Dron să afle continuarea.
- Și ce?” se miră Dinică.
- Și tu n-ai dat?”, replică rămasă celebră. Mi-am adus aminte de ea, atunci când, adineauri, mi-a trecut prin minte să compar, să pun pe două coloane genocidul armenilor din Turcia și holocaustul evreilor din Europa nazistă. Adică să pun pe două coloane două amintiri. Ale mele!
Primo tempo: la Constanța, mahalaua Cuza-Vodă. Strada copilăriei mele. Și a altor copii, din vecini, printre care și câțiva armeni, ca și câțiva evrei. A trebuit să mă fac mare de tot ca să aflu prin ce au trecut părinții sau bunicii lor. Vizavi de noi locuia o familie de armeni. Fratele, căsătorit cu o româncă, și soră-sa, Julieta. Domnul Sandu Nahabedian a murit relativ tînăr, ca și soția sa. De pe urma lor a rămas, gracilă și visătoare, Aida, s-o crească mătușă-sa, doamna Julieta. O femeie tare simpluță, cumsecade, mereu cu sufletul la gură și tare îngrijorată de răspunderile ei de mătușă, se străduia să nu greșească cumva, în vreun fel. Aida era tot sufletul ei!... Pe scurt, o persoană pe care n-o puteai închipui să mintă pe cineva sau să inventeze, să fantazeze, să bată câmpii. Precizez acest defect, această limită a umanității doamnei Julieta. Nimeni nu-i perfect. Într-o bună zi a trecut strada și a venit la maică-mea, ceea ce se întâmpla aproape zilnic. De data aceasta a făcut în așa fel ca eu să înțeleg că ar avea ceva de vorbit numai cu maică-mea. Se vedea bine că este tulburată de ceva, că nu era în apele ei. Seara, când ne-am adunat cu toții acasă, maică-mea ne-a povestit necazul cu care venise biata doamnă Julieta. Cică în urmă cu câteva nopți îl visase pe taică-su. Care, nici una, nici două, i-a dat o adresă din Constanța, strada I.G. Duca, numărul 21, parcă. Iar doamna Julieta, spre meritul ei, a luat în serios visul și s-a dus la adresa indicată. Un gard, o poartă și pe poartă o tăbliță: câine rău. Până să se hotărască doamna Julieta ce să facă, câinele a venit la poartă și de dincolo de gard a început să dea semnele canine de bucurie: datul din coadă, scheunatul, tăvălitul pe jos etc. Și mai ales a privit-o cu nesaț pe doamna Julieta. „Doamna Coja! Ochii lui tata! Tata avea niște ochi fioroși, cum n-am mai văzut la nimeni! Îi avea și câinele ăsta!...”
Doamna Julieta a intrat în curte, ca vrăjită, și a început să mângâie dulăul. Până când din casă a ieșit o femeie, cercetând-o cu mare mirare pe blânda Julieta.
- De unde vă cunoaște câinele nostru?! Firește, nu a zis nimic de vis - o fi mințit atunci prima oară în viața ei doamna Julieta. A zis că era în trecere sau cine mai știe ce. Gazda s-a mirat, căci câinele rupea pe oricine ar fi încercat să intre în curte. De-au trebuit să pună în poartă avertismentul amintit. Apoi, în discuția cu maică-mea, doamna Julieta s-a văzut nevoită să mărturisească explicația la care se gândise: taică-su cică fusese un om rău. Omorâse în Turcia, înainte de a se refugia cu alți armeni la Constanța, omorâse mulți turci, chiar și niște femei, cu pruncul în pântece...
Eram în vacanță când am auzit-o pe maică-mea povestindu-ne incredibila poveste. Am crezut-o însă pe doamna Julieta și m-am gândit cum să fac s-o descos puțin asupra celor întâmplate, nu ca să verific veridicitatea faptelor, ci ca să aflu mai multe detalii. Deși o asemenea poveste nu prea se potrivea cu ortodoxia și creștinismul meu, fără leac, fără rest. Dar nici pe doamna Julieta nu mi-o puteam închipui că fantazează sau bate câmpii. Că vine la maică-mea să toarne gogoși! Nu obișnuia să vină la noi în casă ca să se întindă la vorbă, ca-ntr-o vizită... armenească. Nu a băut nicio cafea la noi în casă. Vizitele erau scurte, din strictă necesitate. Din când în când mai avea ceva de vândut de la armenii din Rusia care veneau pe la neamurile din Constanța. Mai ales vestitele tacâmuri de argint. Am și eu două seturi, cumpărate de mama unul, de soacră-mea celălalt. Ușor descompletat ultimul.
Doamna Julita venise la maică-mea speriată de ce i se întâmplase, fără să se mire prea tare, la nivel „metafizic” sau teologic, căci totul avea pentru dînsa o logică implacabilă: tatăl ei ucisese oameni, inclusiv oameni nevinovați. Prunci nenăscuți! Doar nu era să ajungă pe lumea cealaltă iepuraș sau mielușel! Pe mine, evident, povestea m-a intrigat. În următoarea vacanță, prin vară, după oarecari ezitări și ocolișuri, m-am dus pe I. G. Duca la adresa amintită, am văzut plăcuța cu armeanul cel rău, m-am uitat în curte, dar nu m-a lătrat niciunul. Însăși plăcuța părea... uzată, expirată. De rușine - cred că acesta a fost sentimentul -, m-am cărăbănit repede, revenind în aglomerația de pe șoseaua Mangaliei, zisă Ștefan cel Mare. Eram dintr-o proză fantastică, gen literar care nu mi se potrivește...
Ani de zile m-am tot gândit la pățania doamnei Julieta, iar când a murit am regretat din tot sufletul că nu s-a nimerit, nu s-a potrivit s-o întreb, s-o descos cum a fost. Iar acum, când scriu aceste rânduri, îmi propun să trec peste orice sfială și s-o întreb pe Aida, dacă cunoaște și ea această poveste, cu mătușă-sa Julieta protagonistă. O femeie atât de discretă, ușor de trecut cu vederea. Nu ar fi vrut să fie observată, să i se dea vreo atenție. Numai că acum, adică de câțiva ani buni, de când m-am făcut băiat mare, mare de tot, povestea Julietei, armeanca de vizavi, eu o leg de altceva, de politică și istorie, de disputa dintre turci și armeni privind holocaustul armenilor. Armenii spun că a fost genocid, ba chiar holocaust, în vreme ce turcii susțin că a fost o răfuială, un soi de război civil, cu victime de o parte și de alta a beligeranței! Mărturia doamnei Julieta despre taică-su este favorabilă turcilor. Nu știu cine a început, dar știu bine că au dat și armenii. Vorba lui Dorin Dron. N-au rămas datori!
Secondo tempo: Armenii mai au o dispută, mai metafizică, cu evreii, care susțin că numai ei au avut parte de un holocaust, că armenii abuzează de acest termen care nu se poate potrivi decât pentru evrei. Și cred că măcar de data aceasta evreii au dreptate. Ce-i al lor e al lor! Să nu le găsim mereu o vină, să nu-i facem - vorba Talmudului -, țapi ispășitori la infinit și pentru orice! Pus alături de „holocaustul” armenilor din Turcia, holocaustul evreilor din Europa hitlerizată arată cu totul altul. Dacă nu mă înșel, în seara asta la TV, când s-a comemorat veacul scurs de la declanșarea genocidului, a fost citat și președintele Turciei - audiatur et altera pars! -, cu declarația că de partea turcă au fost 300.000 de victime. Despre câteva știam și eu de la doamna Julieta, așa că înclin să-l cred pe domnul președinte turc. Așa cum înclin să-i cred și pe armeni. Care vorbesc de un milion de armeni, victime ale armatei turce, ale autorităților turcești! Așadar, scor general 1.000.000 la 300.000. Un scor rezonabil. Un milion la trei sute de mii! În „favoarea” turcilor, a Turciei! Se poate numi acesta un holocaust? Se poate compara cu holocaustul evreilor?
În cazul evreilor avem 6.000.000, șase milioane de evrei, la „0”, la zero! Zero morți de partea cealaltă! Ceilalți însemnând cei care i-au adunat pe evrei de pe la casele lor, i-au dus la gară, i-au urcat în tren, pe jos i-au mai purtat zeci de kilometri, i-au păzit tot drumul să nu fugă careva, iar la destinație au ajuns cu efective complete, s-au încolonat frumos, direcția camerele de gazare. Stația finală - vestitele crematorii!... Șase milioane la zero! Adică nu s-a înregistrat niciun gest de revoltă al evreilor deportați împotriva gardienilor, a călăilor, a măcelarilor sau cum vreți să-i numiți pe acei nemernici angrenați în vastul angrenaj nazist al morții la comandă umană, nu divină. Cunosc, am cunoscut, aș zice că m-am și împrietenit cu dumnealui, un agent Mossad! Colonel! A încercat, bietul om, să mă ajute, să mă bage într-o afacere din care să-mi asigur o bătrânețe fără griji. Dar de fiecare dată jobul oferit nu mi se potrivea: „nepotrivire de caracter”, mai ales. De câteva ori, recunosc, nu aveam eu calificarea profesională minimă. Mea culpa! Dar mie nu mi-a părut rău. Mă declar mult mai câștigat de pe urma colocviilor noastre, ore întregi în care ne-am înfruntat și confruntat pe teme mai ales de „holocaust”, bătu-l-ar nevoia! Știa dumnealui o mulțime de lucruri despre ce a fost! De multe ori a confirmat cele aflate de la mine aducându-și aminte de ce-i povestise bunică-su, moldovean. Și transnistrean pentru trei ierni. Rămase de neuitat!...
La un moment dat mi-a spus: domnule profesor, am să vă vând un pont, cu care vă puteți sigur îmbogăți. Ați cheltuit atâta timp, ba chiar și mulți bani, cu holocaustul „nostru”. Vă puteți îmbogăți de pe urma lui. De pe urma cercetărilor dumneavoastră. Uite, zice, la noi în Israel se discută mult o problemă pe care au ridicat-o generațiile noi de ovreiași, de haluțimi. Zic ei, bine, mă, bunicule, dar când vă duceau ca pe viței la tăiere, niciunul nu s-a opus?! Câți erau gardienii care vă păzeau?! Săreați câte trei la fiecare gardian, îi dezarmați, sau mai bine îi împușcați chiar, și măcar aveați această satisfacție, că v-ați vândut scump pielea și nu le-ați dat-o pe gratis! De când dau evreii pe gratis ceva?!... Măcar și viața!... Pe scurt, continuă acel 007 din Beersheva, dacă în cercetările dumneavoastră, domnule profesor, ați întâlnit vreo mențiune, vreo dovadă de rezistență a evreilor față de regimul de exterminare din lagărele naziste, vă umpleți de bani! Ia încercați să vă aduceți aminte!L-am dezamăgit, mărturisindu-i că n-am făcut nicio cercetare privind holocaustul. M-am băgat și eu în vorbă, pornind de la informațiile curente și de la niște amintiri din familie, ale unor cunoscuți, ale unor necunoscuți care m-au căutat după ce am scris primele texte pe acest subiect penibil.
În concluzie, în definiția holocaustului se subînțelege că se înțelege și lipsa de reacție, în legitimă apărare, a victimelor, care nu fac uz de acest drept! Caz unic în istorie!. Carta drepturilor omului, scrisă chiar de evrei, acordă ființei umane dreptul de a lua viața altei ființe umane în anumite împrejurări, cum ar fi încercarea ființei umane de a fugi de sub escortă. Dar mai ales ai voie să faci orice cu cealaltă ființă umană atunci când ești în legitimă apărare. Iar când ești dus la gazare, ai dreptul cel mai mare la legitimă apărare! Ai dreptul să te opui, să pui mâna pe orice - un par, un cataroi -, și să dai în opresorii tăi. Chiar știind că în felul acesta nu-ți salvezi viața, dar măcar te răcorești! Ceea ce nu e puțin înainte de a intra în hăul sinistrelor cuptoare! Precum pisica care, înainte de a fi făcută bucăți de un dulău, mai are o șansă: să zgârie și ea și să-l lase chior de un ochi pe banditul de dulău. La următoarea pisică dulăul va păstra distanța regulamentară, vitală! Ceea ce tot e ceva! Ce anume i-a făcut pe toți cei şase milioane de victime ale holocaustului să nu chiorească niciun „Kapo” ori măcar să-i învinețească un ochi? Iată un subiect la care ar merita să medităm mai mult, așa cum aflu că meditează azi tinerii din Israel întrebându-și antecesorii: „și voi n-ați dat?!” De ce, bre, bunicule?!...
Știam eu de ce ziceam că la tinerii evrei trebuie să ne fie speranța și încrederea. Am zis asta de mai multe ori. O mai zic o dată acum. Curaj, băieți! Puneți mâna pe întrebări și nu le lăsați fără un răspuns clar!
footer