Revista Art-emis
Adolf Hitler, „Mein Kampf” şi „politica Estului” PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gică Manole   
Miercuri, 22 Aprilie 2015 20:31

Adolf Hitler - Mein KampfViziunea de politică externă a lui Adolf Hitler a fost articulată în „Mein Kampf”, îndeosebi în volumul II, capitolul al XIV-lea, intitulat „Orientarea către Est sau politica Estului”. Aici Hitler expune, aşa după cum se ştie, teoria spaţiului vital (Lebensraum), nevoia Germaniei de „spaţiu suficient”[1], spaţiu care să asigure poporului german „libertatea de existenţă”[2], cât şi concepţia rasistă asupra lumii. În această direcţie, Germania/poporul german, nota Hitler, ca expresie a „rasei superioare”[3], nu avea suficient pământ în stăpânire raportându-se „la numărul şi creşterea populaţiei”[4]. Din această „contradicţie”, crede Hitler, poporul german nu poate ieşi decât lansându-se pe un drum „care îl va scoate din aria sa de locuit actuală şi îl va conduce (mişcarea naţional-socialistă - n. ns., G. M.) către noi teritorii, eliberându-l, astfel, pentru totdeauna, de pericolul de a dispărea de pe acest pământ sau să devină sclavul altora”[5]. Trecutul, cu principiile lui de drept internaţional, nu creează pentru o Germanie naţional-socialistă nicio „obligaţie veritabilă”[6], singura doctrină de politică externă oportună nu este decât aceea de a stabili un raport just între mărimea teritoriului „cu numărul populaţiei”[7]. Puterea unui stat, nota Hitler, este dată de mărimea teritoriului pe care îl stăpâneşte/controlează. Din această perspectivă, Germania „se şterge complet faţă de ceea ce numim puteri mondiale”[8]. Puteri mondiale sunt doar Rusia, S.U.A., China, care „au o suprafaţă de zece ori mai mare decât a imperiului german actual”[9]. Şi Anglia, desigur, căci arhipelagul britanic nu este „decât marea capitală a imperiului mondial englez…”[10], la care adaugă Franţa, dar cu serioase rezerve, deoarece aceasta tinde să fie populată, în timp, de o „rasă inferioară”[11], rezultată dintr-un „metisaj prelungit”[12]. Din această perspectivă, se lamentează Hitler, Germania nu se poate compara cu „alte puteri mondiale”[13], şi care, dacă sunt puteri mondiale, mărimea teritoriului ar fi „principalul motiv”[14]. Or, dacă germanii au conştiinţa „unei omeniri net superioare pe acest pământ”[15], viitoarea Germanie naţional-socialistă are misiunea de a lichida „dezacordul” dintre „cifra populaţiei noastre” şi suprafaţa „teritoriului nostru”[16]. Din aceste raţiuni revendicarea de teritorii este absolut legitimă pentru Germania, mai ales că, la 1918, duşmanii săi „au profitat de prăbuşirea ei”[17]. Şi totuşi, Hitler aprecia drept „nerozie politică”[18] restabilirea frontierelor Germaniei de la 1914, deoarece acestea nu erau efectul unei „politici gândite”, şi, drept urmare, n-au fost decât „nişte graniţe provizorii”, efect al „jocului hazardului”[19].

Pentru a schimba această situaţie, opina Hitler, trebuie un nou tip de om politic la conducerea Germaniei, cu un alt orizont politic, care să depăşească nivelul atins de „anul 1914”, ale cărei frontiere „sunt fără nicio valoare pentru viitorul naţiunii germane”[20]. El, Hitler, odată venit la putere, va avea drept obiectiv central al politicii externe cucerirea de spaţiu vital, astfel încât poporul german să fie stăpân peste „teritoriul care-i revine în această lume”[21]. Iar acest obiectiv nu poate fi atins decât prin luptă, nu contează jertfele umane ce vor urma, care sunt absolut necesare întru atingerea ţelului. Căci însuşi Dumnezeu porunceşte să avem grijă de viitorul naţiunii germane[22]. Spaţiul vital necesar Germaniei, teoretiza Hitler, poate fi dobândit nu prin „umilinţă şi implorări”, şi nici „fără vărsare de sânge”[23].

Nimic nu poate sta în calea acestui ţel măreţ, iar cei care „văd într-o asemenea mărire de teritorii o violare a drepturilor sfinte ale umanităţii”[24] nu sunt decât nişte „criminali”[25] nocivi, ca şi duşmanii Germaniei, şi care sapă la temelia ei. Frontierele Germaniei sunt temporare, „accidentale”. Numai „un imbecil aiurit”[26] poate crede că frontierele statului german sunt „odată pentru totdeauna”[27]. Pentru a le extinde nu ne vor opri „mâzgăliturile”[28] unor tratate, căci, în istorie, nu forţa dreptului are întâietate, ci, din contra, dreptul forţei (subl. ns., G. M.). Graniţele dintre state nu sunt imuabile/eterne, deoarece împotriva acestei imobilităţi („o imobilitatea aparentă”) lucrează înseşi „forţele naturii”[29], cât şi omul providenţial[30]. Iar omul providenţial, odată apărut în istoria unui popor, luând conducerea acestuia, trebuie să-l unească într-o „pasiune naţională” viguroasă cu ajutorul căreia să ignore „uneltirile internaţionale care tind să constrângă popoarele la sclavie”[31], să-l conducă într-o luptă aspră, pentru ca, prin intermediul „spadei victorioase”, să dobândească „teritorii de populat care să mărească suprafaţa însăşi a patriei noastre mamă”[32].

Desigur, în vederea atingerii acestor obiective de politică externă, Hitler ştia că războiul era inevitabil, de aceea îl lua în calcul ca soluţie de neevitat, mai ales că, în ceea ce-l priveşte, nimic nu-l putea opri: nici „mâzgăliturile” de pe tratatele internaţionale, cu atât mai puţin vreo „neroadă sentimentalitate”[33]. Să fim lucizi, să recunoaştem, îşi dezvăluia Hitler gândurile, că frontierele statului german după războiul mondial au fost negociate/stabilite nu de „prinţi şi favoritele prinţilor”[34], cum s-a întâmplat la Congresul de la Viena, ci de „evreul cosmopolit neînduplecat”[35] care luptă pentru dominaţia lumii! Două erau, în concepţia lui Hitler, problemele majore cu care se va confrunta o Germanie condusă de el: „necesitatea unei încheieri a socotelilor cu Franţa”[36] şi relaţiile cu Rusia Sovietică, ce ocupă un loc hotărâtor în cadrul „politicii externe germane în general”[37], dar care-l umplu de „amară îngrijorare”[38]. Pentru ca Germania să încheie „socotelile” cu Franţa, ar fi necesară o alianţă cu puterea de la răsărit, ca şi în cazul politicii dusă de Bismarck, pentru „a avea spatele acoperit de Rusia”[39]. Numai că, „cei care, în prezent, deţin puterea în Rusia nu se gândesc deloc să încheie o alianţă cinstită şi, mai ales, să o respecte”[40]; Rusia, aprecia Hitler, era condusă de o bandă de asasini (aici a avut dreptate - n. ns., G. M.) şi care n-are nimic sfânt de vreme ce „exercită de aproape zece ani cea mai crudă tiranie a tuturor timpurilor”[41]. De această bandă de asasini nu se poate lega Germania, căci, în lume, ei „nu sunt reprezentanţii adevărului şi ai onoarei, ci ai minciunii, ai înşelătoriei, ai furtului, ai tâlhăriei, ai jafului”[42] (iarăşi a avut dreptate - n. ns., G. M.). Căzută pe mâinile bolşevicilor criminali, Rusia este aproape de colaps. Destinul însuşi „ne arată cu degetul”[43] în ce direcţie trebuie să se îndrepte Germania: „spre Rusia şi ţările limitrofe care depind de ea”[44]. În ciuda întinderii sale imense, credea Hitler, Rusia este doar aparent o mare putere: „Statul uriaş al estului este copt pentru prăbuşire şi sfârşitul dominaţiei evreieşti în Rusia va însemna sfârşitul Rusiei ca stat. Noi am fost aleşi de soartă pentru a asista la o catastrofă care va fi dovada cea mai temeinică a teoriei rasiste cu privire la rasele omeneşti”[45].

Experimentul bolşevic în Rusia îi apărea lui Hitler drept „năzuinţa poporului evreu de dominaţie universală”[46], mijlocul prin care acesta doreşte a se infiltra şi în rândul altor popoare, agitând drept port-drapel o „zdreanţă roşie”, pentru ca, apoi, folosind un întreg arsenal malefic, să-şi „urmeze drumul său inevitabil”[47]. De aici urgenţa de a explica poporului german, de către naţional-socialişti, desigur, că „bolşevismul este o crimă satanică împotriva umanităţii”[48], pentru ca, astfel, Germania să nu încapă „în strânsoarea acestei hidre”[49]. Cu asemenea concepţii, desigur, „a merge pe acelaşi drum cu Rusia [...] nu mai este posibil”[50], mai ales că „partidul naţional-socialist este [...] purtătorul unei concepţii politice bine definite. Noi trebuie să purtăm pe viziera noastră semnul distinctiv a ceea ce însuşi Cerul cere de la noi.”[51]. Când Hitler şi-a scris „Mein Kampf” (1923-1924), încă nu era, ca să folosesc expresia lui Stalin, decât un agitator politic obscur; i se interzisese să mai ia cuvântul, în public, în Germania, iar notorietatea sa nu depăşea regiunea Bavariei. Aşa că apariţia cărţii sale n-a trezit vreun ecou deosebit în Germania, „Mein Kampf” integrându-se în sutele de apariţii de acest gen. Dacă, cariera sa politică n-ar fi evoluat în anii următori la parametrii cunoscuţi şi dacă politicianismul, jocurile de putere nu l-ar fi propulsat în funcţia de cancelar, „Mein Kampf” ar fi rămas necunoscută, neluată în seamă decât de o mână de fundamentalişti germani[52]. Însă, odată Hitler ajuns cancelar al Germaniei, lucrurile s-au schimbat radical; cele scrise în „Mein Kampf”, de un om posedat de o ură viscerală faţă de alte popoare[53], îndeosebi faţă de slavi, evrei, francezi etc., şi care avea convingerea absolută că germanii, ca rasă superioară, trebuie să-şi extindă stăpânirea oriunde în Europa în numele necesităţii dobândirii de spaţiu vital (fiind justificat orice mijloc în atingerea ţelului), un asemenea om trebuia luat în seamă. Mai ales că un fanatism feroce îi dubla concepţia rasistă, iar parte însemnată a poporului german îi împărtăşea, fără rezerve, „filosofia” sa politică.

Ca unul ce era extrem de bine informat prin miile de agenţi sovietici şi „tovarăşi de drum” existenţi în Vestul Europei, Stalin cunoştea mai bine ca oricine „filosofia politică” a lui Hitler. Cunoştea obiectivele acestuia, în politica externă, şi care se identificau până la un punct cu ale sale: distrugerea/lichidarea prevederilor tratatelor semnate la Paris-Versailles, fapt posibil doar printr-un nou război mondial. Din acest motiv, încă înainte ca Hitler să acceadă la putere, îşi exprimase admiraţia cu privire la „talentele” de om politic ale acestuia: aveau, amândoi, acelaşi obiectiv. Atât timp cât Hitler nu avea puterea, elucubraţiile sale din „Mein Kampf” puteau fi considerate ca expresie a unui dezaxat, expresia urii revanşarde, ale unei personalităţi accentuat demonice, rasism de cea mai ordinară speţă. Cu Hitler stăpân peste Germania, şi pe care, chiar din zilele imediat următoare lui 30 ianuarie 1933, o va „modela” în spiritul viziunii sale totalitare, „filosofia politică” a acestuia trebuia luată în seamă. Şi totuşi, cunoscându-i bine scopurile, după cum toată lumea o ştia[54], Stalin îi propune acestuia, pe tot parcursul anului 1933, o alianţă veritabilă. Doar că Hitler, din raţiuni pe care le-a expus în „Mein Kampf”[55], nu era pregătit să strângă mâna pe care i-o întindea Stalin, căci atât Germania, cât şi Uniunea Sovietică nu erau pregătite, la 1933-1934, să se alieze şi să declanşeze un nou război mondial. O vor face peste cinci ani, interval în care Hitler îşi va atinge, în mare parte, obiectivele de politică externă, beneficiind din plin de politica de cedare şi conciliere practicată de Marea Britanie şi Franţa[56] faţă de revendicările Germaniei. Aşa, în pofida prevederilor tratatelor de la Versailles şi Locarno, şi care, din această perspectivă, n-au reprezentat decât nişte texte inutile, Germania lui Hitler îşi atinge obiectivele de politică externă: părăseşte Societatea Naţiunilor (octombrie 1934), „creaţie iluzorie”[57] în opinia dictatorului german, reintroduce serviciul militar obligatoriu (1935), încheie un acord naval cu Anglia (18 iunie 1935), acord favorabil celui de-Al Treilea Reich, ocupă şi remilitarizează Renania (7 martie 1936), anexează Austria (13 martie 1938), semnează dictatul de la München (29-30 septembrie 1938), în urma căruia Cehoslovacia este forţată de Marea Britanie, Franţa şi Italia să renunţe la zona sudetă în favoarea Germaniei, pentru ca, pe 15 martie 1939, Germania să o lichideze ca stat. Aşa cum am notat ceva mai sus, fiind refuzat de Hitler cu brutalitate pentru anii 1934-1939, lui Stalin nu i-a rămas decât alternativa de a se „apropia” de Franţa şi Marea Britanie, Uniunea Sovietică pozând în adeptă a păcii/securităţii colective, fără ca, pe ascuns, să renunţe de a face oferte tranzacţionale Germaniei. În aceşti ani lansează Stalin găselniţa otrăvită a Fronturilor Populare, întreţinând/accentuând în opinia publică occidentală defetismul, „ameninţarea revoluţionară”[58], dar şi potenţarea unor conflicte sociale până la războiul civil[59].

Expresie a politicii externe duplicitare promovată de U.R.S.S. în Europa, dar şi în Asia, o constituie înarmarea sa excesivă, de dimensiuni uriaşe, nemaiîntâlnite în istorie în toţi anii ce au premers declanşării ultimului război mondial. Astfel, ca rezultat al acestei înarmări monstruoase, în 1939, „paşnica” Uniune Sovietică avea sub arme peste 300 de divizii de infanterie amplasate la frontiera sa de vest în trei eşaloane strategice de asalt, 61 de divizii de tancuri[60], 5 corpuri de armată de desant aerian[61], zeci de mii de avioane, toate la un loc pregătite să ia cu asalt şi să „elibereze” Europa. Tot acest program de înarmare fără echivalent în istorie s-a accentuat după semnarea pactului de la Moscova (23 august 1939), iar poziţiile de asalt ale celor trei eşaloane strategice ale Armatei Roşii, amplasate în teritoriile anexate de Stalin ca urmare a „târgului cinic de la Moscova”[62], dovedesc fără nicio îndoială amploarea pericolului reprezentat de expansionismul ruso-sovietic asupra Europei, ţintele principale ale lui Stalin fiind România[63] şi Germania.

---------------------------------------------
[1] Adolf Hitler, Mein Kampf. Mişcarea Naţional-Socialistă, volumul II, Editura Beladi, f. a., vol. I, p. 230.
[2] Ibidem, p. 231: „Astăzi, Germania nu este o putere mondială (…) Într-o epocă în care, încetul cu încetul, fiecare fragment din acest pământ este atribuit vreunui alt stat – şi când unele cuprind aproape toate teritoriile unor continente – nu s-ar putea vorbi de putere mondială, când este vorba de o formaţiune politică (statul german – n. ns. – G. M.) a cărei metropolă este limitată la o suprafaţă ridicolă de cinci sute de mii de kilometri pătraţi (subl. ns. – G. M.).”. Conceptul de „spaţiu vital” nu-i aparţine lui Hitler, ci lui Friedrich Ratzel, geopolitican german, de la sfârşitul secolului al XIX-lea (vezi Gh. Cliveti, Prolegomene la studiul relaţiilor internaţionale. Epoca modernă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, p. 158).
[3] Adolf Hitler, op. cit., p. 240: „…Germania, mamă a întregii vieţi, mamă a întregii civilizaţii actuale, Germania va fi o putere mondială sau nu va exista deloc. Dar pentru a deveni o putere mondială ea are nevoie de acea mărime teritorială care îi va da, în prezent, importanţa necesară…”.
[4] Ibidem, p. 230.
[5] Ibidem, p. 233.
[6] Ibidem, p. 236.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 231.
[9] Ibidem, p. 232.
[10] Ibidem, p. 231.
[11] Ibidem, p. 232.
[12] Ibidem. Franţa, faţă de care Hitler avea puternice resentimente, prin „nesăbuita” ei politică colonială, este în pericol de a fi invadată de către „negri”. Consecinţa: „Dacă evoluţia Franţei s-ar mai prelungi încă trei sute de ani în acelaşi stil, ultimele urme de sânge francez ar dispărea în statul-mulatru africano-european, care este pe cale de a se forma.”. Cunoscând procesul de metisaj etnic ce se produce în Franţa de câteva decenii, nu putem nega că Hitler n-ar fi avut dreptate.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem, p. 233.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, p. 236.
[18] Ibidem: „Aş spune mai curând aşa: pretenţia de a restabili frontierele de la 1914 este o nerozie politică prin proporţiile şi consecinţele sale, care o dezvăluie drept o adevărată crimă. Ca să nu mai spunem că frontierele Reich-ului, în 1914, nu erau câtuşi de puţin logice. În realitate ele nu grupau la un loc pe toţi oamenii de naţionalitate germană şi nu erau raţionale nici din punct de vedere strategic.”.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem, p. 238. Hitler a fost mai mult decât explicit în scopurile sale, atunci când fixa pentru o viitoare Germanie naţional-socialistă alte graniţe decât cele pe care le avea Al Doilea Reich german, cele existente punând în pericol evoluţia poporului german: „Prin ele, poporul german nu va putea nici să-şi păstreze unitatea internă, nici să-şi asigure subzistenţa; considerate din punct de vedere militar, aceste frontiere nu par nici bine alese, şi, în sfârşit, ele nu pot îmbunătăţi situaţia în care ne aflăm în prezent în raport cu celelalte puteri mondiale, sau mai bine spus, în raport cu adevăratele puteri mondiale.”.
[21] Ibidem, p. 238.
[22] Ibidem: „Şi această acţiune (cucerirea de spaţiu vital - n. ns., G. M.) este singura care justifică jertfa de sânge în faţa lui Dumnezeu şi a posterităţii germane: în faţa lui Dumnezeu, în măsura în care am fost aduşi pe acest pământ pentru a ne câştiga pâinea cea de toate zilele cu preţul unei lupte continue…, în faţa posterităţii germane, pentru că totuşi nu se va vărsa sângele niciunui cetăţean german fără să dea Germaniei viitoare mii de noi cetăţeni.”.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem, p. 239.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem: „Frontierele statelor sunt făcute de oameni şi sunt schimbate tot de ei. Faptul că un popor a reuşit să dobândească un teritoriu exagerat de mare nu-i creează deloc obligaţia superioară (sic!) de a-l recunoaşte odată pentru totdeauna. Aceasta demonstrează cel mult forţa cuceritorului şi slăbiciunea celui care îndură. Şi dreptul nu se întemeiază decât pe această forţă (subl. ns.,G. M.). Dacă astăzi poporul german, îngrădit ca într-un ţarc pe un teritoriu imposibil, se îndreaptă către un viitor deplorabil, aceasta nu e o hotărâre a destinului şi faptul de a te revolta nu înseamnă o încălcare a hotărârilor destinului.”.
[31] Ibidem, p. 237.
[32] Ibidem, p. 240.
[33] Ibidem: „…Noi, naţional-socialiştii, nu trebuie să ne oprim aici… Mai cu seamă, noi suntem jandarmii „bietelor popoare mici” binecunoscute. Dreptul la sol şi la pământ poate deveni o datorie, atunci când un popor mare pare sortit pieirii, din lipsă de extindere. Şi mai ales când nu este vorba de vreun mic popor negru, ci de Germania… (subl. ns., G. M.).”.
[34] Ibidem, p. 237.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem, p. 239; vezi şi p. 249, unde Hitler scrie că „duşman de moarte” al Germaniei este Franţa.
[37] Ibidem, p. 229.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem, p. 242.
[40] Ibidem, p. 246.
[41] Ibidem: „Nu trebuie niciodată să uităm că guvernanţii Rusiei actuale nu sunt decât nişte criminali vulgari, mânjiţi cu sânge; este vorba de o drojdie a omenirii, care, favorizată de un moment tragic, a luat cu asalt un stat mare, l-a răpus şi a exterminat cu milioanele, cu o sălbăticie sângeroasă, pe intelectualii claselor conducătoare… Nu trebuie uitat nici că guvernanţii aparţin unui popor care îmbină, într-un grad deosebit, cruzimea bestială cu o incredibilă artă a minciunii, iar acum, mai mult ca niciodată, se cred predestinaţi să impună asuprirea sa sângeroasă lumii întregi. Nu trebuie să-l uităm nici pe evreul internaţional, care exercită, în prezent, asupra Rusiei, o dominaţie totală şi vede în Germania nu un aliat, ci un stat pe care l-a sortit aceluiaşi destin (subl. ns.,G. M.).”.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem, p. 240.
[44] Ibidem: „…De aceea, noi, naţional socialiştii, anulăm în mod deliberat orientarea politicii externe de dinainte de război. Vom începe (expansiunea - n. ns., G. M.) de acolo unde ea s-a sfârşit acum şase sute de ani. Vom opri veşnicul marş al germanilor către sudul şi către apusul Europei şi ne vom orienta privirile către Răsărit.”.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem, p. 246.
[47] Ibidem, p. 246-247: „Şi evreul îşi urmează calea, acea cale îl determină să se strecoare în mijlocul popoarelor şi să le golească de substanţa lor (subl. ns., G. M.); şi el luptă cu armele lui, care sunt minciuna şi calomnia, otrăvirea şi descompunerea… Noi trebuie să vedem în bolşevismul rus încercarea evreilor din secolul douăzeci, pentru a dobândi dominaţia mondială… evreul nu-şi întrerupe mersul său către o dictatură mondială… decât prin forţe exterioare lui, căci instinctul său de dominaţie nu se va stinge decât odată cu el. Dar neputinţa popoarelor, moartea lor de bătrâneţe nu apar decât atunci când au renunţat la păstrarea purităţii de sânge. Şi evreul ştie s-o apere mai bine decât orice alt popor din lume… Germania este astăzi următorul obiectiv important al bolşevismului… Lupta împotriva bolşevismului mondial evreiesc cere o atitudine limpede faţă de Rusia Sovietică. Diavolul nu poate fi alungat de Belzebut (subl. ns., G. M.).”.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem.
[50] Ibidem, p. 248.
[51] Ibidem, p. 251: „…Suntem azi, în interior, expuşi lătrăturilor pline de ură ale duşmanilor poporului nostru. Noi, naţional-socialiştii, nu ne lăsăm derutaţi! Noi nu încetăm să spunem tare ceea ce este, după convingerea noastră cea mai adâncă, absolut necesar (subl. ns., G. M.)! E nevoie astăzi ca să ţinem piept împotriva curentului opiniei publice, abătută pe căi greşite de şiretenia evreiască (subl. ns., G. M.), care s-a folosit de spiritul utopic al compatrioţilor noştri.”.
[52] Editorul lui Mein Kampf, Max Amann, la 1926, a avut serioase probleme financiare din cauza faptului că scrierea lui Hitler nu se vindea. Motivul: „nu atrăgea [pe] cititori” (în Alan Bullock, Adolf Hitler, versiune românească de Michael Grecu, Editura Elit, Iaşi, f. a., p. 105).
[53] [1] În 1941, spre sfârşitul lunii noiembrie, când Germania părea că va zdrobi şi Uniunea Sovietică, Ciano, ministrul de externe al Italiei, după o întâlnire la Berlin cu liderii celui de-Al Treilea Reich, nota în Jurnal că Hermann Göring i-a spus: „Nu trebuie să ne neliniştim de pomană doar fiindcă grecilor le este foame. Este o nenorocire care va lovi încă multe alte popoare. În lagărele lor, prizonierii ruşi încep să se mănânce unii pe alţii. În acest an, între douăzeci şi treizeci de milioane de persoane vor muri de foame în Rusia. Este mai bine să fie aşa, întrucât unele naţiuni trebuie să fie decimate (subl. ns., G. M.).” (în Alan Bullock, op. cit., p. 559). Desigur, cinismul criminal profesat de Hermann Göring îl aveau toţi conducătorii în „imperiul de o mie de ani” al lui Hitler. Hitler, în Mein Kampf, nota că oamenii trebuiesc judecaţi „după rasa căreia aparţin” (vol. II, p. 63), că „un popor nu e identic cu alt popor” (Ibidem), şi că la conducere, „deasupra mulţimii”, trebuie puse „minţile luminate” (Ibidem, p. 64), din rândul cărora se va ridica „Führerul” naţiunii ce nu va ezita a „expune mâniei tuturor pe duşmanul nefast al umanităţii, în persoana căruia numindu-l pe adevăratul autor al tuturor nenorocirilor noastre (bolşevismul evreiesc - n. ns., G. M.), şi să vegheze ca cel puţin în ţara noastră să se ştie care este duşmanul său de moarte şi să facă astfel încât lupta dusă de noi împotriva lui să fie ca o stea vestitoare a vremurilor noi ce va arăta celorlalte popoare calea pe care trebuie să pornească pentru salvarea unei umanităţi ariene militante.” (Ibidem, p. 228).
[54] În opinia publică românească interbelică, trăsăturile nazismului vor fi corect sesizate. Vezi Gică Manole, Revista Viaţa românească. Anii 1929-1933, Adi-Center SRL, Iaşi, 2007, pp. 17-37.
[55] Adolf Hitler, op. cit., pp. 244-247. Hitler sublinia că Rusia Sovietică nu poate fi „un aliat în lupta pentru eliberarea naţiunii germane”, deoarece această alianţă ar provoca un război „împotriva Europei occidentale şi probabil împotriva lumii întregi” (p. 244). Or, cu o Rusie înapoiată tehnologic/industrial (cât de mult se va înşela Hitler în această privinţă - n. ns., G. M.), „toată greutatea războiului ar apăsa asupra noastră şi rezultatul ar fi neîndoielnic înfrângerea” (p. 245). O alianţă cu Rusia Sovietică, sublinia Hitler, trebuie pregătită temeinic, iar scopul acesteia nu poate fi decât unul singur: războiul. „O alianţă, a cărei scopuri nu include şi perspectiva unui război, este lipsită de sens şi de valoare. Nu te aliezi decât în vederea unei lupte (subl. ns., G. M.).” (Ibidem).
[56] Pe această temă, deşi au trecut exact cinci decenii de la publicare (Londra, 1963), vezi Martin Gilbert, Richard Gott, Conciliatorii, Editura Politică, Bucureşti, 1966, care reuşesc cea mai completă analiză „a politicii duse de Marea Britanie faţă de Germania nazistă, precum şi a oamenilor care au sprijinit această politică şi a celor ce i s-au opus” (p. 15). Autorii volumului susţin fără echivoc: „Politica dusă de Marea Britanie (şi de Franţa – n. ns. – G. M.), departe de a-l tempera pe Hitler, i-a arătat că guvernul britanic era dispus să ajungă la o înţelegere cu el în detrimentul altor naţiuni.” (Ibidem).
[57] Vezi Adolf Hitler, op. cit., p. 243.
[58] Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului, traducere din franceză de Doina Jela Despois, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 546.
[59] Războiul civil spaniol (1936 – 1939) i-a oferit lui Stalin (după Hitler şi Mussolini) ocazia de a implica Uniunea Sovietică în tragedia spaniolă, nu pentru sprijinirea Republicii din această ţară, ci doar ca o modalitate nimerită de a fi declanşat în Europa un conflict generalizat. Cu privire la sensul implicării Uniunii Sovietice în războiul civil spaniol, vezi Bartolomé Bennassar, Războiul civil din Spania, traducere de Beatrice Stanciu, Editura ALL, Bucureşti, 2009, pp. 211-218.
[60] Când Germania, la 22 iunie 1941, declanşează atacul preventiv (subl. ns., G. M.) împotriva U.R.S.S., Wehrmachtul nu dispunea decât de 17 divizii de blindate, echivalentul a 3000 de tancuri, 3600 de avioane, iar Uniunea Sovietică avea, pe lângă cele 61 de divizii de tancuri şi 23000 de avioane (vezi Victor Suvorov, Ziua M. Când a început al doilea război mondial?, traducere de Radu Părpăuţă, Editura Polirom, Bucureşti, 2011, pp. 125-154 şi idem, Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?, Editura Polirom, Iaşi, 2012, p. 221). În privinţa diviziilor de tancuri cu care Armata Roşie a fost înzestrată înainte de începerea războiului cu Germania (1941), Victor Suvorov notează: „În primăvara lui 1941, „neutrul” Stalin a format mai multe divizii de tancuri decât au existat în toate timpurile şi în toate ţările lumii luate la un loc (subl. aut.). În 1941, Uniunea Sovietică era singura ţară din lume care avea tancuri grele în dotarea armatei. Aşa încât se pune următoarea întrebare: dacă şase divizii de tancuri uşoare (cu atâtea blindate şi-a început Hitler ofensiva, la 22 iunie 1941 - n. ns., G. M.) reprezintă o dovadă de necontestat a năzuinţei de a începe războiul şi a cuceri lumea, atunci ce dovedeşte înfiinţarea a 61 de divizii de tancuri într-un singur an şi începerea desfăşurării a încă tot atâtea divizii de tancuri? Nici o ţară din lume nu putea întreţine 60 de divizii de tancuri - nu mai vorbesc de peste o sută şi peste (subl. ns., G. M.).” (în Ziua M, p. 155).
[61] În preajma declanşării războiului (1 septembrie 1939), Uniunea Sovietică avea operaţionale 5 corpuri de desant aerian (subl. ns., G. M.), iar alte 5 fiind în „curs de formare” (Victor Suvorov, Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică, p. 233), cuprinzând un milion de paraşutişti. Tot înaintea ultimului război mondial (1930-1939), Rusia Sovietică a pregătit „de 250 de ori mai mulţi paraşutişti decât toate celelalte ţări ale lumii la un loc.” (Ibidem, p. 223).
[62] Idem, Ziua M, pp. 256-269. Armata Roşie, cu câteva săptămâni înainte de 22 iunie 1941, şi-a desfăşurat, pe întreaga lungime a frontierei sale de Vest, în scop ofensiv, trei eşaloane strategice. Primul eşalon strategic includea 16 armate de invazie, al doilea eşalon - 7 armate, al treilea eşalon strategic era format din trupe ale NKVD-ului, pregătit să „cureţe” teritoriul „eliberat” de „inamic”, numai bun de sovietizare.
[63] Asupra României, după cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, în iunie-iulie 1940, plana un pericol mortal. Pentru a bloca accesul Germaniei la petrolul din Valea Prahovei, Stalin a pregătit două armate de supraşoc, puse sub comanda lui Gh. Jukov, şi care urmau să atace şi să ocupe, la începutul lunii iulie 1941, România. În Spărgătorul de gheaţă. Cine a declanşat al doilea război mondial?, Editura Polirom, Iaşi, 1995, p. 237, Victor Suvorov notează: „…Cea mai puternică armată din Primul eşalon strategic este îndreptată împotriva României, cea mai puternică armată din Al doilea eşalon strategic, aflată în spatele celei dintâi, este şi ea îndreptată tot împotriva României (subl. ns., G. M.).”. Scopul plasării acestor două armate în apropierea graniţelor României era de a-i da o lovitură zdrobitoare „pentru cucerirea zăcămintelor de
footer