Revista Art-emis
Drumul neocapitalist al industriei româneşti PDF Imprimare Email
Vasile Balboja   
Sâmbătă, 11 Aprilie 2015 19:41

Vasile Bolboja, art-emisRomânia socialistă a avut, în urma unui foarte ambiţios şi complex program o industrie foarte dezvoltată. Dar industrializarea României nu a fost doar o ambiţie a socialiştilor. Încă din ultimul sfert al secolului al XIX-lea, după ce România şi-a căpătat independenţa, în anul 1877, s-a pus, accentuat şi repetat, problema echilibrării economiei româneşti, care era eminamente agrară. Să precizăm că în preajma Primului Război Mondial, România era a treia exportatoare, din lume, de porumb şi a patra de grâu[1] Politica permanentă a liberalilor a fost: „Prin noi, înşine” vizavi de cea „a porţilor deschise” susţinută de conservatori. Politica liberalilor era o străduinţă şi necesitate, în acel context istoric, de creare a unei industrii româneşti. Şi atunci au fost mari presiuni ale marilor puteri pentru a diminua potenţialul industrial al tinerei Românii. Să nu ne ferim de adevăruri evidente, în contextul profundelor schimbări survenite după cea de a doua mare conflagraţie mondială, România a avut posibilitatea să-şi creeze o puternică industrie românească. Şi nu a ratat-o. Deşi „piedici” au fost chiar din cadrul „lagărului socialist” din care România făcea parte, prin binecunoscutul „Plan Valeev”, din anul 1962. Dar au venit evenimentele din 1989 care au schimbat complet „faţa lumii”. Şi a României. A fost schimbat macazul: ne-am reîntors la capitalism. Care printre multe altele a însemnat, în esenţă, concurenţă şi proprietate privată. În acest context se naşte o întrebare: se putea salva uriaşa, complexa, industrie socialistă? Să continuăm cu explicaţii de sorginte economică: orice firmă oricât de performantă ar fi: tehnic, calitativ, managerial, etc.,etc. dacă nu are piaţă de desfacere dispare. Aproape toate pieţele de desfacere ale industriei româneşti socialiste au dispărut. În primul rând C.A.E.R. (din care ponderea cea mai mare o avea defuncta U.R.S.S.), apoi statele arabe (unde „întâmplător” începuse un război inter-arab), declinul statelor africane, ca şi al acelora din America Latină. Şi toate acestea au fost coroborate cu penetrarea, rapidă, a pieţelor româneşti cu produse occidentale şi mai ales asiatice, foarte ieftine. Putea rezista industria românească (supradimensionată) fără pieţe de desfacere în contextul integrării în noul mod de producţie capitalist? Categoric, nu. Şi atunci s-a încercat o redimensionare (se spune şi astăzi „reformă”).

Reformă înseamnă, concret, plecând de la moştenita industrie socialistă românească, o reducere/„reaşezare” la dimensiuni eficiente care să facă faţă concurenţei acerbe capitaliste. Şi această „reformă”, această „redimensionare”, a însemnat, inevitabil, disponibilizare de personal. Adică somaj, marea dramă a României neocapitaliste. Tentativele popular-naţionaliste „nu ne vindem ţara”, coroborate cu legile emise după 1990, precum cea cu numărul 77/1994, privind asociaţiile salariaţilor şi membrilor societăţilor comerciale care se privatizează (numită şi MEBO) şi cea a „marii privatizări”, nr. 55/1995, au încercat, în limitele şi condiţiile de atunci, să treacă marea proprietate socialistă în „gestiunea salariaţilor. Noi nu ne vom opri, deocamdată, decât la legea 77/1994 care avea ca esenţă cumpărarea de către salariaţi a întreprinderilor în care au lucrat. Fondul Proprietăţii Private (F.P.P.) preda o treime din bogaţia naţională (acordată, prin lege, cu titlu gratuit) către asociaţia care gestiona acest transfer de proprietate şi se numea „Programul de Acţiune al Salariaţilor (P.A.S.)”. Restul de 2/3, aflat în proprietatea statului erau gestionate de Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi urma să fie cumpărat de către P.A.S. prin contribuţii financiare proprii, prin credite bancare şi „rate F.P.S.” . Metoda acesta a dat rezultate pozitive doar pentru firmele mici care au putut fi cumpărate de salariaţi. Marile întreprinderi nu au putut fi cumpărate şi organismele internaţionale ne-au impus privatizarea lor. Cine şi cu ce bani putea cumpăra aceste mega-intreprinderi ? Şi astfel multe au dispărut, chiar fizic!, de pe firmamentul industriei româneşti. Câteva exemple: „Electro-Aparataj”, „Granitul” (ambele din Bucureşti), Combinatele Siderurgice Călăraşi, Hunedoara, Călan şi multe, multe altele. Dispariţia industriei româneşti nu poate fi explicată în câteva rânduri. De aceea ne permitem să revenim. Abordăm acest subiect, pentru că milioane de oameni au fost legaţi, materialiceşte şi sufleteşte, de acea dispărută industrie românească.

--------------------------------------

[1] vezi: Keith Hitchins: România 1866-1947”.

footer