Revista Art-emis
Primatul Ortodoxiei Româneşti PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Duminică, 15 Martie 2015 22:13

Prof. univ. dr. Ion Coja, art-emisDupă părerea mea, umilă, firește, Ortodoxia este azi amenințată și de pretențiile nejustificate ale Bisericii Ruse de a se invita singură în fruntea Bisericilor Ortodoxe Auto-cefale! Patriarhul Rusiei dă semne că s-ar vrea cel puțin egalul Papei, ca reprezentant al Ortodoxiei, un fel de primus inter pares printre patriarhii ortodocși, capabil să declanșeze o resurecție morală și spirituală a întregii creștinătăți. Cum nevoia de o asemenea resuscitare ține de domeniul evidenței, sărim fără preget în întâmpinarea și susținerea primenirii noastre. De asemenea, nici nevoia de a stabili o ierarhie subtilă printre patriarhii ortodocși nu avem niciun motiv să o contestăm. Ni se pare firesc să știm că printre Prea Fericiții noștri Părinți se află un patriarh ortodox veritabil și autentic primus inter pares, care să se impună în această postură atât prin propria sa personalitate, prin prea plinul harului divin pe care îl poartă ca un Christofor ce este, cât și prin meritele Bisericii de care ține! Din asta s-ar înțelege că acest titlu, cu totul neoficial, de Primat al Ortodoxiei, nu se lasă moștenire, nu se atribuie ca parte din statutul vreunei Biserici Ortodoxe Auto-cefale. Ci dacă chiar ar trebui să fie instituită această postură, ar fi vorba de o demnitate morală și spirituală neoficială, recunoscută de patriarhii ortodocși prin consens frățesc și senin, fără nicio încrâncenare, fără nicio imixtiune a puterii laice. Nicidecum prin combinații de interese politice, prin manevre oculte, prin presiuni de tot soiul, nedemne pentru urmașii celor doisprezece apostoli. Nu cunosc personalitatea patriarhului rus, cât de aleasă, de impunătoare, este în sine, dar cunosc suficient de bine starea în care a fost ținută în U.R.S.S. Biserica Ortodoxă în anii ateismului de stat bolșevic. Capitol jenant pentru istoria ortodoxiei. Ne facem că nu a existat această înfrângere, că de vină au fost numai ateii bolșevici, ruși și ne-ruși?! Ierarhii Bisericii Ruse nu au greșit cu nimic? Nu au niciun păcat de mărturisit și de ispășit?

Ne dă mari speranțe campania pornită de statul și guvernul rus, campania de susținere a ortodoxiei, a credinței în Dumnezeu, în Iisus. Nădăjduim să nu fie prea târziu declanșată! Cele trei sferturi de veac de ateism agresiv, oficializat și impus de regimul comunist, bolșevic, au produs niște efecte teribile, printre care cel mai tragic a fost de-creștinarea Rusiei, îndepărtarea de la Dumnezeu a milioane, a zeci de milioane de pravo-slavnici. E cazul să ne punem foarte serios întrebarea: cum a fost posibilă această mutație spirituală, această lepădare de sine în fața Satanei? Cine poartă răspunderea pentru colapsul principalei biserici ortodoxe? Punem această întrebare, dar nici pe departe nu avem noi un răspuns de dat. Ci doar băgăm de seamă la faptul că același regim bolșevic, impus și României, nu a dus la aceleași consecințe, Slavă, Domnului!

Nu aduc în atenția publicului pentru prima oară acest adevăr evident: dintre toate popoarele atinse de molima roșie, ortodoxia a rezistat prigoanei comuniste cel mai bine în România! Cum se explică această performanță? Aici putem și noi încerca un răspuns. Firește, parțial. Și vom spune că va fi contat și autenticitatea încreștinării fiecărui om, a fiecărui popor! Botezul săvârșit de „Sfântul principe Vladimir cel egal cu Apostolii”, creștinarea rușilor, s-a făcut literalmente prin foc și sabie! Nu printr-o operă de iluminare spirituală, de autentică convertire lăuntrică la o credință superioară, cea adevărată, ci prin ucaz împărătesc, dat de azi pe mâine, și tot prin ucaz, prin foc și sabie, bolșevicii au încercat să-i rupă pe ruși de la sânul Bisericii. I-au forțat, iar pe unii i-au convins, să se lepede de Iisus! Sub amenințarea cnutului! Cu rezultate neașteptat de „bune”! Asta la ruși! În timp ce la români, la daco-români, nu este vorbă goală când se spune că nu cunoaștem data, anul sau veacul încreștinării lor, deoarece acest proces a avut un caracter continuu, organic, firesc, nu a constat în ruperea bruscă și totală de religia anterioară, ci dimpotrivă, între religia străbună a dacilor și creștinism existau nenumărate punți, pe care le putem considera „soluții de continuitate”! Nu întâmplător românii au cinstit și au păstrat amintirea apostolului Andrei, cel care le-a adus mesajul izbăvitor al crucii, în maniera cea mai convingătoare a acelor vremi: i-au dat lunii decembrie numele apostolului Andrei, Ândrea sau Indrea, denumire populară, veche de aproape 2000 de ani. Caz unic printre popoarele lumii creștine.

Nu mai aduc și alte dovezi ale faptului, esențial în această discuție, că autenticitatea creștinării nu a fost aceeași la toate popoarele creștine... Lucru altminteri firesc, normal. La români, specific mai este și faptul că procesul de încreștinare se confundă cu însuși procesul de etnogeneză. Mai organic și mai trainic nici că se poate imagina botezul creștinesc al unui neam, al unei seminții! Dar, în anii de teroare bolșevică, pe lângă calitatea poporenilor, va fi contat și autenticitatea în duh a clerului ortodox! Când spunem că ortodoxia românească a străbătut pustiul ateist fără a se întina, fără a pierde din greutate și puteri, ba dimpotrivă, întărindu-se, trebuie să ne gândim cu recunoștință și la preoții și monahii români, în frunte cu arhiereii ortodocși. Nici nu pot fi gândiți separat, laici și clerici români, numai împreună constituind Biserica Ortodoxă Română. Dumnezeu ne-a purtat de grijă să avem păstorii potriviți pentru acele vremuri de încercare a puterilor sufletești! Am avut păstorii pe care i-am meritat, în frunte cu patriarhii care s-au succedat, toți vrednici de pomenirea și recunoștința noastră. Mai mult decât celelalte popoare ortodoxe intrate sub aceeași ascultare îndrăcită, noi, românii, i-am dat Cezarului ce-i al Cezarului, dar nu i-am permis să calce pragul sufletelor noastre. Am rămas creștini și nu am hulit cele sfinte, am ținut sărbătorile, am respectat tainele bisericii, i-am cinstit de preoți și pe monahi, n-am pângărit locuri sfințite de Biserică, n-am luat în deșert numele Domnului... Însuși Cezarului i-am impus prin credința noastră se se abțină de la gesturi de sfidare a Puterii dumnezeiești! Așa se face că în decembrie 1989 copiii ieșiți în stradă, gata de sacrificiul suprem, s-au revendicat de la Dumnezeu și de la Iisus, iar nu de la Carta Drepturilor Omului, cum au făcut celelalte popoare est-europene. „Tatăl nostru Carele ești în ceruri” s-a fost rostit în piețele publice cu mii de oameni îngenuncheați, de s-a transformat întreaga Românie într-o imensă Biserică Creștină! Iar când miile de bucureșteni s-au strîns la un loc pentru a da de pământ cu statuia Satanei din Piața Scânteii, în fruntea lor s-a aflat un preot ortodox, moment simbolic pentru rolul pe care românii sunt chemați să-l joace în lume. Atunci, în primele zile ale lui martie 1990, pentru prima oară în istorie a fost demolată statuia marelui tartor bolșevic, impostor criminal și dezaxat de la condiția umană, vinovat de suferințele nemaiîntâlnite în istorie a sute de milioane de oameni, majoritatea creștini! Gest mult mai semnificativ pe plan spiritual, religios, decât demolarea zidului de la Berlin, bunăoară.

Toate acestea - și multe altele, se cuvine a fi atent inventariate și prețăluite pentru a recunoaște Primatul Bisericii Ortodoxe Române. La ce ne este de trebuință această cinste, acest rang? Mai înainte de orice o invocăm pentru a descuraja tentația și pretenția unor persoane precum Patriarhul Kirill al Rusiei de a se erija în postura de Patriarh al Patriarhilor ortodocși. În spatele acestei pretenții nu aflăm niciun argument serios, în afara rachetelor rusești! Pentru Rusia, încercarea lui Putin de a resuscita ortodoxia rusă, de a întoarce poporul rus la valorile și virtuțile creștine, se produce în ultimul ceas, al doisprezecelea. Rusia stă acum pe marginea prăpastiei spirituale spre care ateismul bolșevic a împins Uniunea Sovietică. Ne bucurăm, ca români și creștini, să vedem că frații noștri ortodocși din Rusia nu renunță la condiția lor de creștini, ci „ies la bătaie” pentru ea. E ultima lor șansă - o spunem cu jale, și ne întrebăm cum le-am putea susține elanul mântuitor! Cum le-am putea fi de vreun folos fraților noștri ruși? Numai într-un singur fel: în duhul adevărului! Numai pe calea adevărului! Un drum pe care nu s-a mai mers de mult la Moscova și mai ales în incinta Kremlinului.

Salvarea Rusiei ține în mare măsură de Biserica Rusă. Asta teoretic vorbind. În fapt, Biserica Rusă nu pare că și-a înțeles misia! Nu pare dispusă să se lepede de orgoliile și rătăcirile mentalității imperiale. Nebunia menirii imperiale pe care Moscova și-a asumat-o a ignorat riscul decăderii demografice a rușilor din rangul de etnie majoritară. În chip evident această rătăcire a contaminat și preoțimea rusă. Pe arhiereii acesteia. Dacă aceștia ar fi trăit într-un autentic duh creștinesc și ortodox, încă de pe vremea țarilor le-ar fi atras atenția conducătorilor politici ai Rusiei asupra caracterului nefiresc, contrar preceptelor dumnezeiești, al expansiunii muscălești în toate direcțiile posibile. Nesațul de spații noi, sigur drăcesc, diabolic, i-a adus pe ruși în postura de azi. Nu este exclus, zic unii istorici, ca acest morb fatal, letal, să le fi fost inoculat țarilor și clasei politice de nebunia unor clerici refugiați din Bizanț, numai cu numele oameni ai Domnului, ai Bisericii Ortodoxe, care au imaginat și inițiat proiectul celei de A Treia Romă, a țarilor, sortiți de Dumnezeu să pună la loc crucea pe Sfânta Sofia din Constantinopol. Indiferent de explicațiile istorice, este un adevăr greu de contestat acela că Biserica Rusă a greșit prin susținerea dată permanent expansiunii țariste sau sovietice! Menirea Bisericii Ruse era să astâmpere, să domolească pornirile imperialiste de lățire fără limite a Rusiei, să dea altă perspectivă politicii moscovite, să mute gândul țarilor la Înălțarea mult mai trainică a Rusiei prin credință.

Cazul Basarabiei are valoare de test, de examen pe care atât Kremlinul, cât și Biserica Rusă nu l-au trecut și nici nu ce gândesc s-o facă! Basarabia este parte din trupul unui popor ortodox. Basarabia nu este o țară de sine stătătoare pe care Rusia o incorporează și acea țară își continuă existența sub oblăduire, sub firmă moscovită, conservându-și nestingherită identitatea de grai și conștiință. Basarabia este locuită de oameni care aparțin poporului român, iar anexarea ei de către Rusia a însemnat separarea de frați, de copii, de părinți, a milioane de români, de-o parte și de alta a Prutului, cărora li s-au cauzat astfel suferințe de tot felul. Dorința atât de firească a românilor de a nu trăi despărțiți a fost deseori plătită cu viața. În sute de mii de cazuri! Tot așa, de-o parte și de alta a Prutului. Românii din Basarabia au trecut printr-un regim dur de deznaționalizare, care i-a constrâns în fel și chip să-și părăsească limba și conștiința românească! Este deprimant să constați că Biserica Rusă, ortodoxă și ea, a colaborat cu perseverență la această politică criminală a Kremlinului. Cunoaștem nume importante de fruntași politici, spirituali ruși care au semnalat decidenților politici ce mare greșeală, sortită oricum eșecului, este încercarea de a-i rusifica pe românii din Basarabia. Este vina noastră, a ignoranței noastre nevoiașe, că nu cunoaștem numele niciunui ierarh ortodox rus care să fi semnalat vreunui Prea Fericit Patriarh rus păcatul teribil cu care se încarcă Biserica Rusă atât de implicată în Basarabia de partea Răului, a Întunericului? Sau într-adevăr o asemena voce nu a răsunat niciodată în soborul ortodox rus?!

Cine sunt ierarhii ruși care au ridicat glasul în apărarea ortodoxiei din Basarabia, a cărei menire principală era să rămână românească? Au existat măcar câțiva, de sămînță?! Și postulăm: atâta timp cât Biserica Rusă sprijină în continuare politica Kremlinului față de Basarabia, față de români, este cu neputință să luăm în serios pretenția Rusiei de a demara („în mod pașnic”!) o revoluție morală, spirituală, de anvergură internațională. Nici măcar în limitele nesfârșitei Rusii această revoluție nu are vreo șansă de reușită, căci rușii au dat naștere de-a lungul istoriei mai multor „Basarabii”! Adică au generat germenii propiei lor disoluții ca imperiu, ca ultim imperiu colonial din istorie! Imperiu constituit prin forță, intrigi, frică și minciună. Această rețetă a dat naștere unui produs hibrid, artificial, al cărui termen de expirare s-a cam împlinit!

Cele de mai sus le spun și cu gândul la apropiata întrunire a Bisericilor Ortodoxe din întreaga lume. Dintre toate Bisericile Creștine, Ortodoxia a avut cel mai mult de suferit de pe urma instaurării puterii bolșevice, a internaționalismului așa zis „proletar”. Suntem convinși că conclavul ortodox nu va ocoli acest subiect, care se dovedește a fi, alături de „religia(!) drepturilor omului”, cauza principală a problemelor cu care se confruntă lumea creștină. Și nu numai ea! Ci întreaga planetă! La acest conclav sper să i se înlesnească Bisericii Ortodoxe Române exercitarea dreptului de a-și pune în valoare experiența în slujba cauzei comune: salvarea lumii creștine. Dreptul de a-și face datoria (sic!) de a rosti un cuvânt ascultat cu toată atenția de celelalte Biserici. Nu pentru a fi încununată cu niscai lauri, bine-meritați altminteri, dar la care ierarhii noștri nu au râvnit niciodată, ci pentru că la temelia Bisericii Ortodoxe Române stă poporul creștin cel mai credincios, cel mai dedicat mesajului christic, poporul pe care datele statistice - chiar dacă nu sunt cu valoare probatorie absolută, îl consacră ca atare. Cuvîntul nostru nu poate să lipsească din dezbaterea bisericilor ortodoxe și trebuie dus acolo știindu-se bine că vine din partea unui popor drept-credincios care merită o prețuire aparte. Faptele ne permit să folosim asemenea cuvinte! Suntem vechi creștini, suntem autentici creștini, am trecut neabătuți și neîntinați prin proba celor 40 de ani de viețuire în pustiul ateismului de stat, la al cărei capăt am ajuns mai curați și mai puternici, mai creștini. Mesajul nostru, al ortodocșilor români, purtat de fruntașii noștri bisericești, are o valoare aparte, de îndrumare pentru Întreaga Ortodoxie! Nu ne batem cu pumnul în piept pentru asta, ci doar luăm aminte la momentul de cumpănă pe care îl trăim și ne întrebăm, cu smerenie, dar și cu fermitatea răspunderii, a datoriei ce avem de împlinit, în ce fel noi, românii, considerați pe bună dreptate a fi poporul creștin cel mai evlavios, putem fi de folos întregii creștinătăți! O întrebare care are nevoie de răspunsul nostru, deopotrivă creștin și românesc. Dixi et salvavi animam meam!

footer