Până prin 1975, tablourile flamande şi olandeze din secolul al XVII-lea, „secolul de aur” al lui Rubens şi Rembrandt, se vindeau - desigur, exceptându-i pe marii maeştri, cu capodoperele lor - la câteva mii de euro de azi. Uneori chiar mai puţin. Şi se găseau curent în vânzare cu sutele, cu miile în fiecare an. Mai ales în marile capitale ale comerţului de artă de atunci, Paris şi Londra. Azi, aceleaşi tablouri se vând la sute de mii, la milioane de euro. În 1971, ca urmare a catastrofei provocate economiei şi vieţii americane în general de războiul din Vietnam, preşedintele de atunci, Richard Nixon, a decis unilateral decuplarea dolarului de aur şi a dat drumul matriţelor de tipărit bani. Se renunţa la o înţelegere importantă, care dura din 1944, de la Conferinţa de la Bretton Woods. Mulţi economişti, europeni mai ales, au prezis apocalipsa, dar nu s-a întâmplat nimic. În 1973, totuşi, s-a declanşat prima mare criză a petrolului. Creşterea economică neîntreruptă de după război a Vestului bogat a primit o mare lovitură. Dar iniţiativa revoluţionară a lui Nixon şi a echipei sale de consilieri s-a dovedit viabilă şi înaintemergătoare. De atunci şi până azi, valoarea dolarului a fost indexată pe vitalitatea economiei americane, iar locul exemplar al aurului - care a rămas şi el o valoare importantă de plasament şi refugiu, dar o valoare între altele - a fost luat de creaţiile geniului uman : arta, cartea, creativitatea ştiinţifică şi tehnologică etc. Locul lăsat liber de aur a fost ocupat imediat de picturi şi sculpturi din toate şcolile şi din toate epocile, de cărţi vechi şi rare, de mobile scumpe, lucrate de mari ebenişti. Au fost reevaluate spectaculos tablourile olandeze, flamande, italiene, a fost redescoperit „Art Nouveau-ul”, „Art Deco-ul”, pictori impresionişti, expresionişti, cubişti, fovişti au atins cote inimaginabile, a fost revalorizată avangarda etc., etc. În anii care au urmat deciziei lui Richard Nixon de a renunţa la etalonul-aur, investiţia în artă a luat un avânt nemaivăzut şi de o amploare necunoscută până atunci. Şi lucrurile au continuat până azi, cu suişuri şi coborâşuri, comerţul de artă extinzându-se mereu la pieţe şi resurse noi - arta japoneză, arta lumii arabe, arta turcă, arta rusă, arta chineză, arta indiană, a Americii de Sud, arta africană etc.

Cele mai mari colecţii de artă sunt deţinute încă de la începutul secolului al XX-lea de familiile Rothschild, Rockefeller, Thyssen Bornemisza, de alte şi alte mari familii americane aprovizionate cândva de lordul Duveen, de mari familii britanice, franceze, germane, italiene. În urmă cu câţiva ani, Bill Gates şi-a oferit o foarte importantă colecţie de desene de Leonardo da Vinci – geniul lui Leonardo venea să confirme geniul întreprinzător al lui Gates. Fiecare nouă mare avere apărută înseamnă, în general, şi constituirea unei noi colecţii de artă. Qatarul şi Emiratele îşi fac propriile lor colecţii. Un muzeu din Golf, de la Abu Dhabi, care se va deschide, poate, în sfârşit, în acest an, şi care se va numi chiar „Luvru”, este ridicat cu consultanţă directă de la Luvrul original. Azi, investiţia în artă este considerată cea mai rentabilă. Bineînţeles, dacă e făcută corect, după reguli, de cunoscători reali, cu ajutorul negustorilor şi experţilor profesionişti. Există câteva traficuri cunoscute de toată lumea: traficul de arme, traficul de droguri, traficul de carne vie, traficul de artă... Primele trei sunt controlate, impozitate, pedepsite, urmărite sever de state. Traficul de artă e aproape lăsat la liber, pentru civili, căci e dificil de urmărit, dificil de impozitat, iar banii negri sunt plasaţi în importante opere de artă într-o mare veselie. Traficul de artă pare să fie la îndemâna oricui şi, în plus, mai e considerat şi nobil! Ţările nordice au reglementat foarte puţin circulaţia operelor de artă, ţările sudice au legi foarte stufoase în materie. Paradoxal, cele mai multe nefăcute se petrec acolo unde sunt în vigoare cele mai multe legi, în ţările sudice.

Ca şi celelalte traficuri, şi traficul de artă, deci comerţul de artă, are partea sa sumbră. Cumpărătorii, investitorii, colecţionarii pot fi păcăliţi, în mare, în două feluri. Mai întâi prin falsuri - ceea ce se petrece masiv azi în România - sau prin preţuri prea mari, nejustificate, umflate. A doua păcăleală e mai sofisticată şi mai greu de prevenit pentru că e făcută de oameni mult mai inteligenţi. Păcăleala cu falsuri o fac amatorii, partea cea mai de jos a comerţului. Cealaltă înşelătorie o pot face cei deja versaţi în materie. La fel de bine te poţi păcăli căutând să cumperi numai chilipiruri, lucruri cât mai ieftine. Pentru că sunt mari şanse să rămână pentru totdeauna ieftine... În sfârşit, adevărata artă a colecţionatului o stăpânesc foarte puţini. Sunt cei capabili să vadă în viitor, să intuiască în ce direcţie se vor duce modele, gusturile de mâine. Marfa artistică poate să aibă un trecut, poate să aibă un prezent glorios dar un viitor incert sau să nu aibă viitor deloc. Adevăraţii profesionişti, dotaţi cu cultură şi pregătire solide, sunt în stare de asemenea prognoze, anticipări - pentru că ştiu cum au venit şi au trecut alte gusturi şi alte mode. Începătorii se descurcă mai greu. Filosofia colecţionarului narcisic „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”, frecventă printre noii îmbogăţiţi de la noi, îşi are limitele ei evidente.

Până în 2001, investiţiile în arta românească, ca toată economia de tranziţie, au băltit, au fost destul de mediocre. Câţiva vizionari - colecţionarii Adrian Zdrobiş şi regretatul Ovidiu Popescu, de exemplu - au reuşit să-şi formeze colecţii fabuloase la preţuri mai mult decât corecte. Cel care a introdus „competiţia”, concursul între coecţionari a fost prim-ministrul din acea perioadă, Adrian Năstase. Între 2001 şi 2004, aproape toţi anticarii, plus cei improvizaţi, „pe picior”, au lucrat cu toate motoarele turate aproape numai pentru Adrian Năstase. Ceilalţi colecţionari şi-au făcut loc cu greu, cu riscuri, pe lângă „elefantul”, „împăratul” Năstase, care era capabil să cumpere tot ce aveau mai interesant toţi negustorii şi colecţionarii. Disponibilităţile lui de cash păreau nelimitate. În orice caz, aceasta era legenda aflată în circulaţie. Dacă Adrian Năstase ar fi câştigat prezidenţialele în decembrie 2004, e de presupus că toate buticurile de antichităţi ar fi căpătat patalamaua de „furnizor al casei... prezidenţiale”. N-a fost să fie! Începând cu 2005, au apărut alţi şi alţi colecţionari. Bineînţeles, nu toţi banii investiţi în artă după 2001 provin din marea corupţie. Există şi afaceri făcute în respectul legii. Sau ar trebui să existe ! Şi mai există colecţionarii tradiţionali : medici, avocaţi, militari, ingineri. Sumele plătite începînd cu 2003-2004 pentru primii 20-30 de pictori şi sculptori români au depăşit de departe toate aşteptările colecţionarilor de modă veche. Preţurile s-au aliniat la cele din ţările Europei Centrale şi de Est. Au fost cumpărate câteva colecţii întregi cu bani proveniţi din afacerile IT, cel mai probabil şi din cele cunoscute azi sub numele de Microsoft şi EADS. Au apărut deodată, din neant, inşi capabili să cumpere dintr-un foc câteva sute de tablouri şi sculpturi scumpe. Şcoală românească, dar şi şcoli străine. Muzeele au sărăcit incredibil. Condiţiile în care câteva mari colecţii au fost retrocedate de muzee au rămas în ceaţă.

E greu să câştigi mulţi bani, dar e şi mai greu să-i păstrezi! Multe din colecţiile impresionante, făcute după 2001, ca şi averile din care au fost cumpărate nu vor rezista asaltului recent al justiţiei. Mulţi „colecţionari” vor ajunge, foarte probabil, la puşcărie. Colecţiile lor au început deja să se vândă la disperare, la preţuri foarte interesante. Dar lichidităţile lipsesc, banii sunt blocaţi de spaimă. Climatul nu e propice în acest moment colecţionatului... După 25 de ani de tranziţie, cataloagele ştiinţifice, raisonnés lipsesc ca în ianuarie 1990. Experţii competenţi sunt chiar mai rari. Muzeele au o viaţă paralelă, conectate cum sunt la bugetul de stat şi puţin la administraţia locală, şi sunt total indiferente la mişcarea comercială a artei. Asta ca instituţii. Ele nici nu ştiu că tocmai muzeele ar trebui să scoată măcar un catalog ştiinţific al unui artist important sau local. Muzeul din Iaşi s-ar putea preocupa, de pildă, de un catalog al unui artist moldovean, Constantin D. Stahi. Muzeul din Constanţa ar putea face cataloage cu artiştii din Dobrogea. Cel din Cluj ar putea scoate cataloagele lui Aurel Ciupe, Theodor Harşia sau Tasso Marchini. Şi tot aşa pentru muzeele din Braşov, Baia Mare, Timişoara, Arad. Craiova, prin Paul Rezeanu în principal, a scos o serie de cărţi foarte utile despre creaţia din Oltenia. În schimb, pe unii muzeografi şi directori de muzeu plătiţi din banul public îi regăsim în cataloagele de licitaţii ca experţi. O fi legal? Nu o fi vreo incompatibilitate la mijloc? În Franţa, muzeografii de la Luvru şi de la celelalte muzee din reţeaua publică naţională au interdicţia expresă de a se implica în comerţul de artă. Situaţia se regăseşte şi în alte ţări europene. Dar nimic nu-i împiedică să întocmească minunate cataloage pentru cei mai importanţi artişti. Nu poţi să nu te întrebi ce lasă în urma lor, după zeci de ani de activitate în muzeele noastre naţionale, oameni care s-au pregătit pentru studiu şi cercetare şi care au organizat doar câteva expoziţii în viaţa lor. Şi asemenea întrebări devin de neocolit, presante, căci, din pricina atâtor lipsuri şi amatorisme, împărţeala făcută în ultimii 25 de ani riscă să semene prea de tot cu împărţeala frauduloasă de pământuri, case şi păduri. Operele de artă constituie totuşi, poate, cel mai preţios patrimoniu, cu multiple sarcini - identitare, de educaţie şi plasament valoric major -, de unde şi preocuparea de a nu-l abandona cu totul bişniţarilor şi penalilor naţionali.

Grafica - Ion Măldărescu