Revista Art-emis
Pericolul estremismului maghiar (2) PDF Imprimare Email
Adrian Iscru   
Joi, 05 Martie 2015 12:57

Extremism maghiarDin motive lesne de înţeles nu am intrat în detalii vis-a-vis de trecutul încrâncenat şi ireconciliabil în prezent, dintre români şi extremismul maghiar, reafirmăm însă, în acelaşi context, faptul că asemănarea dintre trecut şi prezent este modul de operare. Şi atunci şi acum ţinta acestor organizaţii extremiste o constituie Statul Naţional Unitar Român creat la 1 Decembrie 1918, iar mai înainte de acest moment - naţiunea română şi Biserica Ortodoxă. Amintim aici, iarăşi în treacăt, un raport al S.S.I. din februarie 1943 care se intitula „Ungaria Organizaţiuni Iredentiste şi Formaţiuni Paramilitare - februarie 1943”.[19]. Raportul Serviciului Special de Informaţii este o dovadă clară a modului în care revizionismul maghiar îşi făcea simţită prezenţa atunci la graniţa de Vest a României dar şi în Ardeal: „...însuşi guvernul ungar a organizat unele formaţiuni paramilitare, camuflând sub această firmă pregătirea militară a contingentului care, în baza clauzelor militare ale tratatului de la Trianon , nu puteau fi instruite în cadrele armatei regulate maghiare. [...] După recâştigarea dreptului de înarmare (1938), aceste organizaţiuni şi-au pierdut importanţa oficială, însă cadrele lor, devenite libere de sarcina instrucţiei au primit misiunea de a transmite educaţia iredentistă (corect: revizionistă, n.n.), populaţiei din teritoriile anexate”.[20]. „Divizia secuiască de frontieră (Szekely Hataror Hadasztaly). Este cea mai puternică formaţiune paramilitară...., este chemată să utilizeze la război toţi secuii şi ungurii valizi aflaţi în secuime ...”[21]. Vă aducem la cunoştinţă, d-lor, politicieni, faptul că acest Raport al S.S.I., din februarie 1943, este însoţit de patru planşe, extrem de detaliate, care conţin modul de operare, de ordonare şi subordonare al majorităţii instituţiilor statului ungar de atunci, cu zone de contact bine determinate în oraşe importante din Ardeal. Toate aceste planşe însoţesc lucrarea citată în nota 19. Şi vorbim despre o organizare la nivelul anului 1943, luna februarie. Cum credeţi că este acum?! O explicaţie o găsim la dl.profesor Ţurlea care, iarăşi, atrage atenţia: „Chiar pe 22 decembrie 1989, U.D.M.R. şi-a făcut apariţia - era gata constituită... Faptul acesta indică o acţiune prealabilă de organizare şi validează indirect teza conform căreia ar fi existat o majoră acţiune a spionajului maghiar în Transilvania, care, prin intermediul formaţiunii respective (u.d.m.r., n.n.) trebuia să înfăptuiască ţelurile revizionismului budapestan”.[22].

Să privim puţin asupra evenimentelor actuale şi să cităm dintr-un cotidian contemporan, să vedem dacă există sau nu asemănare de fapte între cele două epoci: „Cercetaşii maghiari din România pregătesc descălecarea ungurilor în Ardeal. Tinerii din Uniunea Cercetaşilor Maghiari din România sunt instruiţi în regim paramilitar (Jurnalul Naţional)”.[23]. Iată un alt exemplu: În perioada interbelică, aşa cum s-a întâmplat şi cu teritorul din sudul-estul României, numit Cadrilater[24], o bijuterie naţională la margine de ţară, pierdut datorită indolenţei „clasei politice” de la Bucureşti, din acele vremuri, cu concursul larg al unora din capitalele occidentale, aşa s-a întâmplat şi cu Ardealul unde, „Ungaria speră - şi nu se fereşte să afirme - că împotriva României succesul îi va fi mult mai uşor, bazându-se pe sprijinul maghiarilor din Ardeal (anul 1939)”.[25]. Iată şi obiectivul actual al extremismului maghiar: „Controlul riguros al maghiarimii. Orientarea acesteia pe linia dorită de Ungaria. Pregătirea noilor promotori ai politicii neorevizionistă. Acapararea de către minoritari maghiari a bogăţiilor Transilvaniei. Exploatarea în folosul Ungariei a economiei româneşti din spaţiul intracarpatic”.[26]. Seamănă acest text cu fenomenul retrocedărilor „legale” şi ilegale către diverşi conţi, baroni, grofi şi alţii de acest gen în Ardeal? Dar cu acordarea cetăţeniei maghiare, la liber, celor ce o doresc, fără vreo oprelişte ori sancţiune din partea autorităţilor române? S-a luat în seamă, vreodată, de către oficialii de la Bucureşti, atunci când s-au făcut asemenea retrocedări, cunoscutul fenomen al optanţilor în urma căruia Statul român, în perioada interbelică, a achitat o sumă fabuloasă în aur ca despăgubire celor ce au optat să plece în Ungaria după 1 decembrie 1918?

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o deplasare în Ardealul ciuntit prin diktatul de la Viena, profesorul Mihai Antonescu, la data de 8 iulie 1942, cunoscând care este situaţia interetnică din zonă, făcea următoarea afirmaţie legată de atitudinea extremismului maghiar, valabilă inclusiv astăzi, atunci când li se arată faptele: „Nu recunosc nimic din ceea ce au făcut. Lovesc, trădează, dispreţuiesc drepturi şi totuşi sunt cei care se plâng totdeauna, totuşi sun cei care ţipă...”.[27]. Sau, atunci când avem de a face cu un text, oficial sau nu şi care, evident, are conotaţii tendenţioase, acuză că „traducerea nu a fost bună”. Situaţia a fost identică şi în zilele noastre, mai precis în toamna lui 1991 când, în urma prezentării „Raportului Harghita-Covasna”, reprezentanţii u.d.m.r. „acuzau pe toată lumea - Guvernul, Parlamentul, Preşedinţia, Televiziunea - ... aruncând invective întregii săli”.[28]. La Bucureşti, în urma acestor dezbateri, descinde „o delegaţie a Guvernului de la Budapesta... Nu caracterul arogant al întrebărilor puse de Gyula Horn era important ci faptul că se recunoştea ... dreptul Ungariei de a se amesteca într-o problemă internă românească”.[29]. Iată cum modul de operare, atitudinile extremismului maghiar au rămas constante şi sunt folosite cu succes şi astăzi, mai ales că are şi cine să-i asculte, în occident dar şi în ţară, la noi. Situaţia se poate repeta, identic, oricând. Făcând o paranteză la ceea ce s-a prezentat până acum, există un suport al anumitor atitudini trecute ale extremismului maghiar pe care îl găsim la pagina 98 din aceelaşi raport al SSI (este o notă explicativă a îngrijitorului de ediţie), care spune astfel: „Este cunoscut tratamentul duşmănos şi umilitor aplicat României de către SUA şi Anglia (cunoscută sub denumirea celebră de perfidul albion, n.n.), la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919. Este ştiută atitudinea plină de rea-credinţă, potrivnică României, adoptată de membrii american şi britanic ai Misiunii Militare Interaliate de la Budapesta, în 1919. Pe linia tradiţionalei lor politici imperialiste, perfid-duplicitară, SUA şi Anglia au sprijint întodeauna agitaţiile, manoperele, diversiunile revanşarzilor unguri. Întrucât acestea le-au servit interesele, permiţându-le să şantajeze ţările vecine Ungariei, să se amestece în treburile lor interne, sub pretextul „protejării” minorităţilor”.[30].

Ajunşi, totuşi, la guvernare ori în parlament, prin diverse conjuncturi politice, reprezentanţii u.d.m.r. devin slujbaşi ai Statului Naţional Unitar Român, cu datoria clară de a servi interesele naţiunii române şi ale Statului Român. Se presupune că ar trebui să fie şi loiali Statului ce le-a acordat această mare, unică şi rară onoare. Mai ales că la investirea în înalta demnitate primită, ca urmare a „negocierilor” politice, se presupune că tot în interesul naţiunii române, miniştrii şi ceilalţi membrii ai guvernului, în concordanţă cu dispoziţiile art. 82 şi art. 104 din Constituţia României, faţă de care u.d.m.r. a votat contra, depun un jurământ de credinţă faţă de România, al cărui text îl citesc în faţa şefului Statului, a membrilor guvernului şi a reprezentanţilor celor două Camere ale parlamentului şi care sună aşa: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritoarială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.[31]. Dacă jurământul face trimitere la integritatea teritorială a României şi la independenţa acesteia, la propăşirea spirituală şi materială a poporului român, de ce unii dintre membrii cabinetului investit cu guvernarea ţării, reprezentanţi ai u.d.m.r., solicită separare teritorială pe criterii etnice, de ce au siguranţa că o vor obţine, de ce instigă la separatism, de ce „li se cuvine” această autonomie şi de ce „o merită”!?[32].Nu putem trece peste asemenea atitudini a căror rezolvare o găsim în dreptul penal pe care autorităţile Statului nu-l aplică în acest caz! De ce? Ne întrebăm de ce şeful cabinetului ori şeful Statului, în faţa căruia au depus jurământul, nu iau atitudine publică faţă de asemenea acţiuni antistatale şi revizioniste, pornite din interior din partea unui membru al guvernului? Avem de a face cu o manifestare antistatală a unui membru al guvernului (!). Cum se numeşte această pasivitate vinovată? Complicitate! Iar cel ce este grav şi mereu afectat este Statul Naţional Unitar Român. Iarăşi, datorită acestei complicităţi, naţiunea română se găseşte singură în faţa unei noi agresiuni a U.D.M.R. Şi de data aceasta va trebui să se descurce singură, ca de fiecare dată.

Întrucât am început prezentul articol cu un citat din reputatul istoric Petre Ţurlea, vom încheia cu un citat tot din lucrarea domniei sale care are cuvinte de laudă la rezistenţa firească şi instinctivă a naţiunii române, călită în războaiele mileniilor de istorie zbuciumată trăită, cu mult înainte de venirea unora şi altora care au „cerut pâmânt şi apă” şi încă mai cer şi nicidecum la adresa guvernanţilor vremelnici de la Bucureşti: „Deşi a făcut paşi importanţi spre ţelul său final - disoluţia României şi înglobarea Transilvaniei în cadrul Ungariei -, U.D.M.R.-ul nu a reuşit să-şi atingă acest obiectiv datorită rezistenţei poporului român, care, chiar atunci când organele Statului au rămas inactive, fiind oprite de guvernanţii de la Bucureşti să acţioneze aşa cum ar fi trebuit, a ştiut să-şi apere şi singur Ţara”[33]. „Ca urmare, la începutul secolului al XXI-lea, românii trebuie să fie conştienţi de faptul că nu se poate construi un Stat cu adevărat democratic în România tolerând existenţa în cadrul acestuia a unui partid etnic, rasist, cu dese manifestări fasciste; că dăinuirea Statului român depinde şi de lichidarea inamicului principal intern al acestuia - U.D.M.R.-ul.”[34] - în calitate de partid politic.

Făcând o sumară prezentare a imposibilităţii coabitării politice cu această formaţiune etnică rasistă şi şovină, oare ce fel de exemple, de argumente mai trebuie să aduci celebrilor politicieni vremelnici de la Bucureşti pentru a nu mai apela la u.d.m.r. niciodată? Trebuie să retrăim un alt an 1940? Trebuie să retrăim un alt moment 15 martie 1990? Sau manifestările incalificabile ale sfârşitului de an 1989 şi în continuare din judeţul Harghita (Cristuru Secuiesc, Zetea, Odorheiul Secuiesc etc)[35]? Trebuie să ne întoarcem în Evul mediu, când românii, majoritatea covârşitoare a populaţiei, aveau doar obligaţia de a muncii, de a fi iobagi pe moşiile „stăpânilor” protejaţi de imperii şi nu aveau nici un drept, nici măcar acela de a trăi? Oare ce aveţi de învăţat de la ei? Ce au ei să vă dea? Nimic! Cu ce ajută Statul Naţional Unitar Român şi naţiunea română, prezenţa lor în Guvern, în Parlament? Mihai Eminescu s-a raportat, la vremea sa, la atitudinea extremismului maghiar astfel: „Să-i lăsăm deoparte pe aceşti oprimatori ai autonomiei Transilvaniei (Ardealul era încorporat în Imperiul Austro-Ungar la acea vreme, n.n.), cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica.”.[36]. Iată cum punea problema Mihai Eminescu, vis-a-vis de relaţia cu extremismul şi oprimarea maghiară asupra românilor în Ardeal atunci, cel mai mare naţionalist român, „românul absolut”, „sumă lirică de mari voievozi” cum îl numea Petre Ţuţea. Şi iarăşi, „Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâe cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c’un cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare”.[37]. Nimic din acest „testament politic” nobil şi de continuitate naţională şi statală nu aţi realizat din 22 decembrie 1989 şi până în prezent. Este nevoie doar de o simplă deplasare de o zi în sud-estul Ardealului, în anumite teritorii ce aparţin naţiunii române din totdeauna, unde s-au aşezat şi au fost găzduiţi şi diverşi minoritari de-a-lungul secolelor şi veţi constata că elementul românesc nu numai că nu a rămas cel determinant dar, în unele zone, s-a diminuat până la extincţie, limba naţională nu se mai vorbeşte căci se refuză a fi primită ca atare, iar tiparul formei de Stat, treptat, treptat, va fi înlocuit cu alte forme, în contextul „reformelor” distructive de „regionalizare” şi „euroregionalizare” lansate de guvernanţi după „sugestii” mai înalte, ori în contextul înstrăinării pământului ţării către străini şi apatrizi (?!), tot cu un scop bine definit: înlocuirea Statului Naţional Unitar Român cu altceva, orice altceva, numai naţional şi unitar să nu mai fie.

Aveţi ceva de spus în apărarea dumneavoastră, domnilor politicieni de la Bucureşti? Indiferent că sunteţi în opoziţie sau la guvernare! Personal, n-am acuzat şi nu acuzăm naţiunea maghiară şi nici minorităţile maghiare din Statele vecine Ungariei or de la noi ci extremismul nociv, apărut în cursul istoriei, în cuprinsul acestora şi pe care, din păcate, l-au tolerat şi îl tolerează factorul politic, vinovat şi iresponsabil, până, iată, în momentul critic, primejdios, în care naţiunea însăşi sau minorităţile maghiare din Statele vecine ei or de la noi pot deveni, ele însele, victime ale acestui extremism şovin şi revizionist.

Grafica - Ion Măldărescu

------------------------------------
[19] Ungaria Organizaţiuni Iredentiste şi Formaţiuni Paramilitare, Ed. Publiferom, Bucureşti, 2000, ediţie, postfaţă şi note de Mihai Stratulat. Publicaţia conţine şi patru planşe (grafice, cum sunt denumite de S.S.I.), bine documentate şi fin detaliate.
[20 Ibidem, p. 45. Cuvântul „iredentist” este folosit aici impropriu; corect – revizioniste! Atragem atenţia că folosirea incorectă a cuvântului „iredentism” s-a generalizat în media şi chiar în istoriografia noastră.
[21] Ibidem, p. 71.
[22] Petre Ţurlea, op. cit., p. 9.
[23] Jurnalul Naţional, anul VI, nr. 1416/23.01.1998, Apud Ungaria Organizaţiuni Iredentiste şi Formaţiuni Paramilitare, Ed. Publiferom, Bucureşti, 2000, p. 97. unde sunt prezentate Notele raportului S.S.I.de către îngijitorul de ediţie.
[24] A se vedea pe larg George Ungureanu, Chestiunea Cadrilaterului, Interese Româneşti şi Revizionismul Bulgar (1938-1940), Ed. Ars Docendi, 2005. Un alt exemplu al impotenţei şi incapabilităţii „calsei politice” româneşti din perioada interbelică şi al trădării naţiunii române de către aceasta, atitudini profund vinovate şi atunci şi acum care au dus la la cumplitul an 1940, încheiat în genunchi, la propriu, de către naţiunea română. În data de 07.09.1940, se semnează, la Craiova, cedarea Cadrilaterului (judeţele Durostor şi Caliacra), către Bulgaria revizionistă, făcându-se schimb de populaţie.
[25] Ungaria Organizaţiuni Iredentiste şi Formaţiuni Paramilitare, Ed. Publiferom, Bucureşti, 2000, p. 97, unde sunt prezentate Notele raportului S.S.I. de către îngijitorul de ediţie.
[26] Ibidem, p. 91, unde sunt prezentate Notele raportului S.S.I.
[27] Ibidem, p. 93, unde sunt prezentate Notele raportului S.S.I.
[28] Petre Ţurlea, U.D.M.R. şi societatea românească, ed. România Pur şi Simplu, 2003, p. 22-23.
[29] Ibidem, p. 24.
[30] Ibidem, p. 98, unde sunt prezentate Notele raportului S.S.I.
[31] Constituţia României, Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, s.n.
[33] Petre Ţurlea, U.D.M.R. şi societatea românească, ed. România Pur şi Simplu, 2003, p. 241-242.
[34] Ibidem.
[35] Ibidem, p.11.
[36] Mihai Eminescu, Echilibrul, în Opera Politică, vol. I, Ed. îngrijită de Bucur Popescu şi Petru Demetru Popescu, 1999, p. 40-41. Nu este menţionată editura.
[37] Mihai Eminescu, Opera Politică, 1880-1883, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000, p. 389.
footer