Revista Art-emis
„Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei” - Postfaţă (11) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu   
Miercuri, 18 Februarie 2015 21:01
A.Dughin-Bazele geopoliticii 11Metoda oceanică a comerţului.
 
Ce putem spune în legătură cu metoda oceanică a comerţului? Care este raportul dintre sistemul comercial continental şi cel maritim? Cum evoluează acestea? Care este configuraţia lor actuală? Chestiunea a fost ridicată de către Mackinder, cum s-a precizat deja. Să schiţăm, pe baza studiului lui Mackinder, câteva elemente ale modelului analizei noastre asupra chestiunii (marelui spaţiu creat de comerţ) prin care vom circumscrie încă mai sever trăsăturile unei analize non-ideologice asupra Rusiei. Am precizat deja că poziţionarea Rusiei faţă de Heartland este un element decisiv al unei analize non-ideologice a statului rus. Raportul cu potenţialul comercial al oceanului este un al doilea element. Să insistăm asupra chestiunii.
 
I. În lumina teoriei globaliste a lui Mackinder, care sesizează importanţa mărilor şi oceanelor ca factor de integrare a lumii într-un sistem comercial unic, comerţul, în faza oceanică a istoriei universale, transferă marfa prin patru etape sau momente - „fabrica; portul expeditorului; portul destinatarului şi depozitul de vânzare cu amănuntul. S-ar putea adăuga şi extracţia care adeseori este în mâini străine” (Sempa). Calea ferată continentală ca şi cea rutieră duc marfa direct de la fabrică la depozitul importatorului. Prin mijlocirea acestei reţele logistice se poate controla sistemul continentalist sau uscatul în cadrul supra-sistemului cu patru elemente neutre ideologic ale puterii unui stat.
 
II. Dacă ar fi să dezvoltăm paradigma lui Mackinder, ar trebui să rediscutăm tezele sale în lumina teoriei logisticii sistemelor mari şi în acest cadru elementul cheie este controlul: cine controlează sistemul şi în ce formulă. În sensul acesta, vom sesiza că ţările se disting între ele în funcţie de controlul exercitat asupra lanţului logistic compus din cele patru sau cinci momente ale comerţului. Când, într-un stat, extracţia, fabrica şi portul expeditorului sunt controlate de corporaţii sau puteri geo-economice străine putem vorbi despre sisteme coloniale. Adeseori, corporaţiile străine controlează tot lanţul logistic al sistemului comercial, cu cele cinci momente ale lui, şi atunci vorbim despre o putere logistică sau o dominaţie logistică asupra întregului areal (mare spaţiu), care cuprinde uneori ţări din mai multe continente. De regulă, reţeaua de transport naţională este lăsată în seama statului gazdă fiindcă cheltuielile sale măresc costul sistemului comercial. Când e vorba, însă, de reţele transcontinentale sau simplu continentale ori globale se preferă sistemul corporaţiilor multinaţionale sau transnaţionale de transport şi atunci vorbim despre sisteme logistice globale. Ştiinţa noului sistem este fondată pe paradigma analizei lanţurilor valorice, o paradigmă de abordare spaţială a procesului economic de producere a valorii adăugate.
 
III. Comerţul oceanic intermediar antrenează ivirea unei zone de pătrundere (de crescent) în jurul continentelor a cărei graniţă internă este desemnată de o linie de-a lungul căreia preţul celor 4 operaţii, adică fabricarea, expediţia sau exportul, importul şi depozitarea în vederea desfacerii (la care trebuie să adăugăm transportul oceanic + transportul pe calea ferată) este egal cu preţul celor două operaţii: producerea şi comercializarea maritimă (+ transport pe calea ferată continentală).
 
IV. Dacă legea lui Mackinder e validată astăzi, şi anume că preţul celor două sisteme comerciale (oceanic şi continental) este echivalent, înseamnă că diferenţa celor două puteri (maritime şi continentalistă) provine de la al treilea factor:  controlul liniei de Rimland. Chestiunea este încă mai accentuată în cazul gazoductelor care au nevoie de „depozitele din zonele de pătrundere”, din jurul continentului european. Identitatea strategică a României este dată de controlul unui segment al acestei linii de care depinde balanţa celor două mari puteri geopolitice - eurasiatică (în care se ramifică „sistemul logistic” de reţele de oleoducte şi gazoducte) şi maritimă. Venim în atingere, iată, cu importanţa Mării Negre în genere şi, în particular, cu însemnătatea ei pentru definirea identităţii strategice a României alături de celelalte țări pontice. Iată componentele entității pontice ca entitate geopolitică:
- un canal gazolifer este totodată linie de coagulare a unui posibil sistem de cooperare geoeconomică şi geopolitică interioară şi zonă potențială de sinergii geopolitice (sinergetism geopolitic) (eșecul Southstream-ului arată esența geopolitică a oricărei rețele de gazoducte și oleoducte);
- controlul depozitelor pentru gaze;
- România se distinge prin poziţia ei semnificativă în zona de crescent interior (de Rimland) şi în spaţiul de control al depozitelor zonei de pătrundere (alături de Bulgaria, Serbia, Turcia);
- România este actor geopolitic în zona maritimă;
- România poate să-şi adjudece poziţia de actor implicat în orice formulă de control asupra zonei de pătrundere.
 
V. Un alt element al analizei nonideologice a chestiunii ruseşti se referă la presiunea Rusiei asupra Finlandei, Scandinaviei, Poloniei, Turciei, Persiei, Indiei şi Chinei.
 
VI. În fine, celelalte două elemente ale tabloului lumii şi deci ale unei analize dezideologizate a unui spaţiu prin recursul la harta lui Mackinder sunt:
Centura internă: Germania-Austria-Turcia-India-China
Centura externă: Britania-Africa de Sud-Australia-Statele Unite-Canada-Japonia. Să formulăm o primă concluzie la acest prag al analizelor noastre. Problema-cheie a analizei non-ideologice a unui stat este raportul statului cu cel ce-i controlează viziunea sau privirea strategică. Aceasta poate fi cunoscută prin cele două elemente care activează şi fac funcţională puterea vizionară a statului: harta mentală şi perspectiva panoramico-focalizată. Pentru orice diplomat este important să cunoască harta mentală a celuilalt, ştiut fiind că orientarea în spaţiu şi în timp este dictată nu de un stimul, ci de întreg câmpul de stimuli. Pentru o bună înaintare în câmpul analizei non-ideologice vom stărui asupra câtorva aspecte ale geopoliticii Rusiei înainte şi după Putin. Să reţinem, deocamdată, un concept special pe care l-am putut deriva din analiza dezideologizată a marelui spaţiu: puterea sistemică, concept asupra căruia vom stărui mai jos.
 
Rusia înainte şi după Putin. Putin şi noua geopolitică a „statului-continent”. „Instrumentele de expansiune”.
 
Dacă ar fi să pornim cu o referire la harta mentală a ruşilor la ceasul analizei de faţă vom fi determinaţi să consemnăm un aspect de departe extrem de semnificativ: clasa politică şi opinia populară coincid în ceea ce priveşte proiectul revenirii la continuitatea istorică a politicii Rusiei. Mecanismul revenirii este atestat de primul război cecen, care a condus la blocarea secesiunii (războiul din 1994-1996), şi de al doilea război contra Ceceniei din 1999. Miza geopoliticii Rusiei este aceiaşi: realizarea „statului-continent”. Instrumentele de expansiune create în scopul realizării imperativului „statului continent” sunt: Străinătatea apropiată; Comunitatea Economică Euroasiatică; Organizaţia Tratatului de Securitate colectivă[1]. Să prezentăm sintetic informaţiile relevante asupra celor patru instrumente de expansiune, folosindu-ne în acest sens de Raportul Rand Corporation.
1. Străinătatea apropiată. Soarta ruşilor din zona de centură este un argument puternic al doctrinei „vecinătăţii apropiate”. Aviditatea de independenţă a noilor state din CSI videază formula aceasta de un conţinut mai substanţial. Moscova se mulţumeşte cu o CSI cu geometrie variabilă, ne spun autorii Raportului Rand.
2. Comunitatea Economică Euroasiatică (C.E.E.) este un alt „instrument de expansiune”, lansat în octombrie 2000, de cele 6 republici: Rusia, Bielorusia, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrghistan şi, din 2006, Uzbekistan.
3. Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), 1992, din 7 membri: Rusia, Belorusia, Armenia, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrghistan, Uzbekistan. „SUA şi U.E. au închis ochii asupra războiului cecen, dar instalarea bazelor militare americane în Uzbekistan şi Kîrghistan pentru a purta războiul contra talibanilor a provocat grimase militarilor ruşi. În 2004, Rusia aderă la Organizaţia de Cooperare a ţărilor Asiei Centrale (Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kîrghistan)” (ibidem).
4. Reţelele de oleoducte şi gazoducte induc propriile lor modelări marelui spaţiu eurasiatic: Kazahstan furnizează petrol Chinei, Turkmenistan, oferă gaz Rusiei. Problema punerii în funcţiune a unui sistem de reţele de oleoducte şi gazoducte este, iată, o chestiune geopolitică nu pur şi simplu una economică. Ea vine în atingere cu sistemul oceanic al comerţului, mai precis, cu stăpânirea acestui sistem (de fapt, cu stăpânitorii lui). A distribui petrol şi gaze ori a controla valorificarea acestor două resurse înseamnă evident a face geopolitică, iar lucrul acesta presupune un tip de putere asupra marilor spaţii şi un tip de competenţă geostrategică. Dar, încă mai dramatic, a distribui petrol şi gaze, înseamnă a participa la controlul marelui spaţiu maritim, cu termenul lui Mahan. Înseamnă, deci a avea „putere maritimă” peste puterea continentalistă (controlul uscatului). Să ne reamintim ideea lui Mackinder că sistemul comercial bazat pe metoda oceanică conferă spaţiului unitatea unui proces în patru faze: fabrica, depozitul de export, depozitul de import, desfacerea.
 
În cazul gazelor chestiunea se complică: sistemul este în două faze: fabrica + transportul la utilizator, care înseamnă traderi şi mai multe ţări (tranzit). Dacă cele două sisteme sunt echivalente, înseamnă că diferenţa o face „tranzitul”. Conductele înseamnă geopolitică, geoeconomie, geocultură, identitate strategică. Prin aceste particularităţi înţelegem că gestionarea unei reţele de tranzit pentru gaze şi petrol nu este o chestiune economică ci esenţialmente una geopolitică. Aceasta complică enorm gestionarea sistemului energetic rusesc atât pentru guvernele Rusiei cât şi pentru sistemul economiei mondiale. Tranzitul în acest caz nu este o chestiune de simplă rută comercială ci o chestiune geopolitică de traversare a unor spaţii naţionale diverse, aflate într-un display extrem de diferenţiat. În aceasta constă dificultatea monogestionării resurselor şi acest aspect face slăbiciunea unui sistem aşa de puternic precum este sistemul energetic rusesc. Ceea ce procură putere sistemică deopotrivă stăpânului resurselor şi reţelei induce şi slăbiciunea lor conferind o bruscă însemnătate şi relevanţă geopolitică unor state de mărime mijlocie aflate în zona de tranzit. Rusia n-are nevoie de nimeni când e privită prin faptul independenţei sale energetice (este sigura ţară care nu depinde energetic de nimeni). Pe de altă parte, prin chiar acest fapt, care-i conferă o aşa de extraordinară putere, Rusia se poate regăsi în faţa unui sistem fragil exact în clipa în care se pune problema funcţionării sistemului, deci al actualizării acestui extraordinar potenţial geoeconomic şi geopolitic[2]. În momentul acela, momentul doi al sistemului, Rusia are nevoie de consimţământul unui stat mijlociu sau mic pentru tranzit şi uneori chiar pentru depozitul de la destinaţie, stat al cărui consimţământ trebuie să-l „cumpere”, fie prin mijloace economice de plată fie prin costuri militare alternative, în cazul în care ar opta pentru o politică de forţă. Pentru cel ce-ar dori să afle ce-ar putea oferi o ţară ca România unui colos ca Rusia, pentru ca acest colos să fie cointeresat într-o bună cooperare cu România, în dezvoltarea de bune relaţii cu un asemenea stat de mărime mijlocie din Europa de sud est (care cu cele 238 391 km², la care se adaugă 23.700 kmp din platforma Mării Negre, reprezintă cam a 80-a parte din teritoriul Rusiei actuale, altfel spus, în teritoriul Rusiei se cuprind circa 80 de Românii), îi putem răspunde că România este tocmai una dintre rotiţele care pot gripa întregul mecanism funcţional al maşinii ruseşti (chiar de-ar fi să ne referim doar la depozitele pentru gaze de care Rusia are nevoie pe ţărmul pontic al României și/sau Bulgariei dată fiind temperatura scăzută din Siberia, care nu îngăduie depozitarea gazului). Soluţia militară privind repararea unei eventuale defecţiuni româneşti (ori bulgărești) ar crea atâtea complicaţii încât nici o administraţie inteligentă n-ar recurge la o atare variantă. Chestiunea merită o analiză de sine stătătoare şi nu vom insista mai mult aici. Să reţinem doar faptul acesta oarecum „paradoxal” că „resursele energetice” (care compun forţa de percuţie şi puterea de lovire a armei energetice ruseşti) reprezintă un alt factor non-ideologic al analizei Rusiei. Vom stărui mai încolo asupra chestiunii resurselor energetice care pot fi utilizate şi ca armă energetică dacă echipa de la conducerea Rusiei va dori şi va dovedi destulă abilitate să facă lucrul acesta. Echipa lui Elţîn n-a ştiut s-o facă, echipa lui Putin a dovedit o specială măiestrie geostrategică în această direcţie. Un al treilea factor al analizei non-ideologice a Rusiei se referă la etnosistemul rusesc. Analiza etnosistemului este la rândul său marcată de riscul ideologizării unei atari analize şi o atare variantă ar bloca buna cunoaştere a chestiunii ruseşti motiv pentru care consider că analiza inteligentă trebuie să evite din toate puterile riscul ideologizării
 
Etno-sistemul şi diagnoza imperiului ca „formaţiune superpusă”.
 
Dacă luăm în seamă perspectiva oferită de ştiinţele cu prefixul etno putem spune că etno-demografia, etno-geografia şi etnopolitica Rusiei au fost implicatele de bază ale marelui proces eurasiatic antrenat de căderea U.R.S.S. U.R.S.S. avea 287 milioane locuitori, fiind compusă din 126 naţionalităţi dintre care 22 depăşeau milionul, o populaţie tipică pentru imperii care sunt politico-militar unificate şi etnic eteroclite. După cădere, populaţia din cadrul CSI-ului se ridica la o populaţie de 147 milioane şi un număr de 15 state. Ne dăm seama că niciodată un imperiu eurasiatic nu va putea să scape de spectrul etnodiversităţii. A gestiona un etno-sistem de o aşa mare diversitate etnică este o chestiune cu totul specială şi probabil că una dintre cauzele colapsului URSS-ului îşi are rădăcinile în etno-sistem. În viziunea geopoliticienilor ruşi etnosistemul este o temă pivot pentru înţelegerea Rusiei şi reprezintă o constantă a preocupărilor ştiinţei ruse. În viziunea lui Aleksandr Dughin, de pildă, „realitatea etnică se va consolida în limitele poporului, iar misiunea supraetnică se va exprima în limitele Imperiului” (Dughin). „Modelul ţarist s-a bazat pe principiul «rusificării», iar cel sovietic a neglijat calitatea etnică a poporului rus” (Ibidem). „Ruşii în Noul Imperiu se afirmă, susţine acelaşi geopolitician, în două roluri:
1. ca unul din popoarele mari care sunt subiecte politice ale Imperiului Federativ al Naţiunilor;
2. ca iniţiator al integrării continentale în acest Imperiu Federativ, al Naţiunilor”. Rusia a iniţiat un proiect de Imperiu Federativ, pe care, ar trebui să-l actualizeze împreună cu alte popoare.
În viziunea lui Dughin există două categorii de popoare: „popoare care sunt subiecte politice ale Imperiului Federativ” (ruşii, nemţii, japonezii, iranienii) şi „popoare aliate”.
La polul opus faţă de un atare megaproces geopolitic stau, în viziunea aceluiași geopolitician:
- ordinea comercială a lumii;
- persoane colective şi individuale în cadrul sistemului.
Nici celelalte elemente ale sistemului nu sunt ocolite de criza dezagregării. Primul este sub-sistemul tehnologic. În 1986, catastrofa de la Cernobîl atesta deficienţele tehnologiei electronucleare sovietice. La dificultatea indusă de factorul decalajului se adaugă sfidarea strategică a lui Reagan (1983). Dificultăţile C.M.I. (complexului militar industrial sovietic) cresc în ultima fază a etno-sistemului sovietic, ceea ce-a adus după sine al doilea factor dezintegrator al sistemului (pe lângă cel de ordin politic care a intrat în faza crizei endemice sub Gorbaciov, cel ce-a deschis cutia Pandorei prin doctrina sa de glasnost şi prin utopia numită perestroika). Glasnost-ul a devoalat bolile unui tip de sistem monocentric bazat pe constrângere politică şi pe integrare militară şi ideologică atee care n-avea cum să prindă rădăcini în sufletul creştin al poporului rus. Defectul cel dintâi al unui atare sistem este tocmai deficitul său spiritual ca să nu spunem de-a dreptul: religios.
- Va urma -
------------------------------------
[1] analiza ar trebui reluată în lumina evoluției chestiunii sevastopolite după trecerea la Rusia a Crimeii
[2] Eșecul proiectului Sothstream arată cât adevăr este în aceste enunțuri geoopolitice pe care le formulasem în postfața de acum trei ani, la apariția cărții lui A Dughin. Evoluția acestui proiect confirmă în chip dramatic enunțurile de atunci referitoare la însemnătatea geopolitică a statelor de mărime mijlocie din zonele de tranzit. Bătălia pentru influența și controlul atitudinilor politice ale guvernelor acestor state este o chestiune geopolitică de importanță ma
footer