Revista Art-emis
Charlie Hebdo, fenomen și scenetă PDF Imprimare Email
Ing. Ovidiu M. Curea   
Duminică, 15 Februarie 2015 20:22
Ovidiu M. CureaȘi totuși! Ce-a fost cu acest „Charlie Hebdo”? Ce s-a întâmplat la „Charlie Hebdo”? De unde a apărut? Cum s-a ajuns la nebunia care a scos din minți tot Parisul, Franța, Europa și America? De ce acum? Cine sau ce este, de fapt, „Charlie Hebdo”?
 
Magazin săptămânal satiric
 
Orice sursă pe care am consulta-o despre „Charlie Hebdo”, de oriunde, din orice țară (inclusiv din Franța), în orice limbă (inclusiv în franceză), ne va spune că „Charlie Hebdo” este „un magazin săptămânal satiric francez”. Cum atributele de săptămânal sau francez nu par să aibă nimic neclar sau interpretativ, să vedem ce însemnă exact cel de al treilea: satiric. Chiar dacă poate părea curios, definiția cea mai completă a noțiunii de satiră o găsim în DEX-ul românesc: „Scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societății, cu intenții moralizatoare. ♦ Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violență și caricatural pe cineva sau ceva.” Definiția românească nu numai că se apropie foarte mult de cele franceze, dar le și completează. La atributele genului satiric reținute de dicționarele franceze, (ironie și ridicol) DEX-ul îl adaugă în mod distinct și pe cel comic, deși el face parte atât din ironie, cât și din ridicol, ca esență al umorului pur. Mai departe, definiția românească după ce încadrează satira în categoria de creație estetică, indică și intenția ei finală, anume cea de moralizare, moralizare care transcende fațada comică, ironică sau ridicolă, a genului. Însemnă că o așa-zisă satiră, fără dimensiunea sa morală nu este satiră. Ea poate rămâne la nivelul bătăii de joc, a jicnirii, a defăimării, a calomniei, dar nu la cel al satirei adevărate.
 
O fotografie care surprinde o anume infirmitate a lumii contemporane
 
Din observarea mai multor caricaturi publicate de „magazinul săptămânal satiric francez” Charlie Hebdo, cu toată bunăvoința, nu am putut identifica intenția moralizatoare. Este foarte greu de perceput estetica, umorul și morala pe care aceste caricaturi le-ar transmite. Ele par sinistre, de prost gust, de o grosolănie rupestră, calomnioase și injurioase, de-a dreptul scabroase. Par înjositoare și degradante pentru autorii lor, care de dragul câștigului se pretează la orice, la acest gen de „creație artistică”, în comparație cu care prostituția poate părea poezie subțire. Și toate aceste bădărănii se publică, se cumpără (7 Euro bucata) și se citesc în Franța, la Paris, în orașul luminilor, intrând cu picioarele goale și nespălate în cultura franceză rafinată de-a lungul atâtor secole de cizelare. Unde este ironia fină franceză? Unde este sublimul și fiorul distilat al marilor artiști și filozofi francezi? Care este sensul jocului dintre vis și realitate, dintre îndoială și siguranță pe care dimensiunea estetică încearcă să ni-l desecretizeze în orice formă pe care o îmbracă? Și totuși, toate acestea există sau, mai bine zis, existența lor poate fi doar în acest fel grosolan înțeleasă și mai ales simțită de către unii. „Charlie Hebdo” nu este ea, în sine, o infirmitate a lumii contemporane, ci este o fotografie care surprinde o anume infirmitate a lumii contemporane, o realitate care nu se sinchisește de faptul că este greu de acceptat de către unii sau chiar de neacceptat de către alții. Redactorii de la Charlie Hebdo, artiști și comercianți deosebiți, au văzut că spiritul european traversează o fază de puternic dezechilibru, prin pierderea echilibrului. Europeanul din ziua de astăzi nu mai are vis, are numai realitate. În judecata lui nu mai are loc nici îndoiala, nici reținerea. Europeanul are acum numai certitudini. Și disperări, atunci când certitudinea lui este respinsă.
 
Cititorul „magazinului satiric « Charlie Hebdo »” estetipul celui care își bate joc de toți, de toate și de el
 
„Charlie Hebdo” nu este nici pe departe „o revistă satirică”. Este imaginea urâtă a confruntării dintre două moduri existențiale distincte, moduri care se manifestă cu intensitate crescândă de mai mulți ani, care se întind peste mai bine de o generație, și care au ajuns la confruntare directă pe același teritoriu. Cititorul „magazinului satiric « Charlie Hebdo »” este tipul celui care a renunțat la orice formă de morală, simțindu-se trădat în morala sa proprie. Este tipul căruia i se pare prostesc să mai recurgă la efort și la perseverență pentru obținerea unui viitor nerecunoscut, dacă poate smulge un prezent pe care alții i-l refuză, pe căi comode, chiar mai puțin legale. Tipul care consideră inutil să se mai încurce în alte norme, în reguli, condiționări și atenții, dacă cele vechi au fost aruncate la coș într-o noapte. Tipul care își bate joc de toți, de toate și de el, pentru că nimic nu are valoare. Desconsideră pe toată lumea în general și pe el în principal. Migrează către formele de-a gata ale erei informatice, pentru că în spațiul virtual trăiește eliberat de orice constrângere, minciună sau trădare, amenințare sau agresiune și are posibilitatea de a o lua de la început de oridecâteori greșește sau dorește. Acolo el este adevăratul și singurul său stăpân absolut. De acolo află ce vrea și reține ce îi place. De acolo poate spune ce vrea despre cine vrea. De acolo poate vorbi cu oricine, fie că i se răspunde, fie că nu. Restul, ducă-se la dracu! „Charlie Hebdo” nu este nici anti-musulman, nici anti-crești, nici anti-semit, „Charlie Hebdo” este anti-toate, anti-toți. Este pentru orice care să resusciteze simțurile vital-spirituale estompate de prezent. Este pentru înjurătura zdravănă a marinarilor care să îi scoată din exasperarea nesfârșită a mării, este pentru suduiala groasă a militarilor care să îi scoată din încordarea confruntării care poate fi ultima, este pentru limbajul porcos al medicilor care să îi scoată din greața măruntaielor umane.
 
Ciocnirea civilizațiilor
 
Două au fost izvoarele acestei debusolări vestice: căderea „Cortinei de fier” și imigrația din lumea a treia, către fostele metropole. Căderea „Cortinei de fier” a debusolat atât vestul, cât și estul Europei care se orientau reciproc prin antiteză. După dispariția contrastului de culoare, când totul a devenit alb, nimeni nu a mai putut să scrie cu creta albă pe o tablă tot alba sau, dacă cineva se mai încumeta să o facă, nimeni nu vedea ce a scris. Deznădejdea și sentimentul de inutil în fața pierderii identității proprii a cuprins mase din ce în ce mai largi, înghițind promoții întregi, tinzând spre generații. Dispariția diferențelor de sistem a fost însoțită de dispariția barierelor teritoriale, ambele ducând către intersectarea spațiilor de existență care și-au pierdut astfel identitățile proprii, fără a reuși să-și contureze în mod real o identitate nouă. Această dorită nouă identitate, care este căutată cu înfrigurare pentru liniștea viitoare, dar care se află încă departe, este promovată, aclamată și proclamată grăbit dar nefundamentat de către mai toți liderii europeni. În aceste condiții masele Europei se simt trădate și mințite de liderii lor, își pierd încrederea în aceștia după ce își pierduseră mai întâi încrederea în ele însele, ca entități naționale și ideologice distincte.
 
Sindromul nihilismului vest-european
 
Emigrația dinspre statele europene ex-socialiste în țările vestice a dus la alienarea atât a emigranților, care s-au simțit străini și izolați în țările de reședință, cât și a localnicilor care s-au simțit amenințați în etosul lor național de către numărul crescut și crescând al străinilor veniți peste ei. Peste emigrația est europeană în vestul continentului s-a suprapus și emigrația din fostele colonii, populații din țările arabe, africane, asiatice, care au venit cu speranțele lor și au rămas cu propriul sentiment de neregăsire și de însingurare pe care l-au însumat la sentimentele similare deja existente în spațiu. În aceste condiții, indivizii sau au căutat să se regăsească în formele vechi ale societăților lor inițiale, formate pe criterii naționale sau, majoritatea, considerând că n-are încotro, se resemnează frustrată în sarcasm, batjocură, nihilism și dezinteres, contestă și demolează tot în jurul său, valori morale, filozofice, artistice, lingvistice, religie, istorie, regăsindu-se în iconoclasmul nivelator al revistei „Charlie Hebdo”. Sigur că nu toți locuitorii Europei suferă în aceeași măsură de sindromul nihilismului vest-european, chiar dacă locuiesc în aceleași spații europene și nici nu se manifestă cu aceeași intensitate peste tot. În Franța s-a dezvoltat mai mult acest sentiment al pierderii identității și al rătăcirii în propria casă, pentru că aici legislația locală i-a asimilat pe toți emigranții ca cetățeni francezi, nerecunoscând minoritățile naționale, iar minoritățile naționale cu drepturi depline, ca cetățeni francezi, au căutat să-și impună obiceiurile și modul lor de viață din țările de proveniență. De aceea, nu întâmplător Charlie Hebdo a apărut în Franța și aici a avut cel mai mare succes. În Franța se poate observa cel mai bine ciocnirea civilizațiilor despre care vorbea Huntington pe la începutul anilor ’90. Ciocnirea civilizației ortodox-europeană cu cea catolic-franceză, ciocnirea civilizației creștin-franceze cu cea iudeo-franceză, cu cea musulmano-franceză, cu cea afro-franceză. Huntington vedea ciocnirea civilizațiilor la granițele dintre ele, dar se pare că cele care vor avea loc în aceleași spații, prin suprapunere, vor fi cele care vor prefigura viitorul omenirii, cele prin care se va realiza globalizarea și nașterea civilizației terestre care să se relaționeze cu civilizațiile de pe planete, dacă nu se epuizează într-o păruială generală.
 
Turnul Babel
 
Spațiile care devin teatre ale acestor ciocniri suprapuse pot fi, într-un fel, asemănate cu vechiul Babel. Acel Babel biblic care a pierit pentru că nenumăratele noroade de acolo, fiecare vorbind în graiul său, nu s-au putut înțelege între ele. Problema unui Babel contemporan nu mai vine de la diferențele de limbă, pentru că, în afară de faptul că unele limbi se bucură de o largă circulație internațională, într-un timp relativ scurt, până într-un an, oricine poate învăța să se descurce în orice limbă străină, schimbându-și astfel cu destulă ușurință forma de comunicare. Ce nu se poate schimba ușor spre deloc într-o generație sau chiar două este modul de viață, obiceiurile, credințele, trăsăturile spirituale ale noroadelor dintr-un nou Babel. Aici, unele dintre ele încearcă să își creeze un mini spațiu asemănător cu cel de acasă, rezultând o societate eterogenă care necesită câteva generații pentru a se omogeniza. Cu atât mai dificil va fi procesul de uniformizare spirituală cu cât grupurile alogene sunt mai mari, iar una din problemele țărilor dezvoltate este tocmai creșterea fluxului de imigranți și formarea pe teritoriul lor a unor minorități importante care tind să se opună procesului de asimilare, încercând să își păstreze identitatea. A se vedea în acest sens rezistența populațiilor arabe din Franța de a renunța la voalul pe care femeile îl folosesc pentru a-și acoperi fața, acel burqa sau chadri. Cum această identitate spirituală s-a dezvoltat și menținut în jurul religiei grupului respectiv, religia a devenit punctul principal de atac al celor care urmăresc globalizarea, omogenizarea, uniformizarea și tot religia a devenit bastionul de rezistență al celor care tind să își păstreze identitatea lor tradițională. De aici creșterea încrâncenării religioase deși sentimentul credinței se află în scădere.
 
Unificare sau dezagregare pustiitoare?
 
Contradicțiile religioase pot fi și sunt foarte ușor de întețit și speculat pentru acoperirea altor contradicții mai grave sau scopuri conflictuale, practică folosită dintotdeauna de către politicienii vremii, care astăzi insistă pe diferențele islamismului așezat neapărat pe „axa răului” față de celelalte religii, în principal iudaismul și creștinismul aliniate, cum altfel? pe „axa binelui”. S-ar părea că avem de-a face cu o contradicție sistemică. Pe de o parte se lucrează la desființarea diferențelor, în perspectiva globalizării, urmărindu-se demolarea națiunilor, religiilor și a familiei, în scopul realizării unei singure entități economico-spirituale terestre, iar, pe de alta, se îngroașă și se ațâță contrastele religioase care susțin separațiile. Explicația e simplă: procesul de globalizare se vrea a fi realizat prin extinderea unora asupra altora, și nu printr-o renunțare reciprocă locală în favoarea unui general echidistant. Deci, în fond, avem de-a face cu o nouă metodă de cucerire. Din păcate, istoria omenirii ne-a arătat că singura metodă care a funcționat până acum pentru coagularea societăților a fost exact acțiunea de cucerire. În acest proces are loc întotdeauna, însă, și o mișcare inversă. Cuceriții, deposedați de bunurile din țara lor de către cuceritori, au emigrat către țara acestora din urmă, țara laptelui și a mierii, încet-încet făcându-se un schimb de locuri. Este ceea ce se întâmplă și astăzi cu repeziciunea timpului nostru și cu forța imprimată de dimensiunile procesului de globalizare. Vestul dezvoltat invadează cu capital țările subdezvoltate, iar populațiile acestora invadează cu emigranți metropolele, ambele mișcări conducând către aceleași rezultate: unificare sau dezagregare pustiitoare.
 
Sceneta „Charlie Hebdo”, conform prezicerii clarvăzătorilor
 
Sesizând pericolul pierderii identității la tine acasă, în țara ta și apariția sindromului nihilist autodestructiv, americanii, care niciodată nu au avut o identitate foarte bine conturată datorită procesului propriu de formare și dezvoltare, caută să se distanțeze cât mai mult promovând la intern reîntoarcerea către valorile moralei tradiționale: reconsiderarea virginității, a fidelității conjugale, a toleranței față de diferențele sexuale, rasiale, religioase în limitele conviețuirii libere dar neagresive. La extern, ca orice mare putere, caută să folosească în interes propriu problemele altora, împingându-le și ”ajutându-le” în direcția dorită. Musulmanii preocupați de rezolvarea problemelor materiale stringente pe care le au, sunt departe de frământările existențiale ale europenilor și nici nu înțeleg manifestările acestora care par scăpate din logica bunului simț. Nu percep și nici nu-i interesează faptul că Charlie Hebdo își bate joc de toți și de toate, de creștini, de evrei, de politicieni de orice culoare, de persoane publice cunoscute, ei rețin că Charlie Hebdo își bate joc de ce au ei mai sfânt, de Mahomed și îi doare. Îi doare, suferă, strigă și se revoltă. De aici și până la a-i împinge pe cei mai slabi de înger la răzbunare violentă, nu este decât un pas și pasul este făcut cu nonșalanță și inconștiență de cei care, interesați în profituri pe termen scurt, nu ezită să folosească fenomenul Charlie Hebdo transpunându-l în scenete periculoase, care să le servească de justificare și acoperire pentru acțiunile lor. O astfel de scenetă s-a jucat și în Franța la începutul lui ianuarie 2015.
Nu insistăm asupra greșelilor de regie și de interpretare ale scenetei respective în care au murit și creștini și evrei și musulmani, pentru că ele au fost și vor mai fi multă vreme de acum încolo dezbătute și analizate în amănunt, este un alt subiect, dar observăm numai câteva din urmările sale:
- Franța a mărit cu 700 milioane Euro cheltuielile alocate pe următorii trei ani luptei anti-teroriste; a renunțat să reducă efectivele militare cu 7 500 oameni, așa cum avea planificat ba și, mai mult decât atât, a suplimentat numărul existent cu 2 800 angajați;
- tot în Franța au început dezbaterile publice asupra necesității reintroducerii serviciului militar obligatoriu;
- în Marea Britanie și Italia s-au intensificat măsurile de supraveghere a comunicărilor prin Internet;
-a lte țări din U.E., printre care și România au anunțat că își vor mări bugetele de apărare, spre satisfacția celui mai mare exportator de arme, S.U.A.
- ţările care au respins legile de ”Big Brodher”, printre care și România, au anunțat că vor reanaliza deciziile adoptate.
- numărul abonaților la ”magazinul săptămânal satiric francez” Charlie Brother, a crescut de la 10.000 la 200.000;
- Președintele Franței, François Hollande, a crescut imediat în sondaje pentru modul în care „a gestionat criza atentatelor și urmarea lor”, pentru modul în care a „apărat interesele Franței în străinătate” (Le Figaro din 19.01.2015);
- premierul israelian, Benjamin Netanyahu, poziționat în fruntea marșului anti-terorist de solidaritate de la Paris, în ciuda rugăminților Franței de a nu participa la acest marș, a câștigat și el puncte prețioase în sondajele de opinie privind alegerile interne din primăvară.
Ar fi interesant; de asemenea, de observat și contextul în care s-au petrecut evenimentele de la Paris și care ar putea face, și el, subiectul altor discuții și analize. Amintim doar câteva aspecte ale acestuia, aspecte ce par să se fi intersectat brutal în spațiul evenimentelor „Charlie Hebdo”:
- poziția Franței și a altor state europene asupra problemei statului palestinian, exprimate chiar în cadrul ONU;
- problemele Franței legate de livrarea celor două nave de război contractate de Rusia;
- nemulțumirea israeliană față de negocierile cu Iranul pe tema capacităților nucleare.
- acuzațiile aduse armatei israeliene pentru acțiunile făptuite în timpul campaniei din vară din teritoriile ocupate.
- diferențele de opinii dintre premierul israelian și președintele SUA pe tema israeliană și iraniană;
- acțiunile ciudatului Statul Islamic (ISIA sau IS), care continuă să existe și să se manifeste fiind combătut pe față de toți și susținut pe ascuns de mulți.
După cum se observă mai toate temele par să izvorască din zona musulmană, confirmând teoria atribuită pe nedrept, nu se știe de cine, lui Malraux, conform căreia „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”.
 
Ocaziile sunt grăbite să iasă în lume
 
Hassan Nasrallah, liderul mișcării șiite libaneze Hezbollah a sintetizat cu mâhnire acțiunile prostești ale acelor grupări teroriste care se revendică de la Islam și care, „prin actele lor josnice, violente și inumane, au adus o atingere profetului și musulmanilor mai mult decât au făcut-o dușmanii lor” și spre satisfacția acestora.
Amintita butadă pe care Malraux n-a pronunțat-o niciodată, dar care a devenit truism prin repetare, ca atâtea alte minciuni, o putem înțelege dacă ne gândim la una dintre afirmațiile lui Nicolae Bălcescu. Acesta, vorbind în 1850 despre revoluțiile române de la 1848, spunea că pentru izbucnirea lor, revoluția europeană a fost ocazia, nu cauza. Dacă atunci ocazia era așteptată pentru declanșarea evenimentului, acum se pare că nu mai este timp de așteptare, pentru că timpul înseamnă bani. Acum ocaziile sunt grăbite să iasă în lume, sunt îmbrăcate și fardate sau de-a dreptul create în forma în care ele au fost prezise de clarvăzători.
footer