Revista Art-emis
„Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei” - Postfaţă (10) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu   
Joi, 12 Februarie 2015 23:19
A.Dughin-Bazele geopoliticii 10Efectul dezideologizant al hărţii lui Mackinder - Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice.
 
O altă idee majoră a lui Mackinder, după cea referitoare la marele spaţiu eurasiatic, ca spaţiu pivot al istoriei universale, este acea a megaciclurilor geoistorice (dublând şi incluzând ciclurile geopolitice). În Europa s-ar putea delimita două sau trei astfel de megacicluri istorice, cum s-a precizat. Un astfel de megaciclu, ne reamintim, este cel columbian, chestiune asupra căreia am stăruit în materialul din numărul trecut. La finele lui avem triumful oamenilor generaţiei columbiene care vor „înveli” Eurasia cu o reţea de „puteri maritime”. Al doilea megaciclu este, după cum l-am botezat noi, folosindu-ne de sugestiile lui Mackinder, cel westphalian. Acesta pare a fi intrat în fază finală în raport cu al treilea megaciclu al războaielor pentru Heartland şi deci al încorporării apelor reci (îngheţate). Este megaciclul globalizării sau neocolumbian, căci acesta ar putea să susţină o vastă operaţiune epocală de realizare a unei punţi noi între „naţiunile exterioare” sau „insulare” şi „naţiunile continentale” peste marele spaţiu al apelor reci. Ideea megaciclurilor istorice (geo-istorice) este, în vederile noastre crucială fiindcă numai asemenea durate mari fac inteligibile marile sisteme geopolitice, de tipul imperiilor ori al economiilor mondiale. Altfel acestea, cu tot cu dinamismul lor, cu creşterea şi descreşterea lor, rămân incomprehensibile.
 
Ideea Panregiunilor.
 
Să reţinem deocamdată a patra idee axială a unei analize geopolitice (deci non-ideologice) a marilor spaţii şi anume ideea Panregiunilor pe care a avansat-o Haushofer. În viziunea geopoliticianului german, există entităţi geopolitice mai puternice decât statele şi, între acestea, cea mai reprezentativă este entitatea panregiunilor ivite în albia manifestării panideilor. Panideile reprezintă realităţi aduse în această ştiinţă, cum s-a precizat deja, de către generalul savant K. Haushofer, marginalizat încă sub al Treilea Reich, ca urmare a implicării fiului său în planul de atentat nereuşit contra lui Hitler. Panideile şi internaţionalele sunt forţele care intersectează interesele Occidentului şi ale S.U.A. şi Rusiei în Europa Centrală şi Răsăriteană. Suntem, deci, obligaţi să luăm act de existenţa acestor formaţiuni sociologice în dinamismele geopoliticii europene de ieri şi de azi. „Panideea posedă o forţă de convertire sau pervertire spirituală a celuilalt: se protejează pe sine pervertindu-l pe celălalt (se poate apăra numai dacă este în creştere; este oligarhică fiindcă trebuie să domine)” (K. Haushofer). Panideea, ne spune Haushofer,  îşi are rădăcinile într-un „sentiment al spaţiului” ataşat unei „zone de vechi amintiri glorioase”, o „zonă nostalgică”. Putem spune că panideile sunt nucleele pulsatorii ale spaţiilor nostalgice. Dacă într-o primă accepţie, Haushofer identifica legături ale panideilor cu un popor anume (panslavismul, pangermanismul etc.), în a doua, el o raportează la o zonă în care pot coexista mai multe popoare, astfel că suportul panideii este, în acest caz, un „ansamblu demopolitic”, care, ca actor geopolitic, se exprimă printr-o reţea de elite panideologice. Geografia politică a lumii arată, iată, distinct atunci când se trasează pe hartă zonele de instabilitatea configurate de panidei. „O asemenea zonă de instabilitate […] plină de noi potenţe şi de vechi amintiri trufaşe - se întinde începând din Coreea, peninsulă ataşată Japoniei şi pod care o leagă de continent trecând prin Manciuria, străduindu-se să devină independentă, dar disputată între China, Japonia, Uniunea Sovietică (aproape 1 milion Kmp, 3o milioane locuitori fiind cuprinşi direct în zona sa de putere şi 60 milioane cuprinşi indirect aici), în spaţiile vechilor imperii ale Asiei superioare…”[48].
 
Haushofer prezintă panideea ca formaţiune geopolitică, însă panideea este asemănătoare unei „fiinţe istorice”: trăieşte, adică se naşte, se maturizează, se îmbolnăveşte, iar boala unei panidei este cumplită căci declanşează turbulenţe teribile, adevărate tsunami istorice care devastează spaţiul de viaţă al popoarelor la scara continentelor şi chiar a întregii planete. Nimic nu este mai potrivit pentru înţelegerea modului în care se propagă panideile în perioadele lor ofensive sau de criză decât cele două fenomene naturale comparabile: tsunami şi turbulenţele atmosferice ori induse de mari cutremure. Generalul Haushofer vorbeşte despre cele cinci forme de manifestare (de ţâşnire şi de propagare) a unei panidei: propagarea prin seducţie, prin străpungere geopolitică, prin reţele oculte, prin turbulenţe şi prin războaie ideologice. Dacă ar fi să exemplificăm, am găsi pentru fiecare formulă câte un exemplu. Haushofer menţionează pe hartă astfel de panregiuni: Pan-Europa cu apendicele ei în Africa, America, Asia de Sud-Est. „Ideea paneuropeană cu spaţiul şi numărul ei de locuitori” (K. Haushofer) are o mare eficacitate (începând cu acea parte a lumii reunită în „Pan-Federaţii”). Problemele ei apar în zona de întâlnire cu alte panidei, care sunt zone de realizare ale acestora: ideea panasiatică, panafricană, panpacifică. Teoria panideilor permite decuparea „zonelor incomode”. „În zonele paneuropene s-a născut un proiect de hartă a lumii marilor conexiuni spaţiale; acest proiect indică drept spaţii incomode de apartenenţă indeterminată […] în Asia Orientală […], în unele părţi din Orientul Apropiat, între care Turcia şi Persia, Etiopia, în Africa şi Siamul, în Africa de Sud, care - spaţiu foarte incomod – devine foarte mic între zonele de interese externe ale Franţei şi Marii Britanii”.[49] Panideea, deci, este un cadru de agregare a unor relaţii simbolice între o populaţie (sau mai multe) şi un spaţiu sau teritoriu de expansiune. Într-o accepţie mai riguroasă, panideea este o ideologie pangeografică solidară cu acele „imense perspective asupra spaţiului, vizibile după Al Doilea Război Mondial”, forţe capabile să „străpungă hărţile şi liniile directoare ale micilor şi marilor puteri”; ele „sunt atât de puternice că numai marile puteri planetare îşi mai pot urmări obiectivele pe termen lung şi adesea doar cu ajutorul lor. Puterile medii şi mici sunt pur şi simplu stele de a treia mărime, proiectate de jocul panideilor în afara orbitelor lor sau obligate să încheie prietenii defensive”[50]. „Astfel de panidei sunt: ideea panpacifică, paneuropeană, ideea puterilor panasiatice” (Ibidem). Puterile coloniale, precizează Haushofer, au trebuit să organizeze „comunităţi de interese” pentru a se descurca.
 
Panideile sunt uriaşe forţe psihologice şi ideologice. Psihosociologic, ele sunt „procese de străpungere prietenoasă” şi de „subminare geopolitică” . Panideile, deci, sunt imperialiste în esenţa lor şi se insinuează în teritoriile vecine, cucerind spaţiul mental care nu mai are capacitate spirituală şi forţă ideologică de a riposta. Am reţinut că panideile au puterea de a remodela spaţiile mentale ale popoarelor aflate în raza lor de acţiune. Ele se folosesc în acest scop de hărţi mentale pe care le promovează ca pe nişte hărţi cognitive referitoare la spaţiul respectiv, declanşând un adevărat război împotriva hărţilor mentale ale popoarelor autohtone (cucerite şi ocupate). Dar ce este o „hartă cognitivă”? Popoarele, remarcă Shills, dispun de o „hartă” sau un „tablou al lumii” pe care şi le dispută mereu. Aceste „rudimente de hărţi” intervin în actele cognitive ale oamenilor. „Distrugerea sau discreditarea acestor hărţi cognitive, morale, metafizice şi tehnice este un pas spre haos” (ibidem). Curiozitatea este să aflăm lucrul tulburător că imperiile, în faza lor crepusculară, s-au folosit în această operaţiune de distrugere sau doar de desfigurare a hărţilor mentale ale elitelor şi ale claselor mijlocii urbane de o tehnică care procură evaziunea din real cu o eficacitate extraordinară: bordelul, locurile de plăceri, baia şi restaurantul, fastul palatelor şi al grădinilor capitalelor imperiale, stilul galant şi hiperluxos al veştmintelor aristocraţiei, cultivarea apetitului polimorf pervers şi a trufiei imperiale totul conducând la un izolat demo-politic numit aristocraţie, de fapt o poliarhie, în care se regăsesc deopotrivă o plutarhie şi un ochlos lumpenaristocratic. O asemenea elită, un astfel de izolat oligarhic, cultivă deopotrivă senzualismul şi un criticism împins spre formele anarhiei şi ale nihilismului vitalist. „Criticismul distructiv este o extensiune a criticismului echilibrat, agravat de răutate, astfel că spulberă beneficiile raţiunii”.[51] Grupurile oligarhice (actorii) din marile metropole subimperialiste încearcă mereu să creeze o anume „hartă cognitivă” pe care s-o impună într-o zonă. Pentru impunerea ei oligarhiile se folosesc de un formidabil aparat instituţional, ideologic, chiar simbolic (persuasiv) etc. Războiul, acţiunile de genocid, provocarea unor turbulenţe cu efecte catastrofale, moartea civilă etc., sunt toate folosite într-o atare operaţiune.[52] Când o comunitate a fost silită să adopte o hartă cognitivă străină de tradiţiile ei, urmează sfârşitul său: „Un astfel de tablou al lumii (construit prin ruptura de trecut) nu ar mai oferi tuturor posibilitatea cunoaşterii rădăcinilor, ar nega trans-temporalitatea societăţii şi ar conduce la amnezie civilă”[53].
 
Haushofer a dovedit că panideile au puterea să divizeze lumea în „Panregiuni”, fiecare dintre ele fiind dominată de o mare putere regională. Haushofer a militat pentru formarea unui „mare bloc continental eurasiatic”, o „alianţă între Germania, Rusia şi Japonia, care va strivi Imperiul Britanic” (Sempa, 18). „Pactul sovieto-nazist” din 1939 pare a fi fost inspirat de gândirea lui Haushofer. Să formulăm, în fine, o idee concluzivă: graţie analizelor lui Mackinder şi Haushofer, a devenit clar că Europa este disputată de două etnometode sau paradigme privind organizarea păcii şi garantarea securităţii europene: etnometoda Istmului pontobaltic şi etnometoda Panregiunilor. Acestea sunt cele care îşi dispută spaţiul mental în momentul de faţă. Succesul geostrategic al etnometodei panregiunilor atârnă de un consimţământ general pentru o panregiune ruso-americano-chineză, o alianţă dificil de realizat la scară tricontinentală. Nu este însă imposibilă o atare înţelegere tripartită (a celor teri mari) în chestiuni locale, precum ar fi, de pildă, Transnistria ori Cecenia, sau regionale, precum ar fi, de pildă, co-gestionarea problemelor din zona ponto-baltică dimpreună cu cele din aria de centură caucaziano-caspică. Să insistăm, mai departe, în chip conclusiv, asupra semnificaţiei cartografiei lui Mackinder.
 
Harta Lui Mackinder.
 
Primul rod al noii filosofii asupra spaţiului datorată concepţiei columbiene a lui Mackinder este chiar noua hartă geostrategică a lumii, cunoscută după numele autorului ei. Harta lui Mackinder subîntinde următoarea configuraţie:
1. Oceanul - 9/12 din glob
2. „Marele continent” incluzând Europa, Asia, Africa
3. Arii insulare: Britania, Japonia, America de Nord şi de Sud, Australia
Marele continent este divizat în 6 regiuni, subliniază Sempa: ţărmul european (Europa Centrală şi Vestică), ţărmul Asiatic (India, China, Asia de sud-est, Coreea, Siberia estică), Arabia (peninsula arabică), Sahara (Africa de Nord), Heartland-ul sudic (Africa de la sudul Saharei) şi Heartland-ul (nucleul) central-nordic al Eurasiei, pe care l-a numit regiune-pivot. A doua idee care a dirijat construcţia cartografiei lui Mackinder este aceea că Insula Mondială este ţinta oricărei mari superputeri care năzuieşte să domine lumea (iată o modalitate de cartografiere a lumii în spirit Mackinder-ian, datorată sugestiei lui A. Dughin şi realizării tehnice a lui Radu Baltasiu[54]). „Strategiştii nu mai trebuie să se gândească la Europa separat de Asia şi Africa. Lumea veche a devenit insulară sau, cu alte cuvinte, unitatea geografică cea mai largă şi necomparabilă a globului”[55]. Deşi Germania fusese înfrântă, Mackinder se întreba: „n-ar trebui oare să evaluăm probabilitatea ca o mare parte a Marelui Continent să se afle unită într-o zi sub o singură dominaţie şi o putere maritimă invincibilă să se poată sprijini pe ea? […] Aceasta ar fi ultima mare ameninţare a libertăţii lumii”[56]. Heartland-ul, a doua entitate pe harta lui Mackinder, se întinde „de la ţărmul îngheţat al Siberiei spre coastele de stepă toridă ale Balucistanului şi Persiei” (ibidem). Râurile heartland-ului sunt: Lena, Jenisei, Obi, Volga şi toate „se varsă fie în Oceanul Arctic fie în mările interioare (Aral şi Caspică)” (Sempa, 16) şi aceasta face Heartland-ul „inaccesibil navigaţiei dinspre ocean”.
În fine, a treia entitate geopolitică pe harta lui Mackinder este Oceanul Median: jumătatea estică a Canadei şi SUA, bazinul nord-atlantic şi „subsidiarele lui”: Mările Mediterană, Baltică, Arctică şi a Caraibelor, Anglia şi Franţa (este „o descriere prevestitoare a alianţei N.A.T.O, formată la şase ani după aceea”, Sempa: 19).
Alte entităţi: „centura de deşerturi şi sălbăticie care se întinde din Deşertul Sahara spre est, până în Arabia, din Tibet şi Mongolia spre estul Siberiei, Alaska şi o parte a Canadei şi a vestului S.U.A.” (Sempa). Mackinder a sperat, ne spune Sempa, că „Rusia Heartland-ului va coopera cu puterile oceanice mediane în lumea postbelică şi va preveni agresiunea germană”. „Strategiştii americani s-au inspirat din Mackinder după Al Doilea Război Mondial când au formulat politica de containment a Rusiei Sovietice” (Sempa: 19); dintre aceşti strategişti îi menţionăm pe: Nicholas Spykman, James Burnham, George Kenan, Omar Bradley, W. C. Bullit) (ibidem, Sempa: 23).
 
Caracteristicile geografice ale „regiunii pivot” (rezumăm după Sempa):
 
- „Regiunea pivot” este o „întindere vastă, de câmpii joase, permiţând o înaltă rată de mişcare a puterii uscatului”).
-„Statul pivot se poate extinde spre ariile marginale ale Eurasiei fără a traversa vreo întindere semnificativă de apă, adică fără a se folosi de o putere maritimă”.
-„Regiunea pivot este impenetrabilă pentru puteri maritime, întrucât râurile majore (Ienisei, Obi, Volga etc.) se varsă în mări interioare (Aral sau Caspică) sau în Oceanul Arctic”.
Regiunea-pivot, subliniază Sempa, este o „citadelă naturală pentru o putere de uscat mobilă! Lupta între puterile peninsulare şi puterile maritime, de-a lungul istoriei:
- Creta vs. Grecia;
- Britania celtică vs. Roma.
În ambele cazuri au învins puterile peninsulare. La ceasul modern al istoriei universale, însă, în confruntarea dintre Marea Britanie şi puterile continentale europene a învins puterea maritimă” (ibidem). Să reţinem, deci, ideea concluzivă a lui Mackinder că unitatea oceanului este „faptul fizic” care susţine valoarea dominantă a puterii maritime într-o „lume globală” (global-wide world). Acest factor devine eficient în dinamica istoriei numai după ce va fi ridicat la rang de sistem şi de metodă a comerţului: sistemul şi metoda oceanică.
- Va urma -
---------------------------------------------
[48] K. Haushofer, „De la Geopolitique”, Paris, Fayard, 1986
[49] K. Haushofer, op. cit., p. 14
[50] Ibidem
[51] Shils, Edward, Tradition, Chicago, The University of Chicago Press, 1981. p. 326.
[52] Un astfel de fenomen s-a produs, ne spune Mihai Deaconescu, în faza letală a imperiului dualist, de exemplu, în Transilvania. „Ura lui [a lui Tisza] maladivă faţă de tot ce ea românesc, amestecată cu teama de noi agitaţii în Transilvania, îi dictaseră măsurile sângeroase cu transferul populaţiei săteşti din ţinuturile decretate peste noapte drept zonă culturală maghiară – măsuri pe care numai căderea guvernului său le dezorganizase sau amânase. Mai devreme sau mai târziu, Tisza va plăti. Nu însă prin simpla cădere de la guvern – o cădere care nu însemna nimic prin raportare la milioanele de morţi şi răniţi în tranşee, de mutilaţii pe viaţă, împuşcaţii şi de spânzuraţi pentru culpa că nu doriseră să mai lupte.” (Mihail Diaconescu, Sacrificiul, p. 465).
[53] Irina Cristea, studiu în manuscris, apud. I. Bădescu şi D. Dungaciu, op. cit., p. 311, vol. I
[54] Cf. Ilie Bădescu şi Radu Baltasiu, „Tratat de geopolitică – teorie şi hărţi ”, format CD-ROM, Centru de Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Bucureşti, 2008
[55] H. Mackinder, „Democatic Ideals..”, ed.cit., p. 62
[56] ibidem, p. 70

 

footer