Revista Art-emis
Pericolul estremismului maghiar (1) PDF Imprimare Email
Adrian Iscru   
Joi, 12 Februarie 2015 23:06

Extremist maghiar„Este o mare nenorocire că ungurii nu pricep foloasele ce ar dobândi de ar loa altă politică cu naţionalităţile şi mai cu seamă cu românii”. (Nicolae Bălcescu-1849)

„Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica”. (Mihai Eminescu)

Am asistat cu toţii cum „aleşii” naţiunii au realizat o nouă înţelegere politică cu extremismul maghiar. Nu este un fenomen neobişnuit al autointitulatei „clase politice” româneşti să facă asemenea înţelegeri pentru a rămâne la putere, în defavoarea interesului nostru naţional, al Statului Naţional Unitar Român. Nu facem un inventar, o statistică a participărilor la „guvernare” U.D.M.R.-ului ori o analiză profundă a compromisurilor majore şi inutile ale menţionatei noastre „clase politice” în faţa u.d.m.r.-ului. Sunt destui „analişti” politici care se ocupă cu aşa ceva. Nu avem în vedere nici o analiză a U.D.M.R. ului, această uniune etnică fiind excelent prezentată, descrisă cu profesionalism, de foarte documentatul scriitor Radu Theodoru - Urmaşii lui Attila, Ed. Miracol, 2000 - şi de către domnul profesor univ. dr. Petre Ţurlea în lucarea Domniei sale U.D.M.R. şi societatea românească[1], unde se arată, pe bază de documente, pe experienţa sa de parlamentar, nimic nerămânând neacoperit cu afirmaţii solide, bine documentate, acesta fiind subiectul lucrării d-lui profesor PetreŢurlea: care sunt originile, care a fost modul de constituire şi mai ales care este scopul final al acestei formaţiuni etnice. O nouă alianţă cu această structură etnică (?!) ce acţionează ca partid politic (!?), ne dă convingerea fermă că nimic din trecutul istoriei naţionale, în strânsă relaţie cu Statul maghiar, cu descendenţii nobilimii maghiare, cu extremismul maghiar de „ieri” şi de „azi”, în spiritul faptelor de „vitejie” ale horthyştilor şi ale urmaşilor lor din Ardeal în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial[2], nimic din trecutul şi prezentul acestei formaţiuni etnice nu a ajuns la urechile faimoasei noastre „clase politice”; sau dacă da, atunci îşi permite să nu ţină seama de toate acestea. Schimbul partenerilor politici, înlocuirea unora cu alţii în timpul guvernării, ne sunt prezentate ca „un exerciţiu democratic” sub „girul” discret şi vădit al „servanţilor” Uniunii Europene ori ai „marii democraţii” de peste ocean, învăluindu-ne cu „argumentul” că aşa se poate „stabiliza politic” ţara. Privind atent asupra modului în care această formaţiune etnică a acţionat şi acţionează pe teritoriul naţional al Statului român, considerăm că atitudinea aşazisei „clase politice” este una, folosind un termen elegant, total iresponsabilă. Termenul cel mai adecvat al acestei atitudini, în atari situaţii, este acela de complice al U.D.M.R.ului, în sensul cel mai larg definit de dreptul penal românesc, la disoluţia Statului Naţional Unitar Român. Lucrarea distinsului profesor univ. dr. Petre Ţurlea, - la care ne vom referi în continuare -, începe ca un manual de şcoală, unde locul principal este destinat definiţiei materiei ce urmează a fi studiată: „Uniunea Democrată Maghiară din România este singura formaţiune etnică din Ţara noastră, având idei şi activitate naţionalist şovină, rasistă, extremistă, iar ca ţel final distrugerea Statului naţional unitar român” [3] .Şi cu această definiţie a rezumat raţiunea ei de a fi. Evident, lucrarea este necunoscută politicienilor noştri, cum necunoscute sunt acestora multe lucrări apărute în librării şi biblioteci, bine documentate şi care tratează acelaşi subiect - U.D.M.R.-, cum necunoscute sunt şi atitudinile ostile Statului Naţional Unitar Român. La „definiţia” domnului profesor Ţurlea obiectăm asupra folosirii incorecte a conceptului de naţionalism în „combinaţie” cu şovinismul. Naţionalismul este un sentiment cu totul nobil[4] şi nu are sens negativ. Extremismul promovat de lideri ai U.D.M.R.-ului, de la înfiinţare şi până în prezent este şovin şi revizionist. Folosirea deliberat incorectă a conceptului de naţionalism, alături de celelalte atribute negative este promovată tocmai pentru a se deturna sensul corect, pozitiv, al naţionalismului. Această folosire incorectă o întâlnim la generaţiile noi, chiar şi la cele mai vechi, căci ea le-a fost inoculată/indusă de o propagandă ostilă în atâţia zeci de ani împotriva naţionalismului.

Care a fost relaţia românilor cu ungurii, de-a-lungul istoriei, se ştie. Mai degrabă care a fost atitudinea extremismului „istoric” maghiar faţă de români de-a-lungul timpului. Aici amintim, în treacăt, câteva din momentele de maximă tensiune dintre nobilimea maghiară, minoritară în toate timpurile şi naţiunea română net majoritară în Ardeal, ori dintre aceeaş nobilime maghiară şi secui, la un moment dat, toate, din păcate, generate de aroganţa şi perfidia acestei „clase sociale”, considerată ca fiind „cea mai lacomă şi oprimatoare la nivelul continentului”[5]. Doar spre aducere aminte atragem atenţia asupra odiosului document intitulat Unio-Trium-Nationum (sept. 1437), apărut într-un moment crunt al istoriei românilor. De asemenea, de revăzut ar fi, cu mare interes, relaţia avută de nobilimea maghiară cu secuii (vezi marea răscoala condusă de secuiul Gheorghe Doja şi reprimarea „exemplară” a secuilor în primul rând şi a tuturor acelora ce au participat la ea, „îndrăznind” să ridice capul împotriva exploatării nobiliare maghiare - 1514)[6], urmată de faimosul cod al lui Werboczi - Tripartitum-ul, relaţia permanent tensionată a secuilor cu familia nobiliară Bathory, fapt ce a dus la apropierea secuilor de Voievodul Mihai Viteazul ori, mai târziu, apariţia celebrelor Approbatae Constitutiones (1653) şi Compilatae Constitutiones (1669). Diplomele leopoldine de la finele secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, reprezintă un moment extrem de delicat în istoria românilor, cu implicaţii din cele mai serioase chiar astăzi. Trecem peste timp şi reamintim celor aflaţi azi la conducerea Statului Naţinal Unitar Român, genocidul asupra românilor în revoluţia din 1848-1849, crunta politică de maghiarizare şi reprimare a românilor în perioada dualismului austro-ungar, maghiarizarea lor forţată începând din grădiniţe şi terminând cu pietrele funerare. Perioada interbelică este plină şi ea de asemenea exemple antiromâneşti, mai ales după terminarea primului război mondial şi urmată de accederea la putere, în Ungaria, a „amiralului” fără flotă, Miklos Horthy (1920-octombrie 1944). Cum s-a primit de către extremismul maghiar dar şi de către „clasa politică” maghiară realitatea istorică de la 1 Decembrie 1918, consfinţită prin tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, iarăşi este un fapt notoriu, vizibil şi azi, mai ales la celebrarea sărbătorii zilei noastre naţionale, la fel cum este cunoscut şi celebrul eveniment, nefericit pentru români, diktatul de la Viena din 30 august 1940, beneficiarul principal al acestui diktat fiind Ungaria lui Horthy, urmat de „teroarea horhysto-fascistă din nord-vestul României”. Amintim în acelaşi context doar de Ip, Treznea, Moisei, Camăr şi Mureşenii de Câmpie[7], ca fapte notorii ale aceleiaşi „vitejii” a extremismului maghiar din Ungaria dar şi din rândul unei părţi a minorităţii maghiare de pe teritoriul României în acele vremuri, care a contribuit cu un sinistru „devotament” la atrocităţile comise de trupele de ocupaţie horthyste. Toate acestea, dar şi multe altele, ar fi trebuit să fie un exemplu permanent pentru „faimoşii” politicieni de la Bucureşti, atunci când, de teama pierderii Puterii, angajază negocieri cu U.D.M.R.ori când tratează „diplomatic” atitudinea anumitor oficiali de la Budapesta vis-a-vis de Statul Naţional Unitar Român, de naţiunea română, în general.

Cu toate că am trecut în grabă peste aceste evenimente istorice permanent vii în mintea românilor, dar aruncate într-un con de umbră de către politicienii de la Bucureşti, precizăm că un singur fapt leagă aceste întâmplări trecute de cele prezente şi anume modul de acţionare al făptuitorului, al extremismului maghiar, în speţă. Modul în care U.D.M.R.ul, prin reprezentanţii săi, „divizaţi” tacit în „moderaţi” ori „radicali”, hrăniţi cu pâinea acestei ţări primitoare, a acţionat în vederea defăimării şi subminării Statului Naţional Unitar Român, este de notorietate. Cu toate că sunt cunoscute atitudinile ostile naţiunii române şi Statului Naţional Unitar Român ale unor reprezentanţi ai acestei etnii, cunoscute fiind şi epurările etnice efectuate de către extremismul maghiar în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, sub directa supraveghe a U.D.M.R.[8], epurări ce au avut ca scop îndepărtarea elementului românesc din zonă, prin cele mai dure metode, mergându-se până la asasinat[9], cunoscute fiind şi denigrările reprezentanţilor acestui extremism maghiar în lumea politică occidentală, în presa occidentală, începând cu cea de la Budepesta, etc etc, refuzăm să înţelegem cum de partidele politice de la noi, începând din 1990 şi până în prezent, toate, preferă să facă alianţe de susţinere politică cu această formaţiune etnică al cărei scop este bine cunoscut: Subminarea Statului Naţional Unitar Român, dezintegrarea lui. Să presupunem, prin absurd că, la un moment dat, pentru a avea o majoritate politică serioasă în parlament, este necesară o asemenea alianţă. Bineînţeles că o asemenea alianţă politică atrage o întrebare firească: oare ce aduce bun naţiunii române o asemenea alianţă, atâta timp cât reprezentanţi ai acestei „uniuni” au avut şi au pretenţii din cele mai „diversificate”, ori au propus, în alte împrejurări şi li s-au aprobat diverse „solicitări”, toate antinaţionale, cum ar fi: plăcuţele bilingve acolo unde maghiarii sunt cel puţin 20%[10] (şi a avut grijă U.D.M.R.-ul să fie mai mult de 20%, sub blânda privire ocrotitoare a autointitulatei „clase politice” de la Bucureşti şi din teritoriu); lupta consecventă dar şi foarte îndârjită din partea u.d.m.r., împotriva memoriei Mareşalului Ion Antonescu, alături de alţi adversari ai memoriei marelui patriot român (precum Ion Iliescu, „celebrul” rabin Moses Rosen şi ambasadorul SUA în România de la acea dată, Alfred Moses)[11] - rău i-a mai speriat patriotismul şi devotamentul naţional al unui om cu coloană vertebrală!; limba de predare în şcoli să fie cea maghiară, întrucât, „Pentru copilul maghiar, învăţarea limbii române este ca o traumă. Dacă îl obligăm, poate percepe învăţarea limbii române ca un blestem!”[12]; cunoscuta luptă a u.d.m.r.-ului, din păcate şi a unor aşazis formatori de opinie, alogeni sau cozi de topor de pe la noi, împotriva articolului 1 din Constituţia României, încă de la promovarea sa în parlament, la începutul anilor ’90 dar şi mai târziu, inclusiv astăzi. Şi exemplele pot continua la nesfârşit. Ceea ce atrage atenţia încă de la începutul lucrării profesorului Ţurlea este raportul cu privire la „rebeliunea antistatală de la Târgu Mureş” la care cu toţii am asistat muţi de uimire în martie 1990, acţiune concertată de u.d.m.r., asupra căreia dl. profesor dr. Petre Ţurlea face următoarea remarcă, foarte importantă: „într-o discuţie particulară, N.S. Dumitru (cel care s-a ocupat de ancheta evenimentelor de la Târgu Mureş, n.a., p. 17 din volumul citat) i-a spus lui Petre Ţurlea: « Nu puteam scrie altfel. Dacă spuneam tot adevărul, trebuia să desfiinţăm U.D.M.R-ul »)”[13]. De ce s-a ocolit adevărul? Cine a protejat interesele profund antiromâneşti şi constante ale u.d.m.r-ului la acea vreme, dar şi mai târziu, în pofida interesului naţiunii române?! Singura entitate naţională românească ce n-a cedat presiunii maghiare a fost Biserica Ortodoxă Română, care a reuşit să adune în jurul ei, în timpul vrednicului de pomenire Teoctist, Patriarhul, românii din aceste judeţe, protejându-i, cât a putut, pe cei care mai rămăseseră, de purificarea etnică permanentă ori de maghiarizarea din acestă zonă aparţinătoare României.[14][i]. Lucrarea eruditului profesor dr. Petre Ţurlea este o piatră de hotar de care ar trebui să se ţină seama când este vorba de interesul naţional al României, al naţiunii române şi al Bisericii Ortodoxe Române în relaţia cu u.d.m.r. La fiecare participare la guvernare a u.d.m.r. pentru susţinerea unei grupări politice ori a unor partide ce nu mai aveau ori nu puteau să formeze o majoritate parlamentară în vederea susţinerii unui anumit guvern, aceasta a obţinut „daruri” importante din partea reprezentanţilor respectivelor formaţiuni politice, la cererea expresă a U.D.M.R. -ului. Nu trebuia decât să li se ceară participarea la guvernare şi lista de revendicări era pregătită de fiecare dată şi, bineînţeles, în cea mai mare parte satisfăcută pentru că, nu-i aşa, interesul naţional este pe locul doi. Păstrarea puterii, cu orice preţ, este prioritară chiar dacă, această păstrare a puterii, ştirbeşte interesul naţional.

Una din acţiunile profund antiromâneşti şi antistatale ale u.d.m.r.-ului, prezentă frecvent în Ardeal[15] şi pe care o amintim tot în treacăt, doar pentru a atrage atenţia, o dată în plus, o reprezintă amplasarea în diverse oraşe importante din Ardeal a unor monumente ale unor criminali maghiari „pentru a ţine treaz spiritul antiromânesc al ungurilor”[16]. Fie că respectivii criminali au trăit şi au acţionat în secolul XIX, fie în secolul XX, cu precădere în timpul celui de-al doilea război mondial[17]. Nimic nu i-a oprit pe reprezentanţii u.d.m.r. să-şi ducă până la capăt aceste acţiuni ostile şi provocatoare la adresa naţiunii române. S-au găsit, în schimb, destui reprezentanţi ai autointitulatei „clase politice” dâmboviţene care să-i felicite.[18]. Şi lucrarea distinsului profesor oferă asemenea exemple. Trebuie doar s-o citeşti şi să reflectezi asupra ei, dar nu în spirit „european”, cum suntem îndemnaţi astăzi, ci în spirit naţional, pentru a vedea greşelile grave ale trecutului şi pentru a nu le mai repeta. Totul este să şi vrei şi mai ales să gândeşti şi să acţionezi în spirit naţional.

Exemplele antiromâneşti ale U.D.M.R.-ului pot continua la nesfârşit. Mai mult decât atât, nu există an în care diverse grupări extremiste sosite din Ungaria, ori diverse oficialităţi ale Statului maghiar, la aniversările minorităţii maghiare, să nu lezeze demnitatea naţională a românilor, să nu instige la „nesupunere civică”, într-o primă fază, apoi la marşuri şi demonstraţii antiromâneşti şi antistatale şi asta pe teritoriul naţional al României, sub privirile blânde ale autorităţilor. Este adevărat că anul acesta, cu „blândeţea” caracteristică, oficialii Statului român au reacţionat, puţin cam târziu, dar au schiţat totuşi un gest de admonestare a celor responsabili cu incitarea la revoltă antiromânească. De ce nu se întâlnesc asemenea manifestări şi la celelalte minorităţi naţionale?
- Va urma -
---------------------------------------------------
[1] Petre Ţurlea, U.D.M.R. şi societatea românească, ed. România Pur şi Simplu, 2003.
[2] Dăm ca exemplu doar câteva titluri care privesc această perioadă a celui deal doilea război mondial: Gh. I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş, Administraţia militară hortistă în nord-vestul României, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988; conf. univ. dr. Mihai Fătu, Biserica Românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă 1940-1944, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1985, etc, etc.
[3] Petre Ţurlea, op. cit., p. 1 s.n.
[4] A se vedea pe larg, G.D.Iscru, Naţiune, Naţionalism, Românism, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1997; G.D.Iscru, O nouă introducere în epoca modernă cu privire specială la istoria naţională, Ed. Proema, 2010, Baia Mare, p. 258-336; G.D.Iscru, Naţiune, naţionalism, Stat naţional, studiu, în revista „Valahia, Dacia Nemuritoare”, nr. 2/2013, p. 12-13, şi nr. 3/2013, p. 12, fiind singurul autor care s-a ocupat temeinic de studierea şi promovarea corectă a acestui atribut.
[5] G.D.Iscru, Scrisoare deschisă a unui istoric român către conducerea politică a României şi către conducerea Uniunii Europene (U.E.), în „Studii Slătinene”, Anul VII, vol. XII. Nr. 1/2013, p. 84 s.n.
[6] Vezi G.D.Iscru, Comentarii la „problema secuilor” în „Studii Slătinene”, Anul VII, vol. XII. Nr. 1/2013, p. 51-56.
[7] Administraţia Militară Horthystă în Nord-Vestul României, Ed. Dacia, , Cluj – Napoca, 1988, p. 7, 172 şi următoarele, 301, 419. A se vedea şi: 1. Înviat din morţi ca Hristos, Ciprian Rusu, în Revista „AS”, anul IV, nr. 1109, 13-20.03.2014, p. 16-18; 2.  http://vimeo.com/16275866 .
[8] Petre Ţurlea, op. cit., p. 9.
[9] Idem.
[10] Idem, p. 7.
[11] Idem, p. 56.
[12] Idem, p. 39.
[13] Idem, p. 19, s.n.
[14] Idem, p. 58.
[15] Observaţi că folosim de ficare dată substantivul propriu ARDEAL pentru determinarea întegii Valahii de la Nord şi Vest de arcul carpatic (Ţara Ardealului cum o numea Mihai Viteazul), numele Transilvania, cel mai des uzitat astăzi, este denumirea latină dată de Cancelaria maghiară, în Evul mediu, unei anumite zone din Ardeal, în traducere însemnând Ţara de dincolo de munţi (fiind vorba de munţii Apuseni). Cu toate acestea, u.d.m.r.-ul şi-a extins acţiunile aproximativ în toate zonele importante din Ardeal, scopul final fiind cel definit de profesorul Ţurlea „eliminarea oricărei opoziţii la înglobarea Transilvaniei în Ungaria şi purificarea etnică a regiunii, maghiarizarea” (prof. univ. dr. Petre Ţurlea, Monumente ale unor criminali maghiari în România, Ed. România pur şi simplu, 2004, p. 6).
[16] Petre Ţurlea, op. cit., p. 241.
[7] Prof. univ. dr. Petre Ţurlea, Monumente ale unor criminali maghiari în România, Ed. România pur şi simplu, 2004. Lucrarea, bine structurată şi documentată, pe perioade istorice.
[18] Idem, p. 9.


 
footer