Revista Art-emis
„Stăpânii inelelor” din fauna Matrix-ului dâmboviţean PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Duminică, 08 Februarie 2015 20:59

Hobit 

 

Privite din multiple unghiuri, de la indiferenţă la „qui prodest?", lipsa informaţiilor şi intoxicarea cu cele false „pot dăuna grav sănătăţii"

Clivajele vremii ne-au transformat, fără voia noastră, în figuranţi „mise-en-scène” ai unui Matrix pestriţ şi degradant. Show-uri păcătoase cu şi despre prostituţie, goliciune, silicoane, subiecte de can-can, imagini ce-ţi provoacă greaţă, spectacole lamentabile cu penali şi maimuţe ce-şi expun ostentativ nurii şi desu-urile, emiţând sunete logoreice licenţioase au invadat spaţiul public, mass-media, poluând fără echivoc privirea şi auzul. Pe „sticlă” îşi fac veacul, în postura de „aleşi ai neamului” ori în cea de „elitişti fără frontiere”, fiinţe cu aspect umanoid, înrudite mai degrabă cu entităţile s.f. din „Stăpânul inelelor” al lui Peter Jackson sau din „Avatar”-ul lui James Cameron. Rând pe rând, fac trotuarul virtual traseiştii politici şi anal-iştii de conjunctură. La rândul ei, rotativa Puterii îşi prelucrează saltimbancii, îi aduce în prim-plan, îi foloseşte ca marionete, apoi, când se uzează sau se compromit (dacă nu erau deja compromişi, cum s-a dovedit în multe situaţii!), se descotoroseşte de ei, aruncându-i la periferie, în uitare, sau, după caz, le acordă statutul de chiriaşi în „garsonierele” statului. Ochiul vigilent al sforarilor priveşte... aşteaptă clipa.

Honeste vivere!

Observând evenimentele ai căror martori suntem în acest început de secol al XXI-lea şi de an, constat că în bună măsură pot fi asemănate cu cele de prin anii ’46-’50 ai veacului expirat. D.N.A.-ul de astăzi se vrea a fi un fel de Comisar Alimănescu al acelei perioade la fel de tulburi, dar cu temeiuri şi caracteristici foarte diferite. Nu ştiu câtă „imparţialitate, integritate şi eficienţă”[1] şi-au propus reprezentanţii D.N.A.-ului să ducă în spate. Nu ştiu după poruncile cui diriguiesc operaţiunile, dar - socotind că acţiunile lor ar fi de bună intenţie, prima sugestie ar fi redenumirea instituţiei care încearcă să facă ordine şi curăţenie în lumea borfaşilor cu rang înalt, în Direcţia Naţională Anticorupţie „Eugen Alimănescu”. Mă tem că după ce „maurul” îşi va face datoria, va avea aceeaşi soartă ca a comisarului.

„Pe-afară-i vopsit gardu', înăuntru-i leopardu'!”

Aşa suna o reclamă de circ din timpul perioadei interbelice. Cam tot aşa stau lucrurile şi cu cei ce astăzi, care se erijează în judecători şi, mai ales, în critici universali ai lumii culturale româneşti. Elitiştii naţionali ai culturii nu dorm. Cine sunt ei? False valori parvenite conjunctural, plagiatorii „de marcă” şi cei cu valoare profesională autentică, dar cu statut moral de boschetari. Cei din urmă s-au aşezat pe viaţă - cred ei - în fotoliile confortabile de pe malurile Dâmboviţei. Profită de lipsa de reacţie a fantomei numită emfatic „societatea civilă” şi acaparează „pas cu pas” poziţii cheie, nu totdeauna pe merit şi în mod „ortodox”. Ofuscaţi, când sunt prinşi „cu ocaua mică”, sar ca purecii, se reunesc în troică ori în qvartet, se dezvinovăţesc, se apără unul pe celălalt, atacă violent şi arată cu deştiu’. Pe cine? Cum, pe cine? Pe cei care îndrăznesc să-şi demonstreze valoarea, pe cei care - bine sau mai puţin bine -, pun umărul şi, cu eforturi considerabile, construiesc, realizează ceva nou şi ţin „în priză”, viaţa Matrixului, ca să nu piară, dizolvându-se în derizoriul cotidian. Cine sunt cei care trebuie scoşi în prim-plan? Ei, cum cine? „Elita Naţiunii”, auto-intitulaţii-erijaţii-aranjaţii culturnici. Ei aruncă prafuri în ochii lumii şi acoperă protector, cu ochelari de cal, vederea oficialilor... Aceştia, mult prea preocupaţi de hârjonelile „politice”, permit elitiştilor să se instaleze pe piedestale la vedere, să se autoţintuiască în top. Mulţi, nemulţumiţi că nu le este apreciată opera neştiută - „Cai verzi pe pereţi!” - se întreabă: „De ce iubesc femeile”, se caţără ca păduchele, în frunte, cerând cale liberă la „Nobel”, fac sluj în faţa mai-marilor (cărora le întorc spatele atunci când intră în declin), iar aceştia-i numesc ambasadori la U.N.E.S.C.O., le cadorisesc vreo editură de stat, vreo bursă în străinătate, traducerea în „n” limbi de uz internaţional a operei de două parale, câte-o escapadă pe paralelele iobagilor, prin locuri exotice. Din când în când, la recepţii simandicoase, încă un „Hobbit” se trezeşte cu „Steaua României” la purtător.

Invidie, infatuare, imposturăEditura-Politica-Humanitas

Cineva spunea: „Numai în pomul cu fructe dau nebunii cu pietre!”. Că pomul are multe sau puţine, bune sau mai puţin bune, dar are... fructe, desigur. E simplu să ataci, să arunci cu pietre, cu noroi sau cu ouă clocite în cei care fac ceva. Între a nu construi nimic şi a fura sau a demola ce clădesc alţii se cască urâta prăpastie a invidiei, a neputinţei, a ipocriziei, a infatuării şi a dorului de îmbogăţire cu orice preţ, chiar şi cu acel preţ al dezonorării pe viaţă, al căpătării etichetei binemeritate de hoţ, de borfaş ordinar etc. Spaţiul hasnalei unei latrine publice este neîncăpător pentru a vidanja mizeria morală ascunsă în spatele zâmbetelor infatuate sau al grimaselor slugarnice, dar „cu pretenţii”, copiate după afişele reclamelor de gust îndoielnic, asezonate cu discursuri sterile şi, mai ales, interminabile. Cu toţii, politicieni şi culturnici de conjunctură ne agresează simţurile cu prestaţia lor ipocrito-insipidă, ne mănâncă hulpav din timpul atât de preţios. Nişte asasini-cronofagi! Mlaştina cu iz pestilenţial tocmai bună pentru a fi asanată, lăsată de capul ei, naşte monştri. Deşi domnului Klaus Iohannis nu a avut cum să i se inoculeze ordinea prusacă, poate a primit-o telepatic. Executând prompt ordinele primite, Preşedintele României a repus pe tapet problema foarte controversată a „regionalizării” teritoriului. Ca ecou, trezit din adormirea de „cârtiţă”, bulibaşa pe viaţă de la Pro Democraţia abordează tema dată sub forma unei reorganizări electorale. Cu ce drept, în numele cui? El zice că ar reprezenta „societatea civilă” - „chestia” aia care se află peste tot, dar când o cauţi, n-o găseşti niciunde. Despre cine a ordonat misiunea şi care este competenţa într-o asemenea direcţie a „cârtiţei”, păstrează discreţia. Oricum, de capul lui nu o face! Se ştie însă qui prodest! În niciun caz, României. Tavarişci Pârvulescovici, nazad! Paşli na turbincă şi taci! Uşor, uşor, toate reziduurile nereciclabile vor lua calea gropii de gunoi a istoriei, pentru că vorba trece, dar faptele rămân! După o vreme, lumea se dumireşte şi numai ghena din locurile special „amenajate” de D.N.A. mai primeşte asemenea exemplare.

Trezirea la realitate: „Se fură lacom, se fură obraznic, se fură iresponsabil, pînă la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori”.

Aristotel spunea că „[...] omul este un animal sociabil”. Să mă explic. De fiecare dată când citesc un text scris de domnul Pleşu, mă aflu în dificultate, fiindu-mi incomod să separ „scrisul” de „faptă”! Domnia sa este posesor existenţial al unei combinaţii subtile, parşive şi periculoase. Din postura modestului meu statut de mânuitor al tastelor unui P.C., îl apreciez ca pe un Grigorescu al condeiului, dar pentru ipocrizia, pentru fariseismul degajat cu care se afişează alături de controversaţii şi nu de puţine ori, huliţii elitişti, componenţi ai inseparabilului trio Pleşu- Patapievici-Liiceanu deja consacrat, îl detest ca pe un borfaş. Domnul Pleşu afirmă: „Tu vorbeşti? - vor zice o mulţime de forumişti care mă iubesc… Tu nu bombăni de pe margine! De ce nu te implici? Sau, mai rău: tu ce mare brînză ai făcut când erai „la butoane”. Răspunsul meu e simplu: m-am implicat destul (cu rezultatul că am fost socotit „profitorul” tuturor regimurilor) şi am făcut ce m-am priceput şi ce am putut. N-am făcut, totuşi, nefăcute”. Uite că eu mă implic, domnule Pleşu. Aţi făcut nefăcute. Primul „tun” substanţial postdecembrist dumneavoastră l-aţi comis, cadorisindu-l gratuit pe apelatorul lichelelor cu cea mai mare editură a României, la acea dată. Prietenul dumneavoastră, beneficiarul tunului, încercând să minimalizeze actul până la atingerea dimensiunii microscopice, a organizat un fel de ping-pong cu altă piesă a troicei mai sus amintite, nimeni altul decât mazilitul ex-preşedinte al I.C.R. Cu o dezinvoltură de invidiat, şeful de la Humanitas s-a lamentat public[2], încercând să împletească antiteza cu realitatea. A „mărturisit” că patrimoniul Editurii Politice pe care l-a moştenit a fost „un mizerabil «minus»”, că acesta se compunea din: câteva „scaune, cuiere pom, covoare uzate, mese «triste» şi că la preluare a găsit la editură „o stare endemică de murdărie Trio Pa-Ple-Licideologică” [3]. Despre dotarea tehnică a editurii, niciun cuvinţel. Din relatările celor doi rezultă astfel că, la Editura Politică se editau-tipăreau cărţile prin telepatie, după care apăreau direct în librării şi nu mai ştiu unde. Desigur, „ilustrul” filosof, cu doctoratul Honoris Causa retras, nu putea rata ocazia de a-şi da în petec şi de a „se lustrui pe sine”. „Valoarea epică enormă” a policromiei dialogului celor doi mă face să iau drept mărturisire cuvintele domnului Pleşu: „Se fură lacom, se fură obraznic, se fură iresponsabil, pînă la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori”. Vă simţiţi invulnerabili, domnule Pleşu, domnule Liiceanu şi domnule Patapievici? Vă simţiţi infailibili? Ar trebui să vă dea de gândit ce se-ntâmplă astăzi pe malurile Dâmboviţei, că, de, nu se ştie!

Războiul tuturor împotriva tuturor

Vă citez din nou, domnule Pleşu: „Ceea ce se petrece în instituţiile fundamentale ale ţării, ceea ce văd pe toate canalele de televiziune, ceea ce aflu din ziare, toate mă fac să cred că ţara mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vîrf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara «lor» mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat”. Frumos redactat, dar... din poziţiile oficiale pe care dumneavoastră le-aţi ocupat şi în care v-aţi simţit mai mult decât confortabil, aţi contribuit substanţial la starea de fapt actuală. Poate veţi spune: a fost demult! Da, dar a fost! Şi n-aveţi cum vă nega vina. Este relevantă fraza: „Dar apropo de vină: una dintre cauzele dezastrului e că băgătorii de seamă şi cei care se implică îşi dau, reciproc, capete în gură şi cred că, astfel, îşi fac datoria faţă de ţară. Am mai spus-o: pentru mulţi români, vina e, întotdeauna, vina celorlalţi. A altuia”. Apropo, zic şi eu: bag sama că procedaţi taman cum v-aţi exprimat, socotind că vina este a celorlalţi, iar dumneavoastră vă faceţi datoria faţă de ţară. Cum? Dând „capete în gura” celorlalţi? Pentru vindecare şi pentru a nu-i afecta pe alţii, există o reţetă universal-valabilă în cazul unor astfel de porniri: pe un zid - preferabil din beton - se desenează câteva cercuri concentrice, unite prin două drepte încrucişate la 90 de grade (seamănă cu un colimator), apoi, pentru a nu fi utilizat în alte scopuri, se inscripţionează: „Loc de dat cu capul!”. Tratament sigur 100%! Vindecă orice!

Fraza de la începutul a articolului pe care l-aţi semnat este impecabilă şi chiar m-a impresionat: „Ştiu. Ţara «ta» e ţara naşterii şi a destinului tău, ţara istoriei tale, ţara limbii în care vorbeşti şi scrii, ţara culturii tale şi a co-naţionalilor tăi. Dar este - sau ar trebui să fie - şi ţara prezentului tău, ţara în care îţi trăieşti zilele, în care îţi alegi conducătorii, în care ai drepturi şi obligaţii cetăţeneşti. Ţara, în sfîrşit, care te protejează, în care ai încredere şi pe care o asumi ca pe o marcă identitară de neocolit”. Câteva şedinţe de tratament la zidul cu pricina, ar fi recomandabile astfel încât„bolnavii” să se vindece, să se trezească la realitate şi totul să intre pe făgaşul normalităţii.

-----------------------------------
[3] Ibidem, H.R. Patapievici
footer