Revista Art-emis
„Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei” - Postfaţă (9) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu   
Duminică, 08 Februarie 2015 20:37

A.Dughin-Bazele geopoliticii 9Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice.

Să examinăm, rezemându-ne pe studiul lui Mackinder,  succesiunea megaciclurilor geoistorice ale lumii în şi prin care devine comprehensibilă evoluţia marelui spaţiu rusesc. Din analizele lui Mackinder se desprind destule elemente pentru ideea următoarelor megacicluri geoistorice ale devenirii Eurasiei:

1. Megaciclul fluidităţii eurasiatice (al Eurasiei fluide), între secolele al V-lea d. H. şi al XVI-lea d. H., al marilor invazii barbare echivalând cu o imensă presiune ofensivă asupra crescentului de coastă: Europa, Orientul Mijlociu, Asia de sud-vest şi de sud-est, China, Coreea, Japonia. Acest megaciclu este încheiat prin intrarea în scenă a „generaţiei columbiene” care, folosind  „puterea maritimă, au învăluit Asia Centrală”.

2. Megaciclul columbian, care a pus capăt celui al marilor invazii (e interesant că tot la 1480 după îndelungata aşteptare de pe râul Ugra, ruşii pun capăt dominaţiei tătare).

3. Megaciclul Westphalian (1648-1947), la care ne vom referi mai jos. În desfăşurarea acestor megacicluri devine comprehensibilă succesiunea ciclurilor geopolitice prin care evoluţia Rusiei ca mare spaţiu îşi devoalează trăsăturile legice.

Cel ce a dezideologizat analiza Rusiei ca mare putere, Mackinder, devine sprijin pentru lectura ciclurilor geopolitice relevante în privinţa dinamicii relaţiilor dintre Rusia şi marile puteri europene, dinamică ce pare a fi subîntinsă de următoarele cicluri:

1. Ciclul „marelui joc”: de după înfrângerea lui Napoleon şi până la ascensiunea kaizerului german când puterea maritimă britanică a căutat să descurajeze puterea terestră rusă, „o luptă geopolitică” numită „marele joc” (apud Sempa, 29). Acesta este un ciclu de circa 50 de ani (după 1815 până la 1871 când Germania se afirmă ca mare putere).

2. Ciclul ascensiunii germane, al „înaintării spre est”. „Dacă Germania ar fi avut pace cu Franţa, britanicii şi-ar fi îndreptat eforturile spre est”, iar „lumea ar fi intrat „în umbra unei Europe estice germanice dominând Heartlandul”. „Popoarele insulare - american şi britanic - n-ar fi realizat primejdia strategică decât prea târziu”. „Ne-am opus, zice Mackinder, ţarismului rus pentru că Rusia a fost forţa dominatoare şi ameninţătoare atât în Europa de Est, cât şi în Heartland pentru 50 de ani […]. Ne-am opus kaizerului german pentru că Germania a luat conducerea de la ţarism şi ar fi strivit slavii insurgenţi, ar fi dominat Europa de Est şi Heartlandul” („Democratic Ideals and Reality”, p. 139, citat şi de Sempa la p. 17). Această a doua „luptă geopolitică” a Angliei cu actorul germanic a durat tot cam 50 de ani până la finele Primului Război Mondial. Această „iluminare strategică” cu privire la importanţa geostrategică a poziţionării faţă de statul-pivot „formează temeiul sfatului memorabil al lui Mackinder către statele occidentale la Versailles: «cine controlează Europa de est controlează Heartlandul. Cine domină în Heartland controlează Insula Mondială. Cine domină în Insula Mondială controlează lumea»” (ibidem, p. 150, apud Sempa p. 17). Putem denumi această lege printr-o sintagmă anume concepută: legea celor trei binoame geopolitice (compuse din perechile dominaţie-control, replicate de trei ori pe harta globală a lui Mackinder în funcţie de cele trei conexiuni dintre cele patru cercuri concentrice: heartland-ul, crescentul interior, crescentul exterior şi insula mondială, din care se compune mega-spaţiul lumii sau spaţiul planetar).

În lumina acestei legităţi, Mackinder identifică principalii candidaţi la competiţia geopolitică pentru controlul heartlandului şi apoi a Insulei Mondiale care cuprinde Asia, Europa şi Africa, în vederile lui. Aceştia sunt în principal doi, Rusia şi Germania şi se subînţelege că pe aceştia trebuie să-i contracareze Anglia, adică cel de-al treilea candidat la hegemonia geopolitică. Instrumentul pentru aceasta nu este altul decât rimlandul. Cine controlează Rimlandul poate gestiona relaţia dintre candidaţii geopolitici la competiţia mondială. Iată ce scrie chiar Mackinder: „Rusia ocupă aceeaşi poziţie strategică centrală în lumea întreagă precum Germania în Europa. Ea poate să întreprindă atacuri în toate direcţiile şi să fie supusă lor din toate direcţiile, cu excepţia nordului…”[47]. În consecinţă, geopolitica anglo-saxonă ar consta în strategia utilizării rimlandului, ca zonă tampon între Rusia şi Germania (căci ar opri înaintarea Rusiei spre Adriatica şi totodată ar preveni alianţa Germaniei cu Rusia, adică strategia Drang nach Osten a Germaniei). În fapt, cele două tratate încheiate prin Pacea de la Brest-Litovsk (între Rusia şi Germania, la 3 martie 1918) şi pactul Ribbentrop-Molotov sunt expresia acestor încercări, eşuate mereu, de a săvârşi uniunea Germaniei cu Rusia. La vremea aceea, Anglia a descurajat această unire. În 1919 Mackinder scrie, cum s-a reţinut deja, cartea sa „Idealurile democratice şi realitatea”, carte care a şi susţinut infrastructura spirituală a Păcii de la Trianon. Mackinder a fost unul dintre inspiratorii Tratatului de la Trianon, în care s-a cristalizat tocmai sistemul geopolitic interbelic bazat pe alianţe regionale ale statelor tampon (rimlandul est-european) sub garanţiile Angliei şi Franţei, spre a preveni o alianţă ruso-germană şi deci implicit, ofensiva puterilor revizioniste. Lupta contra revizionismului a avut ca fundament, în mare parte, tocmai acest concept geopolitic forjat de Mackinder dimpreună cu viziunea geopolitică solidară. Problema este dacă acest concept este încă viabil. Ce putem spune, deocamdată, este că el se află sub presiunea dublă: aceea a subversiunii Mitteleuropei, pe de o parte, şi a aceea a  subversiunii neokominterniste (o ideocraţie), pe de alta, adică a unei reţele internaţionaliste care perpetuează orientarea agresivă contra ordinii spirituale a naţiunilor şi a religiei creştine, în genere, a religiilor mari ale lumii.

3. Al treilea ciclu geopolitic este cel Versailles-ez, în care se părea că Anglia şi Franţa au ieşit victorioase, de aceea îl putem numi şi ciclu occidental. El este un segment al megaciclului Westphalic de 300 de ani (1648-1947/ 48) în cuprinsul căruia ciclul Versailles-ez propriu-zis a durat cam 30 de ani (1917-1947), deci doar a zecea parte  a marelui ciclu westphalic, şi în cuprinsul său pacea a fost organizată după modelul asocierii de state-naţiuni, iar instituţia care a sistematizat această concepţie a fost Liga Naţiunilor. Este drept că Mackinder s-a arătat sceptic cu privire la puterea Ligii de a preveni un nou război pentru cucerirea Heartland-ului. „Nici o hârtie, chiar dacă va conţine constituţia Ligii Naţiunilor, nu va fi, în condiţiile actuale, o garanţie suficientă că Heartland-ul nu va fi din nou centrul unui război mondial” (ibidem, p. 114, citat şi de Sempa la p. 17). Soluţia lui Mackinder, apreciază Sempa, a constat în „formarea unei centuri de state independente între Germania şi Rusia”, un fel de „pană mare, o zonă de independenţă întinzându-se de la Adriatică şi Marea Neagră până la Baltica” (ibidem pp. 148, 156 citat şi de Sempa la p. 17). Acest „tampon teritorial între Germania şi Rusia” urma să fie „susţinut de naţiunile exterioare” (i.e. Britania şi SUA) (ibidem, p. 160). „Altfel vacuumul est-european de putere va servi din nou ca o scânteie care va aprinde o altă bătălie pentru hegemonia eurasiatică” (Sempa, p. 17). Ceea ce observăm este că istmul acesta ponto-baltic este ca „buturuga” geopolitică ce poate răsturna „carul” geopolitic al marilor state. Funcţia lui este una legică. De aici marea bătălie pentru acest spaţiu de cumpănă („limbă la cumpăna Europei”, cum în chip ironic îl portretiza Eminescu pe Brătianu: „Dl Brătianu se crede limbă la cumpăna Europei”). Însă, în acel caz, Brătianu a avut geniu politic şi chiar dacă România singură nu poate fi aşa ceva, ea, împreună cu statele din zona tampon, de la Adriatica la Baltica, pot acţiona sub această calitate de „limbă la cumpăna Europei” (desigur sub anumite condiţii care nu par să fie întrunite pe deplin la ceasul acesta al istoriei, dar pot deveni o realitate efectivă oricând).

A doua funcţie pe care Mackinder o atribuie zonei tampon era aceea de poartă pentru „ieşirea la ocean”, adică funcţia maritimă. Dintre statele zonei tampon doar Grecia şi România şi-au asumat acest rol după al doilea război. Din păcate „funcţia maritimă” a statului român a fost compromisă după 1989 încât eficacitatea funcţională a zonei tampon e din nou adusă la pragul zero de după război. În locul unei „zone de independenţă” pe care America începuse să o creeze (în special în perioada lui Nixon şi după el) s-a dobândit, după 1989, o „zonă de anarhie” pentru care metropola apuseană are un singur răspuns: suburbia istorică, amestec de oligarhism dependent, colonialism mental, subvieţuire. Marea problemă este că „naţiunile exterioare” nu par dispuse să-şi mai asume funcţia de puteri garante pentru reafirmarea unei zone de independenţă în fâşia care leagă Adriatica de Baltica prin cornul pontic (preferând să gireze mai degrabă o formulă colonial-oligarhică pentru zona aceasta). Acest triunghi maritim formează împreună cu Carpaţii patrulaterul securităţii europene. Zona acestui Cadrilater geopolitic este ignorată îndeobşte în analizele geopolitice centrate pe operarea cu ideea eurasiatică a zonei-pivot. Să reţinem ideea că securitatea Europei şi eficacitatea acţiunii de contracarare a expansiunii unei puteri continentaliste spre vest şi spre sud, adică spre ţărmurile calde şi deci spre ocean depinde de garantarea unei zone-tampon constituită din state independente. O asemenea condiţie este singura care poate asigura eficacitatea deplină a funcţiei unei zone tampon. Oricine va prejudicia această condiţie de independenţă pentru statele zonei tampon va aduce prejudicii majore şi funcţiei geopolitice a acestei zone şi deci implicit securităţii Europei.
- Va urma -
-------------------------------------
[47] „Axa geografică a istoriei”: „Geographical Pivot of History” în „Geographical Journal”, 1904, cf. de asemenea „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1919, Vezi şi P. Claval, pp47-48
footer