Revista Art-emis
„Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei” - Postfaţă (8) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu   
Duminică, 01 Februarie 2015 17:39

A.Dughin-Bazele geopoliticii 8Înainte de a stărui asupra viziunii lui Mackinder asupra Rusiei să ne oprim în treacăt asupra câtorva date relevante privind teritorialitatea în contextul schimbărilor de după 1989, ca să avem o sugestie asupra complexităţii chestiunii ridicate şi deci asupra dimensiunii spaţiale a oricărei cercetări dedicate Rusiei.

O dihotomie geografică sau geopolitică?

Ce a însemnat răsturnarea geopolitică din 1989 pentru Rusia? Rusia a pierdut, după 1989, 5 milioane de km2, iar, la nivelul populaţiei, declinul demografic continuă. Între recensămintele din 1989, 2002, soldul migratoriu era pozitiv (de 5,5), dar sporul natural era negativ atingând valoarea de -7,4. În 2006, în Rusia, trăiau 142,3 milioane locuitori faţă de aproape 300 de milioane de locuitori ai fostei U.R.S.S.. Rusia post-sovietică a fost redusă la frontierele cele mai mici din istoria sa modernă, dar se întinde încă pe 17 milioane km2 (3/4 din spaţiul sovietic), de la Baltica la Pacific, „de 3 ori mai la est de Ural decât la vest” (vezi asupra datelor Rand Corporation Report: Center for Russia and Eurasia). Concluzia este, iată, că Rusia a fost şi este o putere spaţială inclusiv în faza geopolitică eterocratică (A. Dughin) sau atmosferică (S. Mehedinţi), iar lucrul acesta este mai presus de orice ideologie. Este drept că modul în care s-a folosit Rusia politică de această putere în prima jumătate a secolului al XX-lea este o chestiune care n-a putut fi sustrasă accentului celei mai teribile ideologii anticreştine, fără de comparaţie în toţi cei două mii de ani de creştinism: ideologia comunistă. Comunismul a creat dualismul:  Estul comunist versus Vestul capitalist. O reacţie semnificativă la acest dualism geopolitic se suprapune cu gestul lui Gorbaciov, care a semnat la Paris, în 1990, „Carta pentru o nouă Europă” (doctrina „Casei comune europene”). Preşedinţii ex-republicilor sovietice (minus participarea Balticilor) au creat CSI în decembrie 1991. Rusia moşteneşte, în Consiliul de Securitate al O.N.U., personalitatea internaţională a U.R.S.S. (prin acord comun) – Rusia dispunând de armament nuclear, fiind putere spaţială. În plus, tot ca o reflectare a puterii teritorialităţii (dominaţie şi control asupra unui „mare spaţiu geopolitic”), Elţîn a participat regulat la reuniunile anuale ale G7, formulă lărgită mai apoi spre formula G8. În mai 1997 a fost semnat acordul de la Paris: „Rusia şi N.A.T.O. nu se mai consideră adversari […] şi contribuie la stabilirea în Europa a unei securităţi comune şi globale” (ibidem). Raportul Rand consideră că, datorită problemelor interne, Rusia nu poate face contrapondere hiperputerii americane: n-a putut împiedica lărgirea N.A.T.O. în Polonia, Cehia, Ungaria (1997) şi apoi în România şi Bulgaria (2002, Praga). Pe de altă parte, o schimbare petrecută în spaţiul controlat de Rusia se propagă mult dincolo de frontierele spaţiului rusesc.

Sfârşitul URSS, de pildă, a indus o stare care s-a propagat spre statele lumii a treia, cele ce împărtăşeau încă o persistentă orientare socialistă. În concluzie, putem spune că atunci când ceva se întâmplă în şi cu Rusia, se petrece ceva şi cu lumea. Analiza Rusiei implică analiza lumii ca întreg, iar analiza lumii ne obligă să includem în schema sa analiza Rusiei (ca şi pe aceea a Americii, a Chinei, a Uniunii Europene şi, de o vreme, a lumii islamice). Această aserţiune este una profund non-ideologică şi ea nu poate fi escamotată de nici un studiu dedicat chestiunii ruse oricât ar fi el de ideologizat. O atare aserţiune este, într-un fel, efectul geografiei, al teritorialităţii, asupra diagnozei geopolitice a chestiunii ruseşti. Suntem, iată, conduşi, cu voie ori fără voie, la punctul de start al oricărei analize de acest tip, adică o analiză care este nevoită să adopte ca premisă majoră binomul: Lumea şi Rusia. Cel dintâi care a utilizat, într-o expunere paradigmatică, acest binom a fost Mackinder. Vom porni deci de la aceste prag: Lumea şi Rusia văzute de Mackinder nu înainte, însă, de a insista încă asupra celor patru elemente care garantează orientarea non-ideologică a oricărei analize geopolitice.

Cele patru elemente ale analizei non-ideologice în geopolitică.

Studiul lui Mackinder dedicat pivotului geografic al istoriei universale a schimbat radical perspectiva cunoaşterii lumii. Am putea risca să spunem că lumea era văzută diferit înainte şi după Mackinder. Prima trăsătură a acestei mutaţii indusă de paradigma lui Mackinder este dezideologizarea analizei spaţiilor mari. După Mackinder, statele pot fi privite în funcţie de poziţia faţă de un factor cu totul neutru la ideologie: factorul geografic. Din acest punct de vedere, ceea ce conferă putere unui stat este poziţia lui faţă de Eurasia, adică faţă de heartland-ul planetei. Ca atare, atunci când vorbim despre un stat precum Rusia, nu este aşa de relevant să ne referim la sistemul ei politic ori la ideologia care domină acolo, ori la atitudinea ei faţă de propriul său stat. Acestea sunt chestiuni care ţin de subdeterminările regionale, locale, filosofice, ideologice etc. Ceea ce rămâne dincolo de toate acestea este poziţia Rusiei faţă de heartlandul eurasiatic. Aceasta este o supradeterminare decisivă pentru diagnoza geopolitică a unui stat care aspiră la un rol geopolitic şi, pe cale de consecinţă, pentru dezideologizarea oricărei analize cât de cât pertinente a chestiunii ruse. În termeni geopolitici, chestiunea rusă este tot una cu chestiunea marelui spaţiu pivot socotit de Mackinder heartland, adică spaţiul central al planetei. Întrucât acesta este una cu regiunea uscatului, chestiunea rusă poate fi asimilată la problematica geopoliticii uscatului, distinctă cu totul de geopolitica mării sau maritime.

Al doilea factor neutru ideologic, prezent într-o analiză geopolitică ca un vector premodelator asupra gândirii specialistului, este factorul oceanic, mai exact, poziţia statului faţă de un astfel de element (apa) care fiind un factor geografic este fatalmente neutru la ideologizare. Controlul acestui factor este o chestiune non-interpretabilă, cum ar fi de pildă ideea sau pretenţia că deţii controlul asupra unui popor. Cine controlează mările şi oceanele, în şi sub forma sistemului comercial, este un stat puternic în mod indubitabil. Intersecţia dintre cei doi factori compune, aşadar, canavaua pe care se desenează tabloul lumii.

În fine, al treilea factor cu o neutralitate majoră faţă de ideologii este crescentul interior sau rimlandul, cu termenul lui Spykman, care este de o importanţă decisivă în orice analiză geopolitică, constituindu-se în suport al legităţii geopolitice universale, formulată de către Mackinder în faţa conclavului de la Versailles.

Al patrulea factor neutru la intruziunea ideologizărilor este unul de ordin spiritual, ceea ce arată că şi factorul mental este neutru la ideologie, chiar dacă este într-o anumită măsură ideologizabil. Forma sub care se implică factorul mental în analizele non-ideologice dedicate marilor spaţii şi sisteme este harta mentală. Aceasta nu este, în cadrul ei originar, de natură ideologică, chiar dacă poate fi ideologizată, cum se întâmplă cu harta marilor cancelarii ori cu cea a internaţionalelor. Cine controlează harta mentală a unei epoci, a unui popor, a elitelor regionale şi naţionale, controlează spaţiul lor de existenţă. Lumea datorează enorm în ceea ce priveşte dezideologizarea analizelor geopolitice lui Mackinder şi hărţii sale. Putem spune chiar că elitele care operează cu hărţi dezideologizate au superioritate analitică şi geostrategică, independent chiar de mărimea statului. Acestea fiind spuse, să zăbovim asupra Rusiei ca subiect al hărţii lui Mackinder şi al unei analize non-ideologice. Primul lucru pe care va trebui să-l observăm când citim poziţia Rusiei pe harta lui Mackinder se referă la raportul acesteia cu cele patru sisteme sau faze civilizaţionale create prin valorificarea celor patru elemente geografice: uscatul, fluviile, marea şi aerul. Statul care reuşeşte să-şi adjudece o poziţie predominantă în raport cu cele patru elemente şi cu sistemele civilizaţionale formate prin valorificarea lor este o superputere. Studiile geopolitice disting sistemele sau civilizaţiile şi în funcţie de elementul pe care se fundamentează predominant acele sisteme sau civilizaţii. Putem vorbi, în acest sens de sisteme sau civilizaţii maritime, ale uscatului, ori bazate pe elementul fluvial (sistemele potamice) etc. Pe de altă parte, evoluţia civilizaţiei universale se caracterizează prin trecerea de la un sistem la altul, astfel încât de la faza bazată pe folosinţa pământului s-a ajuns astăzi la faza atmosferică (S. Mehedinţi) şi, mai general, la cea eterocratică sau cosmică. Cele două spaţii - marea şi uscatul - au prefavorizat modelarea competitorilor majori în bătălia pentru stăpânirea spaţiului cu cea mai mare densitate civilizaţională, în cazul acesta, centura internă sau rimlandul. Astfel, heartlandul a produs primele atacuri masive asupra crescentului interior prin acei „piraţi ai uscatului”, aşa cum o arată „cuceririle mongole”. Aceştia au fost precedaţi de sciţi, huni, alani etc. Aceste rostogoliri poartă cu ele structuri autoritare, ierarhice, nedemocratice, necomerciale[37]. La rândul ei, centura externă sau insulară a produs „piraţii mărilor”, expediţiile coloniale, care contracarează „impulsurile uscatului”[38]. Aceste „expediţii” poartă cu ele comerţul, formele democratice etc. (Atena sau Cartagina intră aici, aşa cum la celălalt pol ar fi Sparta şi Roma antică).

Rusia are controlul deplin asupra a două elemente naturale suport pentru două faze şi/sau sisteme civilizaţionale şi geopolitice (din cele patru deja menţionate): faza potamică (sistemul fluvial) şi faza sau sistemul telurocratic (uscatul), vădind, pe de altă parte, şi o putere de control relativ asupra celui de-al patrulea, propriu „fazei atmosferice” sau, cu un alt termen, sistemului eterocratic. Îi lipseşte controlul strategic asupra sistemului talasocratic pentru că nu dispune de forţa care să-i garanteze controlul sistemului comercial oceanic şi al ţărmurilor calde. Cât priveşte gestionarea sistemului eterocratic, Rusia cooperează cu America, aşa cum arată tratatul privind reducerea arsenalului nuclear, document pe care sunt puse deja semnăturile celor doi lideri mondiali, Obama şi Medvedev. Să revenim asupra sistemului perspectival al lui Mackinder. Vom sublinia mai întâi că importanţa studiului savantului britanic derivă din faptul că acesta a creat nu pur şi simplu un model teoretic în geopolitică ori o metodă, ci deopotrivă un sistem perspectival asupra lumii. Lumea se vede cu totul altfel după acest studiu al lui Mackinder şi nimeni dintre cei interesaţi de analiza lumii ca întreg nu poate să-l ocolească.

Lumea şi Rusia văzute prin ochii lui Mackinder.

Mackinder a pornit de la sesizarea faptului simplu şi anume că principalele elemente ale naturii planetare – fluviile, mările, uscatul, aerul, focul – acţionează ca factori integratori ai vieţii colective. Acestea sunt fundamentele puterii unui actor geopolitic în şi asupra spaţiului mare. Unitatea oceanului, ne sugerează el, este „faptul fizic” care susţine valoarea dominantă a puterii maritime într-o „lume globală” (global-wide world). Raportul cu spaţiul face inteligibil jocul unei puteri politice oarecare şi deopotrivă balanţa puterilor în lume. O a doua ipoteză a lui Mackinder este că la startul secolului al XX-lea se crease deja o nouă balanţă a puterii: se ridicaseră cinci mari puteri mondiale/ „state mondiale: Anglia, Franţa, Germania, Rusia şi America”[39]. O altă constatare care se face reazem al noii analize a spaţiului mondial datorată lui Mackinder este aceea că „epoca columbiană” (a marilor explorări geografice) este spre sfârşit. „În 400 de ani profilul hărţii lumii a fost completat/ trasat cu acurateţe rezonabilă” (ibidem). „Lumea a fost inclusă într-un sistem politic închis”. Naţiunile nu mai pot ignora evenimentele care se petrec în locuri îndepărtate ale globului. În lumina consecinţelor logice ale acestor fapte şi ipoteze, Mackinder năzuia să furnizeze o „formulă care să poată evidenţia anumite aspecte ale cauzalităţii geopolitice în istoria universală”[40]. În vederea atingerii unui atare obiectiv perspectival, el şi-a reprezentat Europa şi Asia ca pe un mare continent - Eurasia: „un teritoriu continuu de circa 21 milioane mile pătrate (aproximativ 30 milioane kmp)”. „Centrul Eurasiei se întinde pe 9 milioane mile pătrate, deci circa 15 milioane kmp (fără ţărmuri, deci fără ieşiri la oceane, dar favorabil mobilităţii călăreţilor). În est şi în sud sunt regiunile marginale dispuse (ranged) într-un vast crescent”, o semilună[41]. Fenomenul sau procesul care face comprehensibil marele spaţiu şi rolul acestuia în istoria universală este cel care face cu putinţă persistenţa marilor trenduri istorice, generând duratele lungi, seriile, „generaţiile istorice” sau ciclurile. Un astfel de fapt sau fenomen care a dovedit o persistenţă tragică în istorie, instaurând o durată lungă, a fost cel al marii invazii migratoare, care a exercitat întâia presiune masivă şi unitară asupra spaţiului european în întregul său şi astfel a şi creat o anume configuraţie fenomenologică, un strat al europenităţii (probabil al doilea după stratul sedentarităţii, al autohtonismului). „Între secolele al V-lea şi al XVI-lea, a ţâşnit din Asia Centrală o succesiune de popoare nomade”, Huni, Avari, Bulgari, Maghiari, Kazari, Cumani, Pecenegi, Mongoli şi Calmuci „ameninţând să cucerească statele şi popoarele aşezate în aria de crescent” (Europa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, China, Asia de Sud-Vest, Japonia, Coreea) (ibidem). Ce de-al doilea fenomen de prelungire generaţională, un adevărat suport al unui megaciclu istoric de importanţă covârşitoare pentru înţelegerea lumii ca întreg, a fost cel al explorărilor geografice pe care Mackinder le atribuie „generaţiei columbiene”. „Marinarii generaţiei columbiene” au folosit „puterea maritimă” pentru a „înconjura (envelope) Asia centrală”. „Efectul politic” al „ascensiunii puterilor maritime” a fost „inversarea relaţiilor dintre Europa şi Asia”.

În evul mediu, Europa a fost prinsă între un „impasabil, netranzitabil deşert la sud, un ocean necunoscut la vest, întinderi îngheţate la nord şi nord-est, iar la est şi sud-est a fost continuu ameninţată de mobilitatea sângeroasă a călăreţilor”.[42] În era modernă, „Europa s-a ivit pe scena lumii multiplicând de 30 de ori suprafaţa maritimă şi a zonelor de ţărm la care Europa avea acces şi învăluind cu influenţa ei puterea terestră Eurasiatică ce ameninţase până atunci însăşi existenţa Europei”[43]. F. P. Sempa remarcă o idee esenţială a lui Mackinder în chestiunea care ne interesează pe noi şi anume chestiunea rusă: „ceea ce nu s-a observat, crede Mackinder, a fost faptul că în vreme ce Europa s-a extins spre vest, statul rus, cu baza în Europa de est şi în Asia centrală, s-a extins spre sud şi est organizând un spaţiu vast de resurse naturale” şi umane. Acest vast spaţiu va fi acoperit repede de o „reţea de căi ferate” sporind astfel mobilitatea şi grăbind ascensiunea sa la rang de mare putere terestră”[44].

„Cu un atare fundal geoistoric” Mackinder şi-a desenat harta sa mentală asupra lumii: „un nucleu eurasiatic central-nordic” ca „regiune pivot” sau ca „stat-pivot” în politica mondială, în centrul căruia se situează Rusia. Apoi o regiune de „crescent interior” în care sunt dispuse: Peninsula iberică, Franţa, Germania, Austria, sud-estul european, Orientul Mijlociu, Turcia, India, China. O regiune de „crescent exterior” în care sunt incluse „naţiunile insulare ale Britaniei, Africii de Sud, Australiei, Statelor Unite, Canadei şi Japoniei”[45]. „Înclinarea balanţei puterii în favoarea statului pivot, generând astfel expansiunea sa spre şi asupra pământurilor de margine sau de ţărm, va permite utilizarea resurselor continentale pentru o fleet-building (crearea flotei) şi astfel se va naşte imperiul mondial”[46]. Vor apare, în acelaşi context istoric, noi „competitori” pentru hegemonia lumii între alianţa ruso-germană şi imperiul sino-japonez. Acestor resurse ale marelui continent li se va adăuga „frontul oceanic” şi astfel se va ivi o mare superputere cu supremaţie pe uscat şi pe mare. Să interpretăm datele de până aici, preluate prin mijlocirea lui F. Sempa. Vom sesiza, mai întâi, că Mackinder pare a identifica câteva mari „cicluri geopolitice” în marele spaţiu care fac comprehensibil acest mare spaţiu şi dinamica lui. Aceste cicluri sunt destul de lungi, atingând uneori 100 de ani. Le vom numi, de aceea, megacicluri geoistorice sau geopolitice. Să stăruim asupra semnificaţiei gnoseologice a megaciclurilor care fac comprehensibile deopotrivă dinamica marilor spaţii geopolitice şi istoria la scară universală şi, prin mersul istoriei universale, chestiunea rusă.

- Va urma -

------------------------------------------------
[37] Vezi P. Claval, ibid. şi de asemenea A. Dughin, ibidem
[38] P Claval, op. cit., cap II
[39] Mcakinder: „Britain and the British-Seas”, 1902, pp. 350-351
[40] „The Geographic Pivot of History”, p. 242 în „Democratic Ideals and Reality”, apud F. Sempa, Geopolitics, from the Cold War to the 21st Century, New Brunswick, New Jersey, 2007, 17
[41] Sempa, op.cit., 17
[42]  apud Sempa, ibidem
[43] (Mackinder, op.cit., pp. 257-258, în „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1962, W. W. Norton & Company, apud F. P. Sempa, op.cit., p. 12)
[44] (F. Sempa, p. 12)
[45] (F. Sempa, p. 12)
[46] Ibidem
footer