Revista Art-emis
Longevitatea: un concept experimentat în religie, ştiinţă şi literatură (3) PDF Imprimare Email
Cercetător dr. Gabriel Ungureanu   
Duminică, 01 Februarie 2015 16:39

Drd. Gabriel Ungureanu, art-emisFactorii sociali

În societăţile antice bătrânii erau onoraţi cu apartenenţa la consilii ale înţelepţilor un exemplu în acest sens fiind Consliul Eforilor în Sparta, Sfatul bătrânilor în Dacia, senatorii romani etc. Adică activitatea bătrânilor nu era limitată datorită unei etichetări sociale la pensionare ci dimpotrivă experienţa acestora era valorificată pentru bunul mers al comunităţii. Astăzi din păcate la noi în ţară majoritatea bătrânilor după ce au participat la construirea ţării sunt alungaţi la pensie cu o retribuţie lunară de mizerie găsindu-se pentru această acţiune perversă şi o justificare logică”(conform contribuţiei!!!); în activitate peste vârsta de pensionare nu rămân decât căteva categorii de oameni ai sistemului care devin consilieri; artiştii sau în mediul privat rudele şi prietenii decidenţilor.

Aceste categorii ridică şi drepturi de pensie şi sunt salarizaţi pe anumite grile deosebite. Aceste nedreptăţi îi aruncă pe bătrânii abandonaţi social într-o stare de deprimare care accentuează bolile profesionale dobândite de-a lungul activităţi, provocând în multe cazuri alienarea rapidă: Este edificatoare în acest sens poezia marelui poet Virgil Carianopol „Cântec pentru mama” care descria într-un registru emoţional înalt condiţia economică a ţăranilor români urgisiţi parcă pentru totdeauna „de la tinereţe până la bătrâneţe”:

„Tare necăjită ai fost, mamă/ Iarna, vara, orice timp trecând/ Cât era de frig sau de căldură/ Tot desculţă te-am vazut umblând/ N-ai purtat o haină mai ca lumea/ O scurteică veche doar aveai;Dar şi pe aceea totdeauna; Doar de sărbători o îmbrăcai!/ Tu aşa ai fost de cand ţin minte/ Pe picioare-ai mers la drum, mereu; Nici în car nu te suiai de teamă;Boilor să nu le fie greu; Ce păcat că n-ai trăit măicuţă/ C-ai plecat fară de timp în lut; Ce pantofi ţi-aş fi adus acuma/ Şi ce haină ai mai fi avut!”.

Astăzi la nivelul simţului comun un indicator relativ al sănătăţii vârstnicilor precum şi al stării de pauperizare al acestei categorii este absenţa sau prezenţa dentiţiei. Se observă oriunde ai merge în ţara noastră oameni în vârstă fără dinţi. Este scandalos pentru o ţară membră a celor mai selecte cluburi ale lumi noastre: Uniunea Europeană şi N.A.T.O. să întâlneşti oameni asemănători celor din lumea a treia.

Consecinţa acestui fenomen nu poate fi alta decât proliferarea bolilor şi accentuarea lor. Aceste deteriorări naturale ale stării de sănătate devin emergente acestui flagel şi pe cale de consecinţă accelerează mortalitatea vârstnicilor. Nu în ultimul rând apar şi consecinţele economice proiectate în cheltuielile de spitalizare suportate de stat datorită acestei lipse de interes faţă de oameni.

Populaţia vârstnică în România la nivel general pe grupe de vârstă

Asistenţa socială este de pe acum complet depăşită ca şi capacitate de intervenţie şi soluţionare a cazurilor semnalate, dar oare ce se va întâmpla în curând când îmbătrânirea accelerată a populaţiei va ridica probleme umanitare de ordin naţional. Când sănătatea şi veniturile la vârsta a treia lipsesc se activează o stare disperare datorită unei viziuni deformate asupra stabilităţii existenţei; atunci se pot produce acte de suicid.   Statisticile arată că:evoluţia pensiei medii lunare a fost similară celor din lumea a treia. Deprimarea bătrânilor singuri este surprinsă de geniul poeziei noastre Mihai Eminescu în poezia „Departe sunt de tine”: „Departe sunt de tine şi singur lângă foc/ Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc/ Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit/ Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit/ Aducerile aminte pe suflet cad în picuri/ Redeşteptând în faţă, trecutele nimicuri/ Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti/ Se toarce–n gândul-mi firul duioaselor poveşti/ Şi-atuncea înainte-mi prin ceaţă parcă treci/ Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subţiri şi reci// [...] O! glasul amintirii rămâie pururi mut/ Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut/ Să uit cum dup-o clipă din braţe mi te-ai smult./ Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!”.

O ruşine naţională care va rămâne în veci ca o pată pe obrazul guvernanţilor României este abandonarea bătrânilor să zacă singuri în case fără ajutor. Datorită plecării silite a copiilor în ţările Uniunii pentru o pâine amară bătrânii români au rămas singuri fără nici un sprijin. Nici statul nu mai are capacitate de protecţie şi nici familia. Vom da dovadă de o ţară eşuată şi sălbatică dacă nu vom instala un sistem social eficient care să poată face faţă în mod real sutelor de mii de cazuri de asistenţă socială la fel cum se întâmplă în ţările Uniunii: Olanda, Gemania, Franţa.... Iată un exemplu de abandon familial forţat de sărăcie în poezia lui Octavian Goga „Bătrâni” publicată în 1905 şi la care ar fi trebuit să medităm mai demult: „De ce m-aţi dus de langă voi/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Să fi ramas fecior la plug/ Să fi rămas la coasă// Atunci eu nu mai rătăceam/ Pe-atâtea căi răzleţe/ Şi-aveaţi şi voi în curte-acum/ Un stâlp la bătrâneţe// M-aş fi-nsurat când isprăveam/ Cu slujba la-mpăratul/ Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi.../ Cum m-ar cinsti azi satul...// Câţi ai avea azi dumneata/ Nepoţi, să-ţi zică: Moşu.../ ,Le-ai spune spuză de poveşti/ Cu Împăratul Roşu// [...] Aşa... vă treceţi, bieţi bătrâni/ Cu rugi la Preacurata/ Şi plânge mama pe ceaslov/ Şi-n barbă plânge tata...”Căminele pentru vârstnici la nivelul ţării noastre în anul 2010 erau în număr de 118 cu 5855 de asistaţi. La nivelul anului 2011 avem un număr de 142 de cămine cu 6035 de asistaţi (sursa: Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale - Direcţia Generalã de Protecţie a Persoanelor cu Handicap apud INS).    

Ponderea cheltuielilor din cadrul fiecãrei funcţii de prestaţie socială, în totalul cheltuielilor cu prestaţiile sociale şi în Produsul Intern Brut (procente)Tabel Ungureanu 1

Primele luări de poziţie ale reprezentanţilor României în Parlamentul Europei trebuie să vizeze aplicarea şi în ţara noastră a legislaţiei comunitare cu privire la schimbarea condiţiei mizerabile a vârstnicilor noştri dar şi a copiilor. Serviciile sociale necesare vârstnicilor trebuie să vizeze bugetarea obligatorie pentru: prevenţie, integrarea socială, sprijinul şi îngrijirea celor în nevoie. Istoria consemnează aceste comportamente evazive ale decidenţilor şi aceştia ar trebui să conştientizeze faptul că la un moment dat se poate răspunde penal pentru neaplicarea legilor Uniunii Europene.

Subiecţii fenomen şi factorii biologici

Unii dintre noi sunt mai rezistenţi în mod natural la boli, alţii sunt echipaţi natural pentru supravieţuire în condiţii extreme, în vreme ce inteligenţa este punctul forte al altora. Din totdeauna s-a observat că unii oamenii au trăit mai mult şi au fost mai sănătoşi în timp ce alţii au avut o sănătate precară, o adaptare deficientă şi limitată la condiţiile de mediu. Stimulaţi de instinctul de conservare, din dorinţa de cunoaştere ori în alte cazuri motivaţi de câştigurile materiale nesperate, mulţi savanţi caută noi metode de vindecare şi prelungire a vieţii cu orice preţ. Cu privire la acest aspect al continuităţii Mihai Eminescu poetul nostru naţional versifica profund şi magistral interogaţia Demiurgului către fiul său în poezia „Luceafărul” anticipând astfel această problematică a rezistenţei şi continuităţi omului în orice condiţii: „Tu vrei un om să te socoţi?/ Cu ei să te asameni/ Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni”.

De când venim pe lume începem să murim puţin câte puţin, acest fapt petrecându-se în mod paradoxal datorită procesului de oxidare celulară produs în mod paradoxal de arderile oxigenului în organism. Oxigenul care este cunoscut îndeobşte pentru efectul benefic în întreţinerea arderilor la nivelul organismului uman, atunci când este prezent în procente mari şi emergent unor condiţii nefavorabile declaşează oxidarea celulară şi pe cale de consecinţă degradarea celulelor corpului în mod accelerat. La vremea sa Voltaire afirma ironic: „singurul mod în care poţi să trăieşti mai mult este să îmbătrâneşti” (Paulişan,2005).

Regresia biologică la vârsta a treia aduce transformări complexe în vitalitatea subiecţilor. Acest fenomen al îmbătrânirii organismului este controlat de specificul genetic şi ereditar al oamenilor. Nu în ultimul rând mediul şi ambientul îşi pun amprenta pe longevitatea şi vitalitatea acestora ştiut fiind că sănătatea este şi o consecinţă a raporturilor armonioase cu mediul în care trăim. Astfel ajunşi la vârsta a treia avem modificări hormonale majore: apare scăderea libidoului (dorinţa erotică) şi în final anularea capacităţii naturale de procreere; celulele normale nu se mai dezvoltă decât într-un număr limitat de diviziuni pentru ca mai apoi să-şi încheie pentru totdeauna ciclul de viaţă. Deci îmbătrânirea celulelor are un rol important în îmbătrânirea generală a organismului. Datorită îmbătrânirii celulelor apare pe cale de consecinţă un efect exterior care se manifestă printr-o degradare vizibilă a spectului fizic general: pielea feţei devine ridată, apar pliuri la subţiori şi pe abdomen; sistemul venos se reliefează la nivelul braţelor; nu în ultimul rând la o mare categorie de bătrâni apare a grizonarea părului, încărunţirea şi uneori pierderea podoabei capilare (calviţie). Muşchii devin mai atrofiaţi şi fără tonus, densitatea oaselor scade cauzând boli ale articulaţilor sau osteoporoza în special la femei. Problemele de asimilarea calciului şi a altor elemente determină probleme de coloană vertebrală, postura verticală precum şi pierderea dentiţiei la unii subiecţi. Apar probleme respiratorii şi afecţiuni ale inimii precum şi o creştere a afecţiunilor oncologice. Percepţia este afectată (distincţia culorilor, apecierea distanţelor, auzul slăbit). Este un truism faptul că persoanele în vârstă se odihnesc după amiaza când resimt o stare de slăbiciune şi prin comparaţie se scoală foarte de dimineaţă. La aceste vârste creşte frecvenţa acordării asistenţei medicale pentru un număr din ce în ce mai mare de pacienţi (Graţiela Sion, 2007).

Tabel Ungureanu 2.3Această condiţie deprimantă a vârstei a treia este contrazisă de o serie de excepţii care contrazic fatalitatea. Având un fond genetic foarte bun ardeleanul Maftei Pop a trăit până la 148 de ani. Acest om s-a născut în anul 1804 în valea Loznei, Zalha, a venit la 85 de ani în localitatea Osoiu judeţul Cluj şi a murit în anul 1952. Se pare că ar fi fugit din loc în loc toată viaţa din cauza unui omor accidental pe care la săvârşit asupra unui copil pe când era cioban. A recunoscut acest fapt după cum afirmă Maria Szabo consătean şi a regretat toată viaţa acea întâmplare tragică. Consemnările ştiinţifice asupra acestui caz au fost realizate cu puţin înainte de moartea acestuia de către savantul C.I.Parhon, Ana Aslan şi Ilia Valeriu. La data examinării acuza anumite probleme de sănătate şi anume: amorţeli la nivelul mâinilor, se apleacă cu greutate, vedere slăbită dar distinge totuşi obiecte. Postura normală nu prezenta cifoză; epiderma prezintă pliuri ca la o persoană de 70 de ani. Părul albit complet (acromotrihie). Unghii normal îngrijite, prezintă o uşoară îngoşare a articulaţiilor interfalangiene. Din punct de vedere psihic era apreciat ca „prostănac” dar se pare că acest aspect inteligenţei slabe era mai degrabă consecinţa problemelor de auz. Impresiona în mod deosebit sistemul muscular care susţine afirmaţiile sătenilor despre forţa de muncă herculeană pe care o demonstrase cu puţin timp în trecut. Pulsul 92/minut.

Astfel cu privire la hrănire în cazul lui Maftei Pop s-au putut desprinde următoarele date trofologice şi de activitate: „Alimentaţie mixtă. Predominant lapte, brânză, mămăligă. Putea însă să mănânce şi o oaie întreagă la o masă, pe care o primea în schimbul muncii lui. Nu a abuzat niciodată de alcool, nu a fumat niciodată mai mult de 4-5 ţigări pe zi; nu a dormit niciodată în casă, ci pe prispă sau sub un şopron având ca pernă o buturugă de lemn, umblând atât vara cât şi iarna îmbrăcat într-o cămaşă albă descheiată la gât”. Acest om moare în urma unei tumori abdominale confirmându-se faptul că moartea „naturală” este o excepţie chiar şi printre longevivi (Parhon,1955, p.17,18) dar zvonul public afirma că de fapt moartea i-a tras de la o sperietură pe când operatorul a vrut să-l fotografieze pentru studiul clinic. Bietul om s-ar fi temut că va fi împuşcat şi într-o săptămână a murit. În actele oficiale ale arhivelor din România sunt consemnate numeroase cazuri de longevitate. Astfel un raport al autorităţilor pe timpul guvernatorului austriac Florymund Mercy al Banatului (1716-1734) evidenţiază cazul lui Petruţ I. Ciortan din oraşul Caransebeş care avea 185 de ani. Unul din fii săi din a treia căsătorie avea 90 de ani.

Un tablou păstrat în mânăstirea Kukus din Cehia are inscripţionat în limba germană: „Iovas Rovin, de 172 de ani şi soţia sa Sara de 164 de ani, de rit grecesc, Tabel Ungureanu 4căsătoriţi de 147 de ani, amândoi născuţi şi domiciliaţi în Kodoc, districtul Caransebeş, cu copii adevăraţi, cel mai tânăr băiat de 116 ani şi acesta are 2 strănepoţi, unul de 35 de ani şi altul de 27 de ani; zugrăvit în 25 august 1728”. În judeţul Hunedoara, satul Poiana în anul 1759 are loc o anchetă a judecătorilor pentru stabilirea notabilităţii familiei Popa contestată de un nobil maghiar Nicolaie Csiszar. Cu această ocazie au fost ascultaţi 54 de martori dintre care ultimul Toader Giurgiu din satul Voia care avea 150 de ani şi o minte limpede (Mohirta, 2014). Moş Toader relatează: „Cum să nu fi cunoscut pe răposatul popa Ştefan, care mie mi-ar fi putut fi copil, fiindcă eu sunt un om aşa de bătrân, că pe vremea când, sub imperiul turcesc, s-a introdus în Transilvania darea pe porţi, eu eram atunci deja gospodar cu casă cu fum şi am dat eu însumi darea după poartă; cu atât mai sigur a dat popa Ştefan. Pe fiul său Avram l-am cunoscut foarte bine şi pe tatăl lui popa Ştefan, pe popa Luca, l-am cunoscut foarte bine, fiindcă am trăit în mare prietenie. Din mulţii copii ai lui popa Luca, unul Ioan s-a aşezat ca preot la Bobâlna şi fiul acestuia Atanasie ni s-a pus nouă românilor din Transilvania episcop”.(Mohirta,2014 apud. efemeride.ro)

Se constată la nivelul simţului comun că moş Toader la venerabila vârstă de 150 de ani nu prezenta semne de senilitate ci dimpotrivă demonstra o memorie de invidiat şi un tonus optimist al vieţii sale psihice.

În ţinutul Năsudului se păstrează memoria luminoasă a unui martir al neamului românesc. Tănase Todoran al lui Dănilă din satul Bicigiu care a fost tras pe roată la vârsta de 120 de ani pentru curajul sau de a vorbi îndemnând la răscoală la 10 mai 1763 în faţa trupelor de cavalerie care depuneau jurământul ostăşesc generalului Adolf von Buccow. Nu a contat vârsta venerabilă a bătrânului patriot.

Monografia judeţului Arad evidenţiază faptul că la 1839 în ziarul de limbă maghiară din Cluj se făcea cunoscut cazul unui ţăran român din comuna Pestis, Ion Groza de 120 de ani care „ar mai fi putut trăi dacă înpiedicându-se într-o buturugă, nu s-ar fi rănit mortal cu coasa ce o avea în mână”. Acest român lăsa în urma lui pe fiul său de 100 de ani şi un nepot de 80 de ani „care de 50 de ani este jude domnesc”.

Marele patriot Alexandru Papiu Ilarian relatează că în 1852 în munţi încă existau oameni de pe timpul lui Horea. Între aceştia se face cunoscut şi iobagul Lupu Basa din satul Cărpinet, judeţul Bihor de care aminteşte şi urbariul domeniului Beiuş, încă din anul 1600. Acest om avea vârsta certificată de acte de 225 ani şi nu poate fi o eroare deoarece are vârsta consemnată în două rânduri de acte oficiale de-a lungul vremurilor. În multe regiuni ale Pământului se întâlneşte acest fenomen al longevităţii şi astfel aflăm din lucrarea Ancăi Munteanu că încă din 1937 s-au realizat recensăminte cu specific gerontologic în Caucaz, regiunea Abhazia şi astfel au fost indentificate 12 persoane cu vârste între 107 şi 135 de ani aşa numiţii „bătrâni verzi” (L.Boia apud Ana Munteanu). Partea hilară este că unii îşi doreau legături erotice dar se eschivau să îşi declare vârsta pentru a nu dezamăgi eventualele partenere; declarau că sunt în vârstă de 70 de ani întrucât înfăţişarea şi tonusul postural le susţineau afirmaţiile. Însă unul dintre cei mai logevivi oameni din acea zonă muntoasă a fost indentificat în persoana lui Nikolay Ceapkovski. Acesta în etate de 146 de ani avea o sănătate bună chiar dacă nu se mai îmbăia în râul din apropiere aşa cum proceda pe la vreo 120 de ani. Totuşi în acea regiune se indentificau fenomene de longevitate încă şi mai surprinzătoare; lângă Groznâi sunt descoperiţi doi ceceni cu vârsta de 147 şi respectiv 166 de ani care îl cunoscuseră în secolul al XIX-lea pe marele erou separatist Şamil (Boia,1999, p.128). Dar şi aceşti adevaraţi patriarhi pălesc în faţa chinezului Li Cheng Zuen de 256 ani care a trăit un sfert de mileniu a traversat istoria şi a murit în 1933. Acest om s-a născut în anul 1678 în localitatea Chyi Jiang Hsien din provincia Sichuan şi a murit fiind conştient de ziua în care se va petrece această desprindere de viaţă. Expert în arte marţiale, strateg şi practicant de qi qong şi un foarte bun cunoscător al plantelor utilizate în medicina tradiţională chineză. Se pare că alimentaţia acestui om a fost bazată pe stilul tibetan: orez, legume crude, fructe şi vin. Discipolii care au fost martori la moartea acestuia susţin că maestrul şi-a chemat sfârşitul şi a spus: „Am făcut tot ce aveam de făcut în această lume. Acum mă duc acasă” apoi a murit.

Lista unor centenari cunoscuţi: Shigechiyo Izumi (1865-1986) - 120 de ani, Jeanne Louise Calment (1875-1997) - 122 de ani, Ma Pampo (1875-2003)- 128 de ani, Cruz Hernández (1878-2007) - 129 de ani, la fel ca Maria Olivia da Silva şi Tuti Yusupova, Habib Miyan - 138 ani, MolokoTemo (1874-2009)- 134 de ani, Tom Parr (1483-1635) - 152 de ani. În Guiness Book mai sunt evidenţiaţi şi următorii longevivi: azerul Shirali Mislimov, decedat pe 2 septembrie 1973 la 168 de ani, compatrioţii Mahmud Eyvazov şi Majid Aghayev, 148, şi 142 de ani. În alte surse – citate de revista „Descoperă”- se susţine că maghiarul Petrus Zortay a murit în 1724 la vârsta de 185 de ani; Tepse Absire din Osetia a plecat dintre noi la 180 de ani, iar soţii Janos şi Sara Ravel au trăit 172 respectiv 164 de ani.

- Va urma -

footer