Revista Art-emis
Obiectiv - subiectiv relaţie duală în cadrul înţelegerii - formă speculativă de ameţit omenirea? PDF Imprimare Email
Dr. Nicolae Balaşa   
Miercuri, 23 Februarie 2011 21:42
Balasa NicolaeÎn viaţa de toate zilele ne punem, cel puţin periodic, întrebări de genul: „Ce este real şi ce este simplă aparenţă?", „Am fost obiectivi în tot ce am întreprins?" „În ce măsură mintea noastră colorează sau chiar distorsionează lucrurile?", sau „Poate mintea umană să ştie adevărul despre viaţă şi cosmos? Puse sub acest aspect, întrebările anterioare au caracter filosofic, însă, ele apar şi în mod obişnuit în cadrul interacţiunilor umane, acolo unde trebuie să distingem faptele de fantezie. Problema percepţiei sau cum formează mintea noastră impresii şi idei despre lumea naturală, a celorlalţi şi a sinelui, este foarte importantă pentru procesul înţelegerii. Pe tema percepţiei şi mai ales despre nevoia constantă de dovezi observabile pentru idei, a scris mult mai ales Francis Bacon (Amintiţi-vă problema idolilor !). Dincolo de spusele sale, din studiile suficient de variate, se detaşează ideile conform cărora, ceea ce se poate observa este, sau nu este tot timpul, exterior minţii umane. După cum se ştie, cele cinci simţuri majore ne informează despre înfăţişarea „lumii exterioare" sau despre senzaţiile, durerile şi plăcerile corpului, dar ele nu ne dau acces la tot ce putem „observa" despre noi înşine sau chiar despre realitate, în general. S-au întâmplat cazuri când chiar observatorii pregătiţi pot fi victime ale percepţiilor sau observaţiilor greşite. Mai mult, rezultatele fizicii şi astronomiei de azi ar fi de ajuns pentru a distruge orice iluzie conform căreia simţurile noastre ne înşeală atâta timp cât ele nu descoperă în anumite cazuri, mai nimic direct (este vorba despre natura realităţii la nivel microfizic, microbiologic sau macroastronomic). Metodele empirice ale ştiinţelor naturale, toate variantele metodei deductive generale, permanent consideră observaţia senzorială ca prim şi ultim pas şi criteriu de validitate. Aceasta, desigur, ajută la testarea obiectivităţii unei ipoteze. Ideea ştiinţifică clasică a obiectivitaţii este total neadecvată ca standard al adevărului, deoarece este fixată pe lumea obiectelor şi, în această „fixaţie naivă", pierde din vedere lumea subiectelor. Cel care vede este exclus în favoarea a ceea ce este văzut. Problema clasică a cunoaşterii este relaţia dintre subiect şi obiect, care poate fi considerată şi ca dilema „recepţie-proiecţie". Minţile umane pot fi comparate şi cu un aparat receptor ca radioul sau camerele de filmat şi în acelaşi timp cu aparatele reproducătoare, precum casetele de playback sau proiectorul de filme. Dilema care se creează constă în întrebarea: mintea umană funcţionează sau poate funcţiona simultan ca ambele tipuri de aparate? Pe scurt, mintea percepe ceea ce proiectează ea însaşi?

La această întrebare, pot fi formulate o mulţime de răspunsuri care au în general ceva în comun şi anume:
1. Mintea, în condiţii normale, percepe doar ce este ,,dat" obiectiv de la altceva, decât ea însăşi. (Adesea numit naturalism sau „realism naiv").
2. Mintea percepe ceea ce este dat obiectiv, dar mereu şi numai cu ajutorul formelor „subiective" sau „proiecţii" proprii, de cele mai multe ori ca interpretări personale şi/sau sociale (numit uneori interacţionism sau constructivism).
3. Mintea creează tot ceea ce percepe sau concepe unele reprezentări la nivelul conceptual-perceptual relativ conştient, altele subconştient sau „supraconştient". (numit uneori solipsism, uneori idealism ontologic, alteori „mentalism").
5. Mintea selectează pe larg şi respinge datele (fie conştient, fie în mod obişnuit), în funcţie de un model mintal dobândit şi/sau în funcţie de mediu (numit uneori gestaltism, un fel de relativism perceptual).
6. Mintea percepe mereu şi numai „fenomene", acestea însemnând „orice reprezentări care îi apar conştiinţei". Fenomenele sunt recunoscute ca fiind mai mult sau mai puţin de origine subiectivă sau obiectivă (numit fenomenalism sau fenomenism).

Dincolo de toate aceste formulări, atâta timp cât mintea individului exprimă sensuri care nu sunt conforme cu realitatea, acele sensuri sunt subiective. Din cercetările făcute, s-a observat faptul că, ,,cu cât este mai adevărată o abordare exprimată de minte, cu atât mai obiectiv, independent de mintea subiectivă, este sensul". În consecinţă, înţelegerea ar trebui mereu să înceapă de la fiecare din sferele noastre subiective de sensuri personale. Înţelegerea este produsul unui continuu joc între percepţii şi concepţii. Ca atare, noi nu creem sensuri formând idei originale pe care să le proiectăm asupra lucrurilor sau evenimentelor, ci înţelegem pe baza unor sensuri obiectiv formate care reprezintă percepţii reale şi concepţii adevărate. Pe scurt, se poate spune că mintea (subiectivă) oferă forma oricărei expresii de sens, în timp ce ceva, independent de minte sau ,,în afara" ei, oferă conţinutul (obiectiv) R. C. Priddy, Beyond Science. On the Nature of Human Understanding and Regeneration of Its Inherent Values, http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html Cu alte cuvinte, putem vorbi despre ceva care devine inteligibil când i se găsesesc corespondenţe cu experienţa umană şi când are un anumit tip de utilizare sau scop. Pe măsură ce înţelegerea progresează la o anumită persoană, formele dezvoltate în minte devin mai complicate şi foarte extinse. Înţelegerea noastră progresează prin ,,autodezvoltare, perspectivele pe care le cuprinde cresc şi orizontul mintal este extins, descoperind astfel o parte mai mare din realitatea experimentată" , ne spune Robert C. Priddy. S-a observat că în anumite situaţii, deşi dezinteresaţi, putem descoperi sensul unor lucruri într-un mod mai obiectiv sau universal, chiar dacă nu putem ajunge la o înţelegere complet neutră sau obiectivă. Lucrurile care rămân nepătrunse definesc limita înţelegerii creaţiei sau cosmosului. De cele mai multe ori, mirarea (nu în sensul filosofic, dat de către Descates) şi ura apar din lipsa înţelegerii, deci din limitele ei. Din acest motiv, a face o sinteză a faptelor, valorilor şi ideilor ce duc la înţelegere, necesită o abordare amplă şi din diferite sensuri. ,,Nu putem exclude din cadrul înţelegerii nici explicaţia cauzală, nici raţionamentul logic, nici interpretarea teoretică şi nici calităţile umane, precum sensibilitatea, respectul, identificarea compătimitoare sau aprecierea calitativă" (R. C. Priddy - ibidem). Pe scurt, înţelegerea autentică nu exclude niciodată astfel de elemente non-cognitive ca identificarea personală, etică şi respectul pentru ceilalţi. Diversele forme de activitate mentală - gândire, memorie, analogie, interpretare, raţiune, intuiţie, precum şi alte operaţii sau resurse nenumite – ne permit să descoperim conexiuni şi relaţii între posibilele obiecte ale intereselor noastre.

Trebuie ţinut cont de faptul că înţelegerea umană (în structura sa holistică) nu poate fi separată de calităţi umane ideale, precum veridicitatea, simpatia şi empatia, deoarece ele sunt chiar motivaţia în căutarea înţelegerii. Orice formă de gândire care neagă dreptatea sub forma unei moşteniri comune şi a unui scop viitor al umanitaţii se separă ea însăşi de sensul cel mai profund şi mai sincer al „înţelegerii", care este esenţial orientată spre îndeplinirea scopurilor universale. Înţelegerea faptului de a fi obiectiv sau subiectiv stă la limita şi analiza tuturor factorilor care determină activitatea minţii noastre îndreptate spre îndeplinirea celor mai înalte idealuri ale omenirii. A „minţii noastre îndreptate spre îndeplinirea celor mai înalte idealuri ale omenirii" am spus anterior. Sunt oare obiectiv sau subiectiv în afirmaţie? Voi ce spuneţi? footer