Revista Art-emis
„Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei” - Postfaţă (7) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu   
Marţi, 27 Ianuarie 2015 19:53
A.Dughin-Bazele geopoliticii 7Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari
 
Eliberarea naţională şi afirmarea spirituală a românilor sunt procese pe care Dughin le plasează în contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar interpretarea sa capătă un caracter sui generis. Latinismul este socotit o ideologie impusă de uniaţie, iar ortodoxia este interpretată după un model de gravitaţie spre Moscova. România Mare (după Dughin) s-a afirmat pe următoarele liniamente istorice:
- eliberarea de controlul turcesc şi rezistenţa la politica fanarioţilor;
- tendinţele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de Vatican);
- Biserica uniată era însoţită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile latine ale limbii, etc.);
- Biserica greco-catolică era susţinută de Austria, cea ortodoxă de Rusia;
- fanarioţii promovau o politică pro-turcă;
- „Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc”;
- „Naţionalismul românesc are un caracter anti-grecesc”;
- „uniaţia gravitează spre Roma şi Ortodoxia spre Moscova”.
- „Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei subordonând acesteia, zice Dughin, confesiunile unite şi supunând represiunii minorităţile catolice”.
Este cea mai semnificativă suprainterpretare din textul lui Dughin şi ea decurge din ambivalenţa analizelor sale dedicate statului ruso-bolşevic, în care profesorul Dughin este înclinat să caute continuităţi şi mult mai puţin o gravă fractură a liniei istorice a Rusiei. Dacă, în România, regimul formal ateo-comunist a „ocupat poziţia ortodoxiei subordonând acesteia confesiunile unite”, cum se explică atunci  miile de preoţi ortodocşi aruncaţi în puşcării, alungarea călugărilor din mănăstiri, martirologiul din temniţele comuniste? Teza că ţinta regimului formal ateo-comunist a fost doar uniaţia se află într-o stranie coincidenţă cu teza Raportului Tismăneanu asupra comunismului, care formulează aceiaşi idee cu privire la poziţia Bisericii Ortodxe în timpul regimului comunist, şi ea nu corespunde logic şi istoric desfăşurării fenomenelor, fiindcă poporul uniat n-a venit în Biserică, ci a fost acolo, căci ritul celor două confesiuni este acelaşi, încât accesul greco-catolicilor la serviciile de cult ale Bisericii, legate de cele şapte taine, nu s-a izbit de nici o piedică din partea ierarhiei ortodoxe. Deci represiunea regimului formal ateo-comunist a fost antinaţională şi anticreştină (de ateizare completă şi de suprimare a tuturor marilor valori naţional-creştine, în toată policromia confesională a bisericilor. Or sub acest aspect, ea a lovit deopotrivă poporul rus, nu doar popoarele neruse, chiar dacă Moscova devenise centrul acelui imperiu neopăgân). Dacă ortodoxia este un fenomen de gravitaţie spre Moscova, atunci de ce-au fost interzişi, în vremea ridicării puternice a Moscovei roşii, Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, toţi marii teologi, filosofi şi doctrinari ai ortodoxiei, în frunte cu Pr. Stăniloae, care împreună cu grupul de la „Crinul Alb” au fost toţi ortodoxişti şi au fost întemniţaţi dimpreună cu iniţiatorul grupului, călugăr rus, refugiat tocmai din calea acelei Moscove de culoare roşie? Mai apoi, dacă toate aceste fenomene s-ar fi redus doar la perioada de existenţă a regimului formal ateo-comunist, atunci de ce a continuat atacul contra ortodoxismului după ’89? Nu cumva imperiul informal postcomunist este tot un imperiu anrtinaţional şi anticreştin? Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci, cu siguranţă, Rusia creştină (mai puţin imperiul) poate juca un rol însemnat în bătălia pentru dreptatea popoarelor creştine. Această ipoteză ţine desigur de o geopolitică virtuală, adică de o ştiinţă a potenţialelor geopolitice nu a vreunei actualităţi etnopolitice, cu totul irelevantă într-o atare desfăşurare a lucrurilor. La unghiul interpretativ al profesorului de la Moscova s-ar putea adăuga precizările acestea:
- Latinismul şi ideea originii romane nu erau idei şi ideologie uniate, ci idei şi ideologie universale româneşti (naţionale); accentele erau uniate, nu ideile. Încât estomparea accentelor nu reclamă şi alungarea ideilor;
- ortodoxia nu gravitează spre Moscova (cum nu gravitează spre nici o capitală de pe pământ: aceasta este diferenţa faţă de papocezarismul apusean şi de cezaro-papismul răsăritean), ci are propriul ei centru de gravitaţie (eshatologie euharistică) şi, în spaţiul românesc, se bazează pe o tradiţie voievodal-creştină, ceea ce nu înseamnă că Moscova sau Atena sau Bucureştiul nu sunt capitale ale ortodoxiei în sensul lor de capitale ale oecumenei ortodoxe, ci că nici una dintre capitale n-ar putea deveni centru de gravitaţie al ortodoxiei, ci loc de manifetare a legii sinergiilor noopolitice;
- naţionalismul românesc va fi creştin (nutrit de primatul sufletului şi de ritmul ortodox) sau nu va exista de loc.
Să încheiem, în fine, referinţele la geopolitica ortodoxiei, oprindu-ne în treacăt la chestiunea Albaniei ortodoxe pentru a înlătura alte posibile ambiguităţi într-o chestiune atât de însemnată ca cea la care ne referim.
 
Albania ortodoxă şi câteva concluzii.
 
Albanezii sunt patru ramuri: suniţi (albanezi turciţi), restul sunt albanezi bectaşi (sufiţi), albanezi catolici şi albanezi ortodocşi. În privinţa albanezilor, Dughin înclină spre acelaşi tip de suprainterpretare care vede în ortodoxie mai degrabă un fenomen de geopolitică a ortodoxiei răsăritene de gravitaţie rusească şi mai puţin unul de sinergie geopolitică răsăriteană. La 1918, precizează Dughin, episcopul ortodox Fan Hali a devenit primul conducător ortodox (susţinut de Rusia). Opoziţia lui erau nu atât catolicii cât clerul grecesc ortodox din Albania (acelaşi dualism greco-rusesc, de data aceasta reflectând o situaţie din teren). Fan Hali, cu orientare pro-rusă, a fost înlăturat de regele Ahmed Zogu. După sovietizare, Biserica Ortodoxă a fost susţinută de stat (comunist) şi abia după 1967, prin devierea maoistă, Albania s-a declarat „primul stat ateu din lume” persecutând credincioşii de toate confesiunile. La toate aceste interpretări care citesc în ortodoxie semnele gravitaţiei geopolitice spre Rusia şi în perioada primară a statului comunist un moment de susţinere a bisericilor ortodoxe s-ar putea formula următoarele întâmpinări:
- De ce au fost reprimaţi ortodocşii ruşi?
- Oare n-a fost Rusia sovietică primul „stat ateu din lume” şi deci n-a fost orientarea anticreştină funciarmente legată de statul ruso-sovietic?
- Cum s-ar putea împăca două teze care se bat cap în cap: teza că ascensiunea statelor ateizate prin comunism şi prin elitele bolşevizate şi teza că un atare stat în chiar ascensiunea sa l-a slujit pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, sprijinind bisericile Sale?
Dincolo de întâmpinările punctuale la cele două chestiuni din analiza geopolitică a lui A. Dughin, rămâne impresia pe care ţi-o procură lectura acestei cărţi : este una dintre analizele de mare cuprindere din perspectivă rusească. Încadrarea studiilor geopoliticianului rus este dificilă chiar dacă unghiul dominant este acela al geopoliticii. Autorul nu este mai puţin un filosof şi deci un foarte subtil cugetător asupra condiţiei lumii noastre, a lumii în care trăim. Traducerea cărţii sale reaminteşte cititorului român că se învecinează cu una dintre marile culturi ale lumii ceea ce este, de departe, un mare avantaj. Rusia spirituală a fost un mare prieten al României în timp şi de peste timp. Cartea profesorului rus este mai mult decât o lucrare ştiinţifică, este o invitaţie la cunoaşterea lumii de pe versantul ei rusesc.
Lectura acestei cărţi este provocatoare şi benefică cu atât mai mult cu cât autorul ei a îndrăznit să dezideologizeze analiza Rusiei chiar dacă el mizează pe vocaţia transistorică a neoimperialismului rusesc. Citind această carte înveţi să nu te mai sperii de mizele geopolitice ale marilor spaţii căci analiza este astfel condusă încât poţi sesiza că orice mare spaţiu rămâne totuşi un sistem fragil. Lecţia este una singură: salvarea lumii de la dezastre vine de la popoarele înfrăţite (principiul sinergiei geopolitice) nu de la sistemele globale care sunt toate sisteme fragile. Calea spre sinergia popoarelor este dialogul culturilor. Traducerea acestei cărţi a profesorului rus ne poartă chiar în miezul unui dialog dintre cele două culturi cu rădăcină ortodoxă şi cu vocaţie universală: cultura rusă şi cultura română. Nu vom încheia referirile la cartea lui A Dughin înainte de a oferi imaginea în oglindă asupra chestiunii ruse adăugând alte viziuni de geopolitica heartlandului, de care se leagă în chip decisiv sistemul teoretic al profesorului de la Moscova.
 
Geopolitica Heartlandului eurasiatic. Rusia: o perspectivă non-ideologică. Spaţiul rusesc - o chestiune metafizică.
 
Triumful comunismului universal sub forma sovietismului a provocat Rusiei, poporului rus, multe răni dincolo de avantajul unei expansiuni teritoriale prin crearea zonei sale hegemonice, care s-a întins de la Marea Nordului la Vladivostok şi de la ţărmul arctic la linia care uneşte Sttetin-ul cu Trieste. Una dintre poverile care apasă greu asupra Rusiei post-sovietică, moştenire a vechilor sisteme de gândire consacrate prin axiomele sistemului, este ideologizarea analizelor care i-au fost dedicate, ceea ce a condus la un mont-blanc de stereotipuri şi prejudecăţi asupra poporului rus şi deopotrivă asupra rolului spiritualităţii ruse în istorie. Este motivul pentru care credem că adevărata decomunizare a gândirii în studiile dedicate chestiunii ruseşti implică o dezideologizare a analizelor, o analiză non-ideologică a Rusiei. Care sunt implicatele unei astfel de analize, adică acele elemente ale analizei care prin chiar natura lor rezistă ideologizării şi, într-un anume fel, triumfă asupra stilului ideologic de gândire? Punctul zero al unei analize non-ideologice a spaţiului geopolitic rusesc este chiar geografia. La o atare exigenţă ne îndrumă magnitudinea spaţiului rus. „Teritoriul controlat de statul rus este întins pe 11 fuse orare: de la Petersburg la Vladivostok”. Zburând pe teritoriul acesta schimbi de 11 ori fusul orar. Pentru români ar fi intuitiv să realizăm că România se cuprinde de 80 de ori în spaţiul CSI. Acest fapt ridică probleme de ordin deopotrivă geostrategic, geoeconomic, geopolitic şi metafizic, chiar teologic. Îmbrăţişăm ideea că problema unui spaţiu de o asemenea amplitudine între marginile de putere ale unui stat ridică neîndoielnic o chestiune de ordin metafizic şi, cum am precizat deja, de ordin teologic. Specialiştii şi filosofii ruşi au intuit latura aceasta şi au insistat asupra ei. În viziunea unora dintre studiile lui Aleksandr Dughin, profesorul de geopolitică şi de sociologie de la Universitatea Lomonosov din Moscova, chestiunea este privită chiar dintr-un atare unghi de abordare. Occidentul a înţeles târziu semnificaţia specială a unui asemenea factor non-ideologic care este geografia Rusiei pentru înţelegerea lumii şi a dinamicii civilizaţiilor, în ciuda avertismentelor marilor filosofi occidentali ai civilizaţiilor, care au intuit lucrul acesta. Chestiunea nu se reduce, desigur, la escaladarea ipotezei privind aşa-zisul rol decisiv al determinismului geografic, cu atât mai mult cu cât studiile de acest tip nu lipsesc nici chiar în Occident. Problema este mult mai complexă, cum ne şi sugerează studiile mai recente ale strategiştilor britanici şi americani. Sigur că o analiză ca cea datorată elevilor Şcolii Le Play din Franţa este încă extrem de provocatoare atât în ceea ce priveşte ipoteza asupra „surmenajului social al Rusiei”, provocat de ritmul infernal al reformelor petrinice - celebra răsturnare axială a orientării Rusiei datorată reformelor lui Petru el Mare - cât şi în privinţa teoriei formaţiunilor superpuse prin care s-a încercat cercetarea tehnicii expansionare a acestui stat în Eurasia.
Putem spune că până la apariţia în 1904 a studiului lui Mackinder[30] asupra Eurasiei[31], arie considerată de către geopoliticianul britanic drept factorul pivot al istoriei universale, Occidentul n-a înţeles pe deplin chestiunea rusă în toată complexitatea ei. Abia de la Mackinder încoace, prin filiera marilor strategişti americani, lumea occidentală a sesizat în toată amploarea ei chestiunea rusă. Iată de ce este necesar să pornim, eventual, de la Mackinder atunci când voim să abordăm non-ideologic această chestiune. În general, geopolitica a reuşit să furnizeze un răspuns la chestiunea evaluării non-ideologice a unui stat. La întrebarea „cum evaluăm geopolitic un stat?” ştiinţa geopoliticii a oferit grile speciale care ne apără de alunecarea în analizele ideologizate. Iată doar câteva[32]:
- Teoria lui Rudolf Kjellen a celor 5 elemente: ţara, economia, populaţia, politica sau statul[33];
- Teoria lui Anton Golopenţia centrată pe ideea potenţialul geopolitic şi geoeconomic al statului. Aceleaşi elemente (din grila lui Kjellen) trebuie privite ca elemente potenţiale nu manifeste, actualizate. Ca să capete caracter manifest ele trebuiesc actualizate prin politicile statului;
- Teoria frontierelor naturale: Fr. Ratzel[34];
- Teoria lui Mackinder a rolului de pivot geografic al istoriei universale a Eurasiei.
- Teoria infrastructurilor critice, sub semnificaţia lor de potenţial logistic al unui spaţiu geopolitic: drumuri, vehicule, conducte (oleoducte, gazoducte)[35];
- Teoria pasionarismului: Lev Gumilov;
- Teoria Imperiului panfederativ a lui Aleksandr Dughin[36] (la care se regăsesc destule note comune cu teoria lui Karl Houshofer asupra spaţiilor controlate de panidei);
- Teoria statelor de cultură a lui Eminescu, contribuţie cheie la înţelegerea rolului statului român ca „stat de cultură la Dunărea de Jos”, cum l-a caracterizat marele poet şi teoretician al păturii superpuse;
- Teoria statelor de necesitate europeană a lui N. Iorga, înrudită în multe puncte cu viziunea lui Mackinder şi deopotrivă cu teoria statelor tampon a suedezului Kjellen;
- Teoria rotaţiei imperiului şi a celor patru monarhate a lui D. Cantemir;
- Teoria statelor tampon a lui Kjellen şi S. Mehedinţi;
- Teoria bifurcaţiei etnopolitice;
- Teoria noopolitică a statului, din care am făcut noi înşine punte pentru înţelegerea problematicii aşa de complexe a raportului statelor cu spaţiul de viaţă al popoarelor etc.
Aproape toate trimit, într-un fel sau altul, la modelul lui Mackinder.
 
- Va urma -
------------------------------------------
[30] Halford Mackinder s-a născut la 1861 şi a murit în 1947. Între 1910 şi 1922 a fost membru al Camerei Comunelor, iar între 1919-1929 a fost „trimisul britanic în Rusia de Sud” (Dughin, op. cit, cap. 3, pp. 43-51). Cf. şi Ancel, J. „Manuel geographique de la Politique Europeenne, tome I: L’ Europe centrale”, 1936 şi M. Foucher, op. cit. p 18, subliniind şi el viziunea dualistă a lui Mackinder, vezi şi p 20 Cf şi Paul Claval, „Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea”, Ed. Corint, Bucureşti, 2001, în special, cap. II
[31] The Geographic Pivot of History în „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1919.sau Halford Mackinder Geographical Pivot of History in Geographical Journal, 1904
[32] Asupra unei prezentări extinse a teoriilor geopolitice se pot consulta I. Bădescu, „Tratat de geopolitică”, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2007
[33] Rudolf Kjellen, „Die Staat als Lebensform”, 1916 şi „Die Grössmächte for und nach dem Weltkriege”, Leipzig şi Berlin, 1953
[34] Friedrich Ratzel: „Politische Geographie”, 1987 şi: Friedrich Ratzel „Ueber die Gesetze des raeumlicher Wachstum der Staaten”, 1901. cf. de asemenea, Brunhes J. şi Vallaux, C. „La Geographie de l’histoir: Geograpie de la paix et de la guerre sur terre et sur mer”, 1921. Michel Foucher, „Fronts et frontieres”, Fayard, Paris, 1991
[35] I. Bădescu, D. Dungaciu, „Sociologia şi geopolitica frontierei”, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 1995 şi „Tratat de geopolitică”, ed. Cit.
[36] Cf. A. Dughin, „Osnovî Geopolitiki”, Arktogheea, Moscova, 1997
footer