Revista Art-emis
„Testamentul lui Ceauşescu” PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Duminică, 25 Ianuarie 2015 19:53
Nicolae Ceauşescu-autografSupunem ateţiei cititorilor noştri un text care circulă în spaţiul virtual, autorul nefiindu-ne cunoscut. Conţinutul - în cazul în care respectă realitatea, şi avem toate motivele să credem că aşa este - explică „epopeea” distrugerii României fără un război declarat oficial. Vreme de peste un sfert de veac, dar şi astăzi, cei interesaţi nu au făcut economie de vopsea neagră pentru a minimaliza, demola şi întina personalitatea celui care a fost primul Preşedinte al României. Din păcate şi mult prea târziu, unele fapte ies precum uleiul la suprafaţa apei. Tot ce a fost creat şi construit pe vremea lui Nicolae Ceauşescu a fost sabotat, distrus sau vândut străinilor, în detrimentul românilor. Petre Roman, primul prim-ministru postdecembrist, a scos pe gură o „perlă” care ne urmăreşte şi astăzi ca o piază rea: „Economia, industria românească - o grămadă de fiare vechi”. Trădând interesele naţionale „Terminatorii” postdecembrişti ai României anului 1989 au dat-o într-adevăr, la preţ de fier vechi, având însă grijă să-şi umfle propriile buzunare. Dacă Ceauşescu a fost pus la zidul de la Târgovişte pentru „vina” de a fi adus România la un nivelul economic competitiv, ce pedeapsă merită haita de profitori care a îmbrâncit Ţara pe marginea prăpastiei, i-a alungat pe locuitorii ei la periferia Europei, condamnându-i să poarte eticheta cetăţenilor de categoria a doua? De peste 25 de ani, poporul român a fost supus unei politici de îndobitocire, supunere, pauperizare sistematică şi de degradare umană. A fost îndoctrinat mai mult chiar decât pe vremea „Tătucului Popoarelor”, aplicându-i-se o nouă formulă de „re-educare” persuasivă, mult mai eficace decât „Fenomenul Piteşti”, decât torturile de la Aiud şi Sighetul Marmaţiei. De parcă nu era destul, ca o ironie supremă, de peste un sfert de veac ascultăm „Deşteaptă-te, române!”, dar sedativul administrat este prea puternic şi cu efect prelungit. Persistăm în adormire. Şi totuşi... pe data de 26 ianuarie 2015, se împlinesc 97 de ani de la naşterea lui Nicolae Ceauşescu. Cu sau fără voia cuiva, face parte din Istoria României. Vă rugăm să citiţi şi să trageţi concluziile ce le veţi găsi de cuviinţă. (Ion Măldărescu, ART-EMIS)
 
La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependentă de Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), care, în înţelegere cu miliardarul George Sörös, despre a cărui implicare în evenimentele din decembrie 1989 voi vorbi ulterior, a planificat, o serie de operaţiuni speculative dezastruoase pentru România. După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că Nicolae Ceauşescu a luat F.M.I.-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de F.M.I.. Soros reuşind ulterior să dea un „tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din Londra. Chiar şi aşa F.M.I.-ul a impus României penalizări pentru plăţi anticipate.
                             
Din cauza F.M.I.-ului dirijat de S.U.A., care cerea achitarea datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu. În martie 1989, când Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, „coafate” în cei 25 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? N-are rost să mai explic. Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum. Există indicii că în noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia Teheran. Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă. Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de F.M.I. şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare. Banca în cauză se numea Banca Română de Comerț Exterior (BRCE) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre.
 
F.M.I. îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea. Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că Ceauşescu a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde euro. Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe acestea întrucât ele sunt evaluate azi la 6.000 de miliarde de euro. În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).
                        
După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată electronicii, numită I.P.R.S. Băneasa, lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă investiție , ar fi permis României să producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, I.P.R.S. a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară.
                                     
Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” S.I.E., generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la I.C.E. Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din București - I.M.R.B. (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de C.I.-st al I.M.R.B.?
Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din exploatările miniere?
Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de meserie?
Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru C.P.Ex. al P.C.R.? Pe baza estimărilor specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur. Aşadar, Ceauşescu intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol România să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul B.R.C.E. (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România. Unde? În primul rând în China şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu, în America de Sud. […] 
 
Trebuie să recunosc că acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui Ceauşescu, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi numit Testamentul lui Ceauşescu. Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui Ceauşescu. B.R.C.E., care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989. Sub privirea guvernatorului B.N.R., Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (B.C.R.) şi la privatizarea din 2006 a B.C.R., guvernatorul B.N.R. împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea B.C.R. românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd, la conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.
                                        
Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în S.U.A. În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale.
                            
Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al B.N.R., aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar B.N.R. avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de presă a P.R.M. să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului B.N.R., prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania. În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.
                               
Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) a acordat la încă opt firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu. Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.
 
footer