Cartea nu face referiri extinse la ereziile moderne începând cu „luminaţii” (pe care-i invocă în contextul analizei dedicate dezagregării Imperiului Otoman) şi continuând cu „Bisericile proudhoniene şi saint-simoniene” etc., dar insistă, cum era firesc asupra ortodoxiei post-bizantine. Ce se poate spune, aşadar, despre Ortodoxia post-bizantină? Dughin formulează următoarele trăsături:- Căderea Costantinopolului (1453) a adus după sine separarea lumii ortodoxe în două părţi, diferite „geopolitic şi teologic”;
- Bisericile din zona controlului statelor neortodoxe (a Imperiului Otoman) „făceau parte din punct de vedere administrativ din aşa-numitul millet” ortodox care includea pe greci, sârbi, albanezi, bulgari, arabii ortodocşi (cu cele trei figuri: Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Alexandriei şi Patriarhul Antiohiei);
- zonele cu statut aparte: Patriarhul Ierusalimului şi Bisericile autocefale din Cipru şi Sinai;
- zonele sud-est europene, distincte atât de Rusia ortodoxă cât şi de zona aflată în aria „turcocraţiei”.
Cred că zona sud-est europeană a indus totuşi mutaţii în ceea ce priveşte calitatea spaţiului geocultural răsăritean vizibile doar din perspectiva geopoliticii fractalelor. Imperiul ca organism soteriologic lasă locul aici viziunii asupra unui „cosmos” care participă la taina liturgică şi primeşte valenţe „eshatologice”; e un fel de „univers soteriologic”, care atinge un prag de criză în viziunea „apokatastazei” origenice. Triumfă aici „liturghia cosmică” sau, cu termenul lui Zizioulas, „cosmologia euharistică”. Ideea apare în cuvintele voievodului creştin al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, adresate lui Baiazid: „Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/ mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este/ Duşmănit vei fi de toate, fără-a prinde chiar de veste”. Este evident că românii n-au avut aceeaşi soartă cu sârbii, bulgarii şi albanezii după căderea Constantinopolului, căci ei n-au intrat în turcocraţie şi, vreme de 200 de ani, în acest spaţiu moldo-valah, s-au derulat „războaiele cu Imperiul Otoman” ale statelor voievodale creştine moldo-valahe. În aceiaşi vreme Rusia ieşise complet de sub influenţele arhopolitice ale formulii „statului tătar” graţie triumfului instituţional al unei formule noi, aceea a „statului vareg”, dualism geopolitic pe care l-a absorbit cu totul după „lunga aşteptare de pe râu Ugra” (1496), iar cu Petru cel Mare formula „statului vareg” este condusă spre noi biruinţe în cadrul celei de-a doua linii dinastice, aceea a Romanovilor, care, nu întâmplător, au sfârşit printr-o culminaţie martirică prin moartea mucenicească a întregii familii a ţarului şi prin afirmarea la scară de mare putere a celui dintâi imperiu ateu, anticreştin şi antinaţional, pe scena istoriei mondiale.
Să reţinem în formă schiţată celelalte idei ale lui Dughin referitoare la geopolitica ortodoxiei. Rusia a evoluat, din sec. al XV-lea, în formula „Moscova a treia Romă”. Cele trei sectoare ale ortodoxiei, în lumina analizelor lui Dughin, au fost: „millet”-ul, autocefaliile (Cipru, Sinai) şi Rusia, a treia Romă. În realitate, sunt cinci sectoare:
- millet-ul (greci, sârbi, albanezi, bulgari, arabii ortodocşi, cu cele trei figuri: Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Alexandriei şi Patriarhul Antiohiei);
- autocefaliile (Cipru, Sinai);
- Rusia, a treia Romă;
- statele creştine voievodale (Byzance après Byzance).
La ele se poate adăuga „Patriarhatul Ierusalimului”, deci cinci sectoare în loc de trei câte i se arată lui Dughin. Existenţa celor cinci sectoare face din ortodoxie, o lume pluricentrică, nu monocentrică, încă de la căderea Constantinopolului, configuraţie confirmată de evoluţia progresivă a autocefaliilor. În planul geopoliticii ortodoxiei se poate vorbi, iată, de legea sinergiei noopolitice, nu de legea gravitaţiei geopolitice. În ceea ce mă priveşte, cred că spaţiul ortodox, spre deosebire de cel apusean este solidar cu legea sinergiilor noopolitice şi mult mai puţin cu legea gravitaţiei geopolitice. Gravitaţional popoarele ortodoxe au un singur centru: Iisus Hristos şi Ierusalimul ceresc (Noopolisul distinct de orice Metropolis) şi modelul înaintării lor în istorie este totuşi marele urcuş eshatologic. Întrucât gravitaează spre Hristos, popoarele răsăritului şi-au asumat pe rând sau eucronic misiunea sau chemarea Răsăritului creştin în faţa unei ameninţări comune, adică în ripostă la un mediu ostil deopotrivă lui Hristos-Dumnezeu şi dreptului popoarelor în frunte cu cel dintâi, cu dreptul la proprietate identitară, adică la libera dispunere de toate formele afirmării identitare în frunte cu forma cea mai cuprinzătoare aceea a raportării la Dumnezeu. Aceiaşi provocare a venit din partea mediului bolşevic anticristic şi antinaţional, vizând altminteri spus decreştinarea popoarelor răsăritului şi opresiunea lor. O asemenea provocare n-a fost înlăturată cu revoluţiile din 1989 şi în măsura în care Rusia ar putea să răspundă vocaţional unei asemenea provocări, deci unei „mişcări antisistemice”, restauratoare şi deci de reacţie (reacţionare sau conservatoare) s-ar împlini previziunile lui Dughin referitoare la statutul Rusiei de „obstacol împotriva sosirii fiului morţii”. Problema care se ridică este totuşi legată de concepţia asupra geopoliticii ortodoxiei. Tensiunea dintre diferitele formule în care-şi caută sediu ideea privitoare la misiunile geopoliticii ortodoxiei în veacul care a început readuce în discuţie actualitatea legii sinergiilor geopolitice. Dughin leagă şansa unei asemenea misiuni de rolul Rusiei (deci de legea gravitaţiei geopolitice) în primul rând pentru că Rusia a moştenit, susţine savantul rus, „problematica geopolitică a Constantinopolului”.
Instaurarea în Rusia a Patriarhatului şi proclamarea Moscovei „a treia Romă” se află în raport direct cu destinul mistic al Ortodoxiei ca atare, apreciază Dughin. Argumentul lui Dughin pentru ideea sa este acela conform căruia, după căderea Constantinopolului, Rusia a fost singurul mare spaţiu geopolitic unde a existat şi politica ortodoxă şi Biserica Ortodoxă. Rusia, mai afirmă el, a devenit succesoarea Bizanţului atât din motive teologice cât şi la nivel geopolitic (p.156, mss). „Moscova a moştenit, împreună cu statutul de obstacol împotriva sosirii fiului morţii” şi problematica geopolitică a Constantinopolului. În raport cu această misiune soteriologică universală, Rusia, apreciază Dughin, s-a lovit de „mitra latină” şi de „turbanul turcesc”. Din momentul în care Rusia a intrat pe scena geopoliticii ortodoxiei, practic, lumea ortodoxă se divizase în două părţi, apreciază savantul rus:
- linia care recunoştea Moscovei „funcţia eshatologică bizantină”;
- linia antimoscovită împărtăşită şi de ortodoxia grecească, ce îmbrăţişează ideea că „învăţătura spiritual-politică” este o „doctrină exclusiv religioasă de salvare individuală”.
În consecinţă, conchide Dughin, „întreaga responsabilitate istorică revenise ţarilor ruşi, bisericii ruse şi poporului rus” (ibidem). Este evident că greutatea marelui spaţiu eurasiatic influenţează vederile în această chestiune, căci, în realitate, Bizanţul după Bizanţ a fost, întâi, operă de moştenire sud slavă, prin ţaratul de Târnovo al ţarului Ivan al IV-lea al Bulgarilor. A urmat „Ştefan Duşan al sârbilor”. În fine, formula de Byzance après Byzances va reuşi în cadrul formulii de stat creştin şi de spiritualitate creştină, prin Sf. Voievod Ştefan cel Mare, prin Mircea cel Bătrân şi prin toată seria de voievozi creştini ai celor două ţări valahe, serie în cuprinsul căreia se delimitează linia dinastică a Muşatinilor. De linia aceasta se leagă marele proiect iconografic, unic în felul său, al mănăstirilor din nord-estul României, proiect care va atinge culminaţia în vremea domniei Sf. Voievod Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş. Voievodatele creştine moldo-valahe vor susţine războiul de 200 de ani cu Imperiul Otoman, până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, care vor fi urmaţi de cei doi voievozi tragici: Cantemir şi Brâncoveanu (unul fiind nevoit să se rupă de trunchiul neamului său, al doilea primind moarte martirică cu cei patru fii ai săi într-un Constantinopol în care biruise momentan fiul morţii tocmai prin uciderea sfinţilor lui Hristos). Prin martiriul celor cinci Brâncoveni, tatăl şi cei patru fii, şi a sfetnicului Ianache va fi inaugurată seria martirologiului răsăritean care va atinge culminaţia prin familia ţarului suprimată de celălalt cap al fiarei, cel roşu, şi prin mucenicia sfinţitoare din temniţele gulagului bolşevic a întregului răsărit. Cu Dimitrie Cantemir şi cu Sf. martir mărturisitor Constantin Barâncoveanu, voievodul Ţării Româneşti, se încheie ciclul românesc al Geopoliticii Postbizanţului. Valul acestui ciclu fusese deja potenţat spre nord-est, prin opera dinastiei varege a cnezatului Moscovei, care va culmina prin Ivan al IV-lea, zis cel Groaznic, dar deplinătatea rusească a geopoliticii ruse a ciclului postbizantin va fi atinsă cu dinastia Romanovilor.
Facem constatarea că formula statului voievodal românesc mijlocise sinteza dintre catehon şi eshatologia dogmatică prin ideea şi sub formula „litughiei cosmice” şi a „statului creştin/adică a statului de apărare a neamului creştin”, nu a „statului de expansiune”, pur şi simplu. Între timp, voievozii statelor de la Dunărea de jos sunt doborâţi nu de iataganul turcesc ci prin instaurarea regimurilor fanariote, astfel că odată cu intrarea în scenă a lui Petru cel Mare ciclul rusesc al postbizanţului preia iniţiativa jocurilor geopolitice ale spaţiului răsăritean. Până atunci „factorul rusesc” încă nu trecuse cu jocul său geopolitic de meridianul de 30 grade longitudine estică şi de paralela de 45 grade latitudine nordică (arealul longitudinal al Europei subîntinde practic circa 45 grade, din care 30 grade longitudine estică, arealul longitudinal al Rusiei cuprinde restul de 150 de grade longitudine estică, suprapunându-se în mare măsură heartlandului eurasiatic, mai precis, Eurasiei central-nord-estice) . Rusia era, mai degrabă, o „arie externă” cu „centrul în sine însăşi”, un altceva. Paralel cu [acest ciclu] s-a format concepţia poporului rus ca „popor ales”.
Ce putem adăuga acestor idei? Să pornim de la câteva constatări. Cu Petru cel Mare în Rusia şi cu Pacea de la Westphalia în Occident se schimbă peisajul geopoliticii spirituale a Europei. În Rusia, accentul se mută de pe instituţia Patriarhatului Moscovei pe Sinod (înfiinţat la Petersburg). Linia laică şi cea eshatologică se despart. Chestiunea este foarte atent examinată de către Dughin el însuşi. În Occident modelul catolic tradiţional lasă loc consolidării statelor naţiuni. Lumea ortodoxă n-a alunecat toată sub controlul fanarioţilor („a clerului grecesc de sub supunerea Constantinopolului”, cum se exprimă Dughin). În sec. al XIX-lea, lupta pentru independenţă naţională face din popoarele sud-estului, subliniază Dughin, popoare de concurenţă între tendinţa rusofilă şi tendinţa fanariotă. Cât priveşte Rusia, aceasta intră în ceea ce Dughin a numit perioada ei petersburgheză, cu trăsăturile următoare:
- Petru cel Mare creează „statul petersburghez”, separat de ortodoxia rusă;
- Apare protestantismul, care va influenţa reformele lui Petru cel Mare;
- Protestantismul era împărţit între luteranismul prusac (concentrat în statul prusac, fondat pe critica Vaticanului de pe premisele Noului Testament, „reproducând pretenţiile Ortodoxiei faţă de Catolicism”) şi calvinismul anglo-elveţiano-olandez (devenit religie de stat în Anglia, bazat pe criticarea Romei de pe poziţiile Vechiului Testament);
- Însă, în vreme ce în Occident, catolicismul merge până la capăt şi cedează poziţia „statelor-naţiuni”, în Rusia, Romanovii se opresc la jumătate, asemenea „modelului prusac”;
- se declanşează acum o încordare geopolitică: între Rusia, Imperiul Austriac şi Imperiul Britanic, în şi prin care se exprimă, de fapt, opoziţia între ortodoxie, catolicism (Austria) şi ptotestantism (Anglia).
În acest spaţiu de confinii au trebuit să se descurce ţările române. Acestea au folosit alte liniamente: uniaţia, statul creştin voievodal, cosmologia euharistică (liturghia cosmică) sau „creştinismul cosmic” fără de sprijinul unui „stat soteriologic”. Rusia avea interese comune cu Austria contra Imperiului Otoman şi diferite de Anglia (care susţinea Imperiul Otoman). Formula lui Petru cel Mare va altera „doctrina poporului ales” şi soteriologia celei de-a treia Rome (interesele politice devin predominante faţă de cele religioase), ne spune Dughin; factorii religioşi sunt folosiţi mai mult ca pretext pentru manevre politice. Sunt câteva aspecte pe care nu le putem ocoli drept marginalii la cartea profesorului de la Moscova. Vom constata, mai întâi, că în spaţiul răsăritean apăruse, între timp, o formulă de gândire concurenţială la cea „petrinică” şi anume formula „movileană”, care punea pe locul din faţă ideea de „confluenţă” a diverselor spaţii europene, nu de „confinii” între acestea. Petrinismul şi movileanismul sunt două doctrine sociologico-politice reprezentative ale ortodoxiei în chestiunile relaţiilor occidentalo-răsăritene: una merge spre „pseudo-morfoză” (petrinismul), cealaltă spre sinteză (movileanismul), spre sinergie noopolitică. Această distincţie a fost operată, întâi, de reputatul istoric al spiritualităţii răsăritene, Dan Zamfirescu. Dar să reţinem câteva consideraţii asupra relaţiei dintre starea popoarelor şi dreptatea lui Dumnezeu, în lumina textelor profetice ale Bibliei pentru a readuce în discuţie perspectiva teologică asupra imperiului ca organism soteriologic inaugurată de către profesorul Dughin, concepție căreea i-am contrapus argumentele noastre într-un capitol anterior. Vom discuta, dintr-un unghi biblic, relaţia dintre chemarea popoarelor şi iconomia lui Dumnezeu, căutând înţelesuri complementare la cele derivate din explicaţiile savantului rus (asupra raportului dintre chemarea poporului rus şi voia lui Dumnezeu). Chestiunea se încadrează în teoria fenomenelor asincrone pe care am schiţat-o în „Noopolitica”, o carte a mea din 2005, menţionată deja.
- Va urma -