Revista Art-emis
„Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei” - Postfaţă (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu   
Duminică, 28 Decembrie 2014 12:40
A.Dughin - Bazele geopoliticii 3Analiza eurasiatică şi geopolitica ortodoxiei în viziunea lui A. Dughin
 
O altă linie de gândire a cărţii lui A. Dughin, aşadar, este cea dedicată geopoliticii ortodoxiei. „Lumea ortodoxă e înrudită spiritual cu Răsăritul, iar catolicismul e un fenomen pur occidental”, afirmă Dughin. Formulările teologice care stau la baza schismei din 1054 comportă elemente cu caracter geopolitic. Roma, susţine Dughin, „a respins învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Imperiu, care nu este un aparat laic administrativ supus autorităţilor bisericeşti, cum voiau Papii, ci un organism soteriologic tainic, care participă activ la drama eshatologică” în calitate de „piedică în calea Antihristului” şi ca organism al salvării universale, „catehon”, despre care se vorbeşte în a doua epistolă a Apostolului Pavel către Tesalonicieni. Această afirmaţie a lui Dughin este cât se poate de nesigură fiind deopotrivă extrem de provocatoare fiindcă redeschide o direcţie abandonată în studiile de acest gen, teologia istoriei (de fapt, un fel de teo-etnologie a istoriei). Ne vom aminti chiar că această direcţie a fost iniţiată în Europa şi Rusia de către Dimitrie Cantemir în studiul elaborat la cererea lui Petru cel Mare asupra imperiului. Lui Cantemir i s-ar putea asocia în aceiaşi linie de gândire Alexandru Sturdza cu cărţile sale dedicate Rusiei, Greciei şi sistemului legilor societăţii, care-l atestă drept primul mare sociolog al ortodoxiei din lume dacă nu cumva şi iniţiatorul unei noi paradigme de gândire asupra societăţii, aceea a unei sociologii prin ochii credinţei. Încât, linia aceasta confirmată de studiile profesorului Dughin trebuie întâmpinată cu toată seriozitatea. Aşa cum altădată, Cantemir fondase studiul imperiului pe profeţiile lui Daniel, A. Dughin invocă la startul studiului său dedicat misiunii universaliste a Rusiei textul apostolic, mai precis, epistola a II-a către Tessaloniceni. Scrisoarea Sf. Apostol Pavel către tessaloniceni cuprinde, în cele trei capitole, următoarele: la capitolul 1 el laudă credinţa tesalonicienilor, la cap. 2 precizează că Antihristul va veni înaintea venirii lui Hristos şi la cap. 3 face „îndemn la rugăciune pentru răspândirea Evangheliei”. Ce susţine Dughin despre ortodoxie şi imperiu, în speţă, despre relaţia dintre acestea?
 
Geopoliticianul rus consideră că imperiul, în particular cel rusesc, este un „organism soteriologic”, adică un instrument al eliberării universale. El împărtăşeşte, iată, învăţătura despre rolul sacral al Imperiului şi împăraţilor, legându-l de o misiune eshatologică ce derivă din faptul că Antihristul va veni înaintea lui Hristos. Pe de altă parte, el găseşte o filiaţie directă a libertăţii spirituale şi lingvistice din glosolalia apostolilor în ziua Cincizecimii. Trebuie precizat din capul locului că nu se poate respinge ideea compunerii pe creasta valului istoric a unei forţe capabilă să ţină piept o vreme încordării răutăţilor la scara planetei şi nici ideea că această forţă, pe care o putem asimila imperiului, ar avea legătură cu iconomia lui Dumnezeu. Dacă forţa aceea va fi un imperiu care va veghea la menţinerea dreptăţii popoarelor cu atât mai bine pentru poporul rănit în libertăţile şi în dreptatea lui de zvârcolirile răului. Examinând, însă, principala ipoteză a lui Dughin putem căuta posibilele replici teoretice în serviciul adevărului care nu va fi epuizat niciodată de vreo teorie oricât ar fi de valoroasă aceasta pentru progresul cunoaşterii în domeniu. Care pot fi replicile posibile (nu certe, ci posibile, căci nu voim cu tot dinadinsul să-l contrazicem pe profesorul rus ci voim să dialogăm cu domnia sa) la această concepţie soteriologică asupra imperiului?
 
Ceea ce trebuie spus, mai întâi, se referă la faptul că nimeni n-ar putea contesta forţa extraordinară a emergenţei unui imperiu care şi-ar face fundament din învăţătura creştină, aşa cum a fost, bunăoară, Imperiul Bizantin, ori chiar şi imperiile de substituţie care au susţinut cruciadele Apusului pentru cucerirea Ierusalimului. Această calitate ar avea relevanţă într-o lume necreştinată şi eventual într-un univers decreştinat, copleşit de valurile devastatoare ale invaziilor de păgânism şi idolatrie postmodernă, care ar aspira să preia conducerea proceselor spirituale în lume substituindu-se cu totul şi prin silnicie învăţăturii lui Hristos. Oare nu merge lumea noastră spre formula unei civilizaţii postcreştine, cum o numeşte Dughin, sub îndrumarea unor idolatrii noi, în frunte cu idolatria consumeristă, cu aceea a ideologiilor, ori cu idolatria tehnocratică? Vom sesiza, pe de altă parte, că ideea imperiului ca organism soteriologic şi deci ca linie exterioară, paralelă la autoritatea Bisericii şi deci la misiunea Cuvântului, este întâmpinată cu rezervă, chiar descurajată de Biserica Creştină. Şi ca să nu fie vreun echivoc în ce priveşte invocarea învăţăturii apostolice pentru interpretarea imperiului ca „organism soteriologic”, citim în cap. 3, versetul 12, a aceleiaşi epistole, în care Sf. Apostol Pavel descurajează pe cei ce pretind a fi ei, în afara Bisericii şi deci a autorităţii Sf. Apostoli şi a preoţilor, răspânditori şi propagatori ai Cuvântului („pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând, ci iscodind”) şi zice: „Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce  pâinea lor” (II Tes. 3, 12).
 
În Epistola a II-a către Tesalonicieni a Sf. Ap. Pavel, cei ce se arată umblători şi deci propagatori ai Cuvântului pe o linie paralelă şi deci exterioară faţă de cei cărora le revine misiunea de har (preoţii cu ascendent în Sf. Apostoli) sunt scoşi în afara Bisericii. Trei idei propagă Sf. Ap. Pavel în această chestiune în Epistola a II-a către Tesaloniceni (pe lângă cele deja menţionate legate de tâlcuirea apostolică a semnelor vremurilor în lumina învăţăturii eshatologice):
- a. statornicia credinţei şi respectarea predaniei (a tradiţiei);
- b. întemeierea oricărui act de viaţă pe munca şi pâinea proprie;
c. scoaterea din Biserică a celor ce ies din autoritatea ei, care are exclusivitate în privinţa misiunii Cuvântului.
Deci, Sf. Apostol respinge orice altă linie de propagare a Cuvântului Evangheliei dacă şi în cazul că s-ar situa în afara liniei Bisericii. Prin urmare, Sf. Apostol nu ne lasă a subînţelge că misiunea Cuvântului s-ar rezema pe imperiu ca „organism soteriologic”. Iar ca lucrurile să fie clare, Sf. Apostol recomandă ca cei ce ies de sub cuvântul şi autoritatea Bisericii să fie „însemnaţi” şi „excluşi”: „Şi dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin epistolă, pe acela să-l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un amestec, ca să-i fie ruşine” (II Tes. 3, 14). Pentru unul ca acesta care îndrăzneşte să creadă că poate fi „paralel” Bisericii în pretenţia propagării Cuvântului, Sf. Apostol propune „scoaterea lui din Biserică”, încât ideea Imperiului ca „organism soteriologic” se arată a fi mai degrabă alături de linia apostolică. Chestiunea devine încă mai clară când ne amintim cuvintele Mântuitorului păstrate de Evanghelia ioaneică: „Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo, căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Ioan, 17, 20-21). Rămâne totuşi un lucru însemnat în tâlcuirea svantului rus la chestiunea misiunii imperiului, şi anume ideea că imperiul poate fi instrument (el poate fi un instrument, de pildă, pentru popoarele lovite de nelegiuirea trufaşă a puternicilor lumii, ceea ce nu este acelaşi lucru cu calitatea intrinsecă de organism soteriologic). Ideea aceasta apare la profetul Daniel, cum se ştie, dar şi în vederea profetului Ieremia asupra imperiului ca instrument al dreptăţii divine. Este imperiul care pedepseşte poporul pentru păcatele lui, dar tot acolo este menţionată ideea imperiului ca instrument providenţial pentru restaurarea dreptăţii poporului. Imperiul poate juca un atare rol, de restaurare a justiţiei corupte, a nedreptăţii unui popor, dar nu poate juca rol şi misiune eshatologică. El participă la marea desfăşurare eshatologică, dar rolul de vehicul îndreptăţit la misiunea Cuvântului revine, în termeni apostolici, numai Bisericii. Prin urmare imperiul poate contribui la resturarea justiţiei corupte, a dreptului suprimat, dar nu poate avea misiune eliberatoare (soteriologică) paralelă la linia Bisericii, la misiunea apostolică a Cuvântului. Lucrul acesta este învederat de rolul pe care şi l-a putut asuma împăratul bizantin. El putea să ocupe un scaun în Sinod, dar numai ca primus inter pares, nu ca scaun superior al ierarhiei.
 
Aşa se face că Biserica şi tradiţia îi memorează pe Sfinţii Părinţi şi Biserica în rolul central în lupta contra ereziei, nu împăraţii şi Imperiul. Memoria harismatologică îl pomeneşte pe Sf. Ioan Gură de Aur nu pe împăratul Arcadie în linia misiunii Cuvântului şi deci în lucrarea eshatologică şi în raport cu desfăşurarea marilor procese soteriologice ale poporului credincios din Bizanţul spiritual. În Biserica din Vlaherne poporul este cel ce se roagă şi el obţine victoria nu imperiul. Un popor cu credinţă slăbită ori guvernat de elite cu credinţa întoarsă pe dos (ca în cazul elitelor secularizate ale epocii moderne şi postmoderne) vieţuind într-un imperiu puternic ar face din imperiu un organism mai degrabă malefic decât un organism soteriologic. „Tot capul vă e numai răni şi toată inima slăbănogită” (Isaia, 1, 5), strigă Isaia intuind cauza răului istoric: rătăcirea adusă de zvârcolirile păcatului ca principală cauză de blocare a acţiunii factorilor benefici în viaţa popoarelor, cei care, în acest caz, sunt una cu „învăţăturile lui Israel”.
 
Teodoret de Cir tâlcuieşte astfel formularea lui Isaia: „capii sunt regii şi inimile sunt învăţăturile lui Israel”, ceea ce înseamnă că forţa şi eficacitatea propagatoare a învăţăturilor divine în lume scad atunci când vehiculele lor, regi, elite, clase politice guvernante, sunt slăbănogite, rătăcite. Or, învăţăturile revelate, prin care se transmite în lume voia lui Dumnezeu spre ferirea de nenorociri a popoarelor, se propagă în istorie prin elite harismatice şi nicidecum prin elite alienate de la Cuvântul lui Dumnezeu. Când acestea nu răspund chemării lui Dumnezeu şi risipesc harul Domnului, „oile se risipesc”, urmează în istorie o perioadă de teribilă singurătate şi primejdie pentru popoare, ne spune Iezechiel. Oare n-a fost imperiul sovietic cel mai mare duşman al popoarelor din Biserica lui Hristos? Dacă luăm doar exempolul Basarabiei, unde instaurarea imperiului bolşevic a condus la distrugerea a 1000 de biserici din cele circa 1200, ne putem face o idea asupra posibilităţii malefice a ridicării unui imperiu anticristic pe umerii unor popoare creştine totuşi. De altminteri, Dughin însuşi sesizează că imperiul rus şi-a pierdut calitatea de organism soteriologic (dacă ar fi avut-o, eventual, pentru zona eurasiatică necreştină) încă de la Petru cel Mare: „Ortodoxia rusă, zguduită de reformele lui Petru cel Mare, se afla, în această perioadă, destul de departe de idealul «Sfintei Rusii», în realitate fiind supusă controlului de stat şi pierzându-şi, în multe privinţe, autoritatea sacrală şi armonia simfoniei ortodoxe. Pierzându-şi independenţa spirituală, Biserica Rusă a fost nevoită să accepte compromisul cu puterea laică, întruchipată în Sinodul supus ţarului, prin aceasta fiindu-i limitată libertatea unei confesiuni veritabile a Adevărurilor Nepământeşti.”
 
Să recapitulăm, în fine, ideile axiale din cartea lui Dughin în legătură cu sciziparitatea Europei. Vom sesiza că savantul rus atribuie dualismului geopolitic al Apusului şi Răsăritului cauze spirituale adânci. În 1054, afirmă Dughin, a fost definitivat dualismul geopolitic al ecumenei creştine şi ambele lumi au mers fiecare pe drumul său. Replică posibilă la această teză: cele două lumi sunt de fapt una: lumea creştină, cu diferenţe confesionale, nu dogmatice. Despărţirea pe confesiuni nu creează lumi diferite chiar dacă operează diferenţieri structurale, diviziuni funcţionale. Dogma este creatoare de lume nu încadrarea ei confesională. Confesiunea este, mai degrabă, urmarea fenomenului de înspicare a unei religii ca efect posibil al întâlnirii acesteia cu specificul așezării lumii în timp și spațiu. Să urmăm firul analizei lui Dughin. Până la 1453 (căderea Constantinopolului), precizează savantul rus, Biserica Ortodoxă se identifica geopolitic cu soarta Imperiului Bizantin. Roma şi Constantinopolul erau două „mari spaţii” creştine.
 
Replică posibilă: Biserica Ortodoxă nu s-a identificat cu Imperiul niciodată. Ierarhii au putut fi siliţi să se „supună” cumva, dar cuvântul Mântuitorului e clar: „Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”. Iar, în Evanghelia lui Ioan, Iisus le spune ucenicilor: „Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo, căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Ioan, 17, 20-21). Este un alt argument contra ideii despre imperiu ca organism soteriologic, precum s-a şi precizat mai sus. Imperiul poate fi chemat la o misiune în cadrul tainicei iconomii divine, dar el nu poate elibera în afara Bisericii sau în paralel cu linia Bisericii. El poate restaura o filozofie politică sau juridică stricată de elite, eronată, cum este şi cea promovată de universalismul abstract neoliberal care promovează ideea drepturilor individuale independent ba chiar în opoziţie cu drepturile colective ale popoarelor, dar nici chiar o asemenea reparaţie nu se poate preschimba în act eliberator atâta vreme cât poporul nu se va elibera pe sine în şi prin Biserica eliberatoare şi deci în relaţia verticală cu Dumnezeu. Iar în această relaţie dintre poporul credincios din Biserică şi Dumnezeu Proniatorul nu se poate interpune nimic. Acesta este unul dintre înțelesurile sobornicității. Nu putem tăgădui, evident, că opoziţia la lucrarea răului în istorie poate fi exercitată de orice forţă care îşi asumă misiunea aceasta, dar de aici şi până la deplina eliberare de lanţurile răului mai este de făcut un pas, iar acesta este pasul Bisericii sau în orice caz, pasul făcut sub directa îndrumare a Bisericii, este pasul poporului din Biserică. În fine, pe firul analizelor sale, Dughin caută corespondenţe teologice pentru dualismul geopolitic al celor două Europe: Occidentul, precizează el, îşi are oglinda în teologia raţională a lui Toma d’Aquino. Răsăritul, la rândul său, îşi are oglinda în teologia mistică apofatică şi în monahismul  fondat pe raţiunea inimii a Sf. Grigore Palama. Palama împotriva lui Toma d’Aquino, iată formula teologică ce reflectă esenţa dualismului geopolitic al Orientului creştin şi al Occidentul creştin, în viziunea lui Dughin. Diferenţa dintre cele două linii de gândire este incontestabilă, dar translaţia ei într-o opoziţie geospirituală și geopolitică structurală a două lumi europene este îndoielnică, cel puţin pentru următoarele motive:
- formula teologică nu reflectă o stare din lume, fie ea şi geopolitică;
- Palama şi d’Aquino nu sunt pur şi simplu potrivnici, ci în multe aspecte complementari;
în genere, Occidentul şi Orientul au funcţionat spiritual prin perechi nu exclusiv şi definitoriu prin opuşi (Pr. C. Galeriu).
În primul mileniu: Sf. Maxim Mărturisitorul şi Papa Martin al Romei au pregătit formula dogmatică a Sinodului al VI-lea Ecumenic din 680 referitoare la cele 2 naturi şi voinţe unite în persoana divino-umană a lui Iisus (Pr. C. Galeriu). Papa şi-a sfârşit viaţa în exil, iar Sfântului Maxim Mărturisitorul i s-a tăiat limba şi mâna dreaptă (ibidem). Și aceasta pentru că nu se lepădaseră de dreapta credință și nu mărturisiseră erezia monotelită referitoare la cele două voințe și firi în persoana cea una a lui Iisus Domnul, erezie dictate tocmai de împăratul Consta, în a cărui cărțulie eretică cictim tocmai închipuirea că imperiul și exponentul său ar putea deține vreo funcție soteriologică. Prin urmare, în fața minciunii și a potrivnicului lui Dumnezeu, Europa creștină reacționase ca una nu ca două lumi. Cel ce voia dezbinarea ca s-o reunifice în corpul ereziei și deci a unei învățături mincinoase a fost împăratul răsăritean și împărăția Răsăritului de la vremea aceea.
În perioada contemporană, subliniază Pr. C. Galeriu, s-a evidenţiat o altă „pereche”: Rudolf Otto şi Mircea Eliade, istorici ai religiilor, care au evidenţiat rolul sacrului ca fundament al naturii şi devenirii umane (ambii au reîndreptat axul spiritual după răsturnarea lui freudo-marxistă).
În secolul al XX-lea, marii teologi Dumitru Stăniloae şi Karl Rahner, cu „teme dogmatice dătătoare de speranţă pentru dialogul dintre cele două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică”, ilustrează o altă pereche spirituală în şi prin care s-a afirmat complementaritatea şi nu opoziţia geopolitică a celor două Europe. În fine, o altă pereche este tocmai cea ilustrată de către Sf. Grigore Palama (1296-1359) şi Sf. Toma d’Aquino. Metoda „perechilor spirituale” utilizată în „geopolitica creştinătăţii europene” îi aparţine Pr. Prof. Constantin Galeriu (Cf. pentru cele trei perechi spirituale: „Vestitorul Ortodoxiei”, martie 2001, p.16: sinteză a conferinţei „Aportul Ortodoxiei la Europa Unită”, ţinută la Nuremberg, 23 februarie 2001). Alte trăsături ale ortodoxiei, evidenţiate de către A. Dughin ca trăsături ilustrative pentru diferenţele dintre Occidentul şi Orientul european:
- Contemplarea mistică a luminii proniatoare, în Răsărit.
- Glosolalia liturgică a Bisericilor locale versus universalismul catolic, latinofon etc.
galeriu, pavel
Aceste trăsături sunt cu adevărat deosebitoare, dar nu conduc neapărat la un dualism geopolitic ci la ideea complementarelor spirituale europene. În fine, Dughin indică drept adversari ai Ortodoxiei lumea necreştină, pe de o parte, şi lumea creştină a Occidentului („turbanul turcesc şi mitra latină”). În fapt, însă, aceste lumi pot fi „citite” ca „parteneri de dialog” şi nu ca „adversari de război”. Este drept că Dughin se referă şi la adevăraţii duşmani ai Ortodoxiei care se află la rădăcina celor două mari invazii ale păgânismului în secolul al XX-lea: comunismul şi nazismul, după cum ne avertizează şi asupra idolatriei consumeriste şi asupra cezaro-papismului răsăritean. Iată ce scrie Dughin asupra unui sistem care aduce pe lângă idolatria consumerită şi prăbuşirea axiologiei europene, sistem căruia i se găsesc rădăcini apusene, dar care se arată triumfător şi în Rusia, prin ceea ce Dughin numeşte proiectul liberalilor radicali din elita politică rusă: „Primul proiect aparţine liberalilor radicali, «reformatorilor», care iau drept exemplu societatea occidentală, «structura comercială» contemporană şi îşi însuşesc proiectele despre «sfârşitul istoriei», expuse pe larg în cunoscutul articol cu acelaşi nume de Francis Fukuyama. Acest proiect neagă valori precum popor, naţiune, istorie, interese geopolitice, dreptate socială, factor religios etc. În articolul lui Fukuyama, totul se construieşte pe principiul unei eficienţe economice maxime, pe primatul individualismului, consumului şi al «pieţei libere»”. Nici referirea la cezaro-papismul răsăritean nu lipseşte: „Ortodoxia rusă, zguduită de reformele lui Petru cel Mare, se afla, în această perioadă, destul de departe de idealul «Sfintei Rusii», în realitate fiind supusă controlului de stat şi pierzându-şi, în multe privinţe, autoritatea sacrală şi armonia simfoniei ortodoxe. Pierzându-şi independenţa spirituală, Biserica Rusă a fost nevoită să accepte compromisul cu puterea laică, întruchipată în Sinodul supus ţarului, prin aceasta fiindu-i limitată libertatea unei confesiuni veritabile a Adevărurilor Nepământeşti.” Subînţelegem, iată, că imperiul rus a ratat, în vremea lui Petru cel Mare, misiunea şi calitatea de organsim soteriologic, căci şi-a pierdut „în multe privinţe - zice profesorul moscovit -, autoritatea sacrală şi armonia simfoniei ortodoxe”. În secolul al XX-lea, imperiul rus şi-a pierdut „autoritatea sacrală şi armonia simfoniei ortodoxe” nu doar „în multe privinţe”, cum apreciază Dughin, ci în toate privinţele, acţionând tocmai în serviciul venirii fiului morţii, suprimând, adică, bisericile lui Hristos şi semănând pământul satelor ruseşti cu odoare de sfinţi anonimi, lăsând propabil cea mai mare densitate de sfinte moaşte din toată lumea comunistă. Efectul acestui imperiu para-soteriologic a fost cumplit, căci aproape toate popoarele răsăritului (în frunte cu poporul rus) au fost scoase din rosturile lor şi oprite, în pridvorul bisericilor, de la participarea euharistică prin legi şi practici impuse de comisarii roşii, adică tocmai de agenţii fiului morţii. Teoria imperiului ca organism soteriologic se loveşte de fenomenul acesta pe care l-a devoalat secolul al XX-lea care constă în posibilitatea ca un imperiu să rămână un suprastat fără de legătură cu poporul peste care superfetează (pluteşte), aşezându-i pe umeri greutăţi copleşitoare şi căruia nu-i aduce nimic în compensaţie.
- Va urma -
footer