Revista Art-emis
Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei” - Postfaţă (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu   
Duminică, 14 Decembrie 2014 20:22
A.Dughin-Bazele geopoliticii 1Postfaţa sociologului român Ilie Bădescu la lucrarea filosofului rus Aleksandr Dughin „Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei” poate fi considerată drept cea mai importanta analiză scrisa în ultimele două decenii despre trecutul, prezentul şi perspectiva Rusiei. Mulţumim domnului profesor univ. dr. Ilie Bădescu pentru amabilitatea acordului de publicarea în revista ART-EMIS a remarcabilei analize-postfaţă a domniei sale la lucrarea geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, precum şi comentariul asupra listei. (Redacţia ART-EMIS)
 
Marginalii la profilul spiritual al lui Aleksandr Dughin
 
Un geopolitician este un savant cu o gândire formată la întâlnirea mai multor domenii: de la geografie, sociologie, ştiinţa puterii (politologie), teologie, noologie, filologie, istorie, etnologie, strategie etc. Stăpânirea efectivă a tuturor domeniilor acestora este dificilă, dar formarea unor competenţe de accesare a chestiunilor specifice acestor domenii nu este o imposibilitate. Competenţele de accesare sau secundare, complementare aşadar, competenţelor de bază, sunt ilustrativ întrunite, de pildă, la toţi cei care se folosesc de internet, de calculator, de programele de software necesare prelucrării datelor etc. Aceste competenţe nu te transformă într-un specialist în programare, în genere, în domeniul IT, dar mijlocesc accesarea acestor sisteme pentru a duce la împlinire propriile tale sarcini, specificate prin domeniul tău de specializare (competenţele nucleare sau de profil). Studierea oricărei lucrări de ştiinţă atestă prezenţa de fundal a competenţelor secundare. Nu vom găsi cărţi cu profil de monospecializare. Chiar şi lucrările de matematică înaltă sunt o ilustrare pentru importanţa decisivă a competenţelor secundare. Celebrul matematician rus (Grigori Perelman) care a refuzat un premiu de un milion de dolari ni se arată în chip surprinzător ca deţinând competenţe de accesare foarte departe de matematici, care îi dau forţa neostentativă să trăiască într-o asceză desăvârşită. Refuzul acesta atestă un orizont de trăire a ideii matematice la un nivel echivalent cu extazul mistic. Numai într-un atare orizont îşi va fi format competenţele de rezolvare a unei ecuaţii socotită de către toţi matematicienii de până la el drept una dintre problemele imposibil de rezolvat. Domeniul care i-au furnizat competenţele secundare este, evident, unul învecinat cu exerciţiul spiritual al marilor anahoreţi, al misticilor, al sfinţilor. Un alt exemplu cu privire la rolul competenţelor secundare este acela al geopoliticii, confirmat de cartea de faţă a lui Aleksandr Dughin, „Bazele geopoliticii”, tocmai tradusă în limba română.
 
Autorul, filosof la bază, atestă competenţe principale în domeniul geopoliticii şi al sociologiei şi competenţe de accesare (secundare) în domeniul teologiei, al filologiei şi lingvisticii comparate, al etnologiei comparative, al geografiei, al istoriei Europei, al noologiei etc. Un studiu precum „Metafizica Bunei Vestiri” atestă competenţe de accesare a teologiei în tradiţia teologiei politice continentaliste (a unui Carl Schmitt). Studiile de arheologie geopolitică ori, mai riguros, de noopolitică adică de geopolitica arhetipurilor spaţiale sau stihiale (apa, pământul, focul, aerul etc.) ilustrează un alt orizont de competenţe secundare, acela al noologiei abisale. Această direcţie odrăsleşte din aceiaşi rădăcină cu psihologia inconştientului etnic (ramură a inconştientului general sau de specie fondată de Jung), atestată fiind de exemplificări în studii româneşti precum cele ale lui Lucian Blaga (creatorul metodei noologiei abisale), ori cele atât de ilustrative pentru ramura germană a noologiei sau pentru ramura mai nouă în care îndrăznim să situăm propriile noastre lucrări de noologie şi de noopolitică (geopolitică noologică). Metoda etnolingvisticii comparative este un alt orizont de competenţe secundare ale savantului rus.  Examinarea sistemului categorial al lucrărilor lui Carl Schmitt în lumina etnolingvisticii comparative, în special a lucrării acestuia, „Nomosul pământului” (Der Nomos der Erde), îl determină pe Aleksandr Dughin să urmărească filiaţii extrem de sugestive cu liniile sintagmatice ale corelativelor din rusă (imati, imenie, imea, podnimati, perenimati, otnimati) ale grecescului nomos ori ale franţuzescului saisir, identificând ramificaţii teribil de interesante la structuraliştii francezi dar şi în hermeneutica dreptului, în genere, în studiul instituţiilor umane, oferind argumente îndestulătoare pentru a proba formaţia polivalentă şi perspectiva pluralismului metodologic proprii studiilor savantului rus. Consideraţiile sale asupra rusofobiei sunt alte exemple ilustrative pentru competenţele sale în abordări specifice noologiei.
 
Cărţile lui Schmitt sunt deopotrivă citite ca documente noologice utilizabile pentru diagnoza geografiei spirituale a Europei, ori, mai riguros pentru etnopsihologia Europei (perspectivă care, aplicată la studiul spiritualităţii latente şi manifeste a celor trei Europe, devine mai mult decât o psihologie colectivă, vădindu-se mai apropiată de o noologie a Europei, sau, într-un sens mai restrâns, de o noo-morfologie europeană). Extragem ilustrativ un citat din Anexa lucrării savantului rus: „Însuşi Schmitt putea fi învinuit de rusofobie bazată pe prejudecăţi (în mare măsură) nefondate, care provin totuşi din altă sursă: din devotamentul lui confesional faţă de catolicism şi absolutizarea geopolitică a Europei Centrale. În cartea sa excepţională „Revoluţia conservatoare din Germania 1918-1932”, Moeller a demonstrat în mod convingător cum împărţirea geopolitică a Europei în trei zone:
- Europa Occidentală (Anglia, Franţa);
- Europa Centrală (Germania, Austria);
- Europa de Est (Rusia), se proiectează pe aprecierile culturale ale vecinilor săi, locuitori ai acestor trei zone. Pentru englezi şi francezi, nemţii sunt barbari abia ieşiţi din păduri, „huni”, urmaşii sălbatici ai lui Attila. Pentru nemţi asemenea barbari sunt ruşii. Iar ruşii şi nemţii, care francezilor şi englezilor li se par nişte barbari, sunt nişte automate fără suflet, reprezentanţii civilizaţiei şi culturii occidentale (adică nişte europeni clasici, exageraţi). Nemţii îi învinuiesc pe francezi şi pe englezi de lipsa de vitalitate şi entuziasm istoric. Apropo, această tipologie geopolitică a etnosurilor europene a determinat concepţia „popoarelor tinere” (pe care revoluţionarii conservatori germani au luat-o de la Dostoievski), care îi recunoaşte ca atare pe ruşi şi pe nemţi. Cu alte cuvinte, reproşurile de barbarie puteau fi interpretate în sens pozitiv, aşa cum s-a întâmplat în tabăra rusofilă (preponderent prusacă, protestantă sau idolatră) a Revoluţiei Conservatoare din Germania, din care făceau parte şi naţional-bolşevicii Arthur Moeller van den Bruck, O. Spengler şi îndeosebi, E. Nikisch. Deşi era rusofob, Schmitt merită să fie respectat şi studiat de către ruşi, la fel cum el, fiind un naţionalist german înfocat, iartă uşor germanofobia englezului Collingwood datorită meritelor intelectuale ale acestuia (A.D.)” (op. cit. mss, Anexa).
 
Alegerea corepondenţelor în limba rusă pentru toynbee-enele challenge şi response îi prilejuieşte autorului rus consideraţii de geografie etnolingvistică în acelaşi orizont de noologie comparativă. Extrem de „provocator” este echivalentul pe care-l propune pentru englezescul challenge, concept cheie în opera lui Toynbee, pentru care Dughin propune o traducere prin „chemare” nu prin mai neutralistul termen, consacrat în traducerile româneşti sau franceze, cel de provocare, ca în româneşte, sau defie, ca în franceză (pentru care s-a propus, evident, „sfidare”). Însă competenţele de accesare teologică ale savantului rus îl împing spre corespondentul „chemare” pentru toynbee-anul challenge, sugerând altfel spus, un înţeles non-neutru, spiritual, al elitelor, un sens vocaţional, misionar, în sens profund. Environment challenge din cărţile lui Toynbee este tâlcuit prin ideea de „chemare”, de misiune la care sunt chemate elitele şi din care pot să decadă dacă răspunsul (response) este necreator, deci neinspirat, alunecând într-o mecanică a istoriei, cum se întâmplă cu cele mai multe elite europene de azi şi, culminativ, cu clasa politică românească.
 
Cu totul neaşteptată este interpretarea leninismului, mai riguros spus, a teoriei leniniste a imperialismului în care A. Dughin vede un document simptomatologic pentru „lupta antiimperialistă planetară”, de fapt, a popoarelor  continentaliste, pentru „drepturile popoarelor”, împotriva „colonizării talassocratice anglo-saxone” (ibidem). Dincolo de atractivitatea principială a ideii unei lupte antiimperialiste planetare a popoarelor împotriva unei dominaţii mondiale care ar anihila pur şi simplu „drepturile popoarelor” şi le-ar răpi libertatea de fiinţă, asimilarea leninismului doctrinar la o asemenea linie a istoriei este cu totul sofistică devoalând oarecum slăbiciunile metodei hermeneutice când este folosită în afara noopoliticii.  În fapt ideea leninistă care legitimează dreptul la „crima de clasă” în numele revoluţiei şi a eliberării proletariatului mondial este o dezvoltare patologică. Cum ar putea fi libere popoarele dacă libertatea ar fi dobândită cu preţul eliminării fizice a unei clase, fie aceasta chiar şi burghezia imperialistă telurocratică, cu ajutorul statului de dictatură a proletariatului?! Chiar dacă burghezia continentalistă ar vădi mentalităţi subalterne faţă de sistemul talasocratic, de care se leagă radical prosperitatea ei, metoda lichidatoristă a lui Lenin încă nu poate fi aliniată ideii de cruciadă a popoarelor uscatului pentru drepturile lor. Mai apoi, concepţia leninistă a distrugerii culacilor ca agenţi ai capitalismului în mediul ţărănesc, aşa cum reiese deopotrivă din polemica lui cu Buharin şi din doctrina colectivizării forţate, sunt tot ce poate fi mai potrivnic ideii unei cruciade a popoarelor bazate pe civilizaţia pământului contra puterilor maritime invadatoare. Acest tip de soteriologie cum este cea leninistă se izbeşte tocmai de faptul elementar că Lenin şi toată doctrina bolşevică erau îndreptate împotriva tocmai a oamenilor pământului, adică a ţăranilor (în limba română este singurul loc în care s-a conservat înţelesul etimologic al acestei denominaţii căci în româneşte  „ţăran” ca şi „ţară” provin din latinescul „Terra” (pământ): „Terra-ţară-ţeran” (în alte limbi neoromanice sau anglosaxone ţăran este un termen derivat din latinescul paganus: paganus-paysan, în fr., sau peasant, în engleză, limbile acestea inaugurând o cu totul altă linie hermeneutică asupra ţăranului ca tipologie şi ca semnificaţie, sugerând că el este purtătorul vechiului substrat păgân în raport cu adstratul creştin, ignorând astfel ceea ce este fundamental în etimonul cuvântului: pământul, ideea de om al pământului. Practic, teoria savantului rus ar avea sprijin în experienţa limbii române chiar mai mult decât a limbii ruse care are pentru ţăran termenul крестьянин (este mai mult decât provocator să constatăm că în ruseşte avem pentru creştinesc: Кристиан, ceea ce arată o altă aventură a cuvântului în spaţiul etnolingvistic rusesc. O asemenea etimologie se împotriveşte radical asimilării doctrinei leniniste a imperialismului la doctrina luptei popoarelor uscatului pentru eliberarea de dominaţia puterilor maritime, urmând pentru atingerea unui atare scop pseudoînvăţăturile leniniste. Nimic nu poate fi mai inaderent la doctrina leninistă asupra imperialismului decât această noologie a echivalentului rusesc pentru ţăran. Aceasta arată odată în plus că nu putem opera interpretări de noologie a documentului ştiinţific dacă ignorăm principiul convergenţei oricărui „text” cu două documente noologice pivot: Biblia şi etnoparadigmele dezvăluite de limbile vernaculare şi de folclorul popoarelor) Înţelegem, totodată, că un autor şi opera lui nu pot fi utilizaţi ca documente noologice decât respectând principiul integrităţii documentului şi pe acela al convergenţei noologice cu alte documente fundamentale, în frunte cu cel mai general – universal, de fapt – cu documentul scripturistic sau biblic. Acest tip de limpezire se cere şi în privinţa tâlcuirii textelor revoluţionarilor conservatori germani care, conform analizei savantului rus au extras din teoria „naţionalismului economic” al lui List „aproape aceleaşi teze ca şi Lenin din Engels şi Marx”. Dacă este adevărat lucrul acesta atunci ramura conservatoare a gândirii germane îşi devoalează un hybris neaşteptat, chestiune asupra căreia nu vom stărui aici. Vom zăbovi doar asupra unora dintre chestiunile pe care le tratează geopoliticianul rus în cartea sa, începând cu cea dintâi, aceea a relaţiei dintre spaţiul rusesc şi Eurasia ca heartland planetar, cum o defineşte geopoliticianul britanic, Mackinder.
 
Rusia şi Heartland-ul în vederile lui A. Dughin
 
Geopolitic vorbind, Rusia face parte din heartland, ca nucleu al acestuia. În vederile lui A. Dughin, analiza geopolitică a Rusiei se reazemă pe două constatări generale:
a) heartlandul este un spaţiu disputat de puteri continentaliste, care se înfăţişează ca tot atâtea „mari spaţii geopolitice virtuale”;
b) heartlandul este disputat de cele două mari puteri geopolitice care trec conflictul lor asupra întregii lumi: puterile continentaliste sau telurocratice şi puterile atlantiste sau talasocratice. În temeiul celei dintâi constatări, Dughin precizează că aceeaşi arie a heartland-ului este disputată de patru Mari Spaţii geopolitice virtuale, după cum urmează:
- Marea Rusie (Eurasia rusească);
- China, cu expansiune spre Nord;
- Europa de Mijloc (cu Drang Nach Osten) ;
- Blocul islamic cu înaintare spre Asia Centrală (cf. A. Dughin, op. cit.)
Dincolo de această competiţie între puterile continentaliste se afirmă expansionar mondialismul atlantist, precizează acelaşi geopolitician, şi acesta devine marea provocare a Rusiei, în care Dughin proiectează sinteza continentalismului eurasiatic, perceput ca forţă geopolitică opusă atlantismului. Aceasta este vocaţia Rusiei (challenge), marea ei provocare (chemare, cu echivalentul inspirat al lui Dughin), la care trebuie să răspundă pentru a-şi putea adjudeca rolul geopolitic, derivat dintr-o fatalitate geografică, dintr-un imperativ metafizic şi o chemare divină (Dughin găseşte întemeiere pentru rolul geopolitic al Rusiei în textul apostolic, chestiune asupra căreea vom reveni mai jos). Iniţiativa acestor Mari spaţii geopolitice alternative va provoca un „conflict eurasiatic intern”, căci o Eurasie nerusă este imposibilă fără lichidarea poporului rus, zice Dughin, ceea ce, conchide el, e imposibil. Cele două expansiuni de care are nevoie Rusia pentru a se afirma ca mare putere geopolitică sunt, în viziunea lui Dughin, spre mările reci şi spre mările calde. Ieşirea la mările calde trebuie să ia în seamă faptul că „Spaţiile riverane” care înconjoară Eurasia erau controlate de Anglia şi azi de America. Un alt obiectiv urgent este integrarea „Asiei Ruseşti” (pământurile nordice şi de est n-au fost niciodată suficient folosite şi prelucrate). Războaiele ruso-turce (ale căror roade le-au cules englezii) au slujit proiectului expansiunii spre Mările calde. Aşadar, dacă coagularea imperiului nu va începe imediat, conchide Dughin, vor fi mari catastrofe.
Să reţinem un aspect important pentru spaţiul românesc, în contextul deschis de această viziune a geopoliticianului rus. Pentru noi, românii, sfârşitul celei dintâi serii a războaielor ruso-turce din secolul al XIX-lea a însemnat venirea Angliei (comerţul cu cereale, Tratatul de la Adrianopol). Sfârşitul celei de-a doua serii a războaielor ruso-turce (Congresul de la Berlin) a însemnat intrarea Germaniei în Balcani, încât iniţiativele Rusiei au fost urmate mereu de reluarea ofensivei occidentale. Cât priveşte, strictamente, viitorul Rusiei, acesta, precizează Dughin, este al unei încordate dispute între cele două proiecte care s-au cristalizat pe scena publică a Rusiei politice actuale:
- proiectul liberal, pro-occidental;
- proiectul sovieto-ţarist.
Ambele proiecte, precizează el, sunt o „înfundătură pentru poporul rus” (primul prevede „ştergerea treptată a particularităţilor naţionale ale ruşilor în era cosmopolită”, al doilea „se grăbeşte să renască naţiunea şi statul sub acele forme şi structuri istorice care i-au condus pe ruşi la eşec”). Liberalii radicali („reformatorii”), conchide Dughin, iau drept exemplu societăţile occidentale, îşi însuşesc tezele lui Fukuyama (care neagă idei precum cele de popor, naţiune, istorie, interese geopolitice, dreptate socială, factor religios). Ei vor o Rusie cu legi şi coordonate după care se conduce Occidentul (structurile teoretice ale capitalismului liberal, terminologia liberală occidentală etc.). Al doilea proiect este acela al „opoziţiei naţional-patrioţilor la reformele liberale”; această opoziţie este „roz-albă” adică este compusă şi din comunişti şi din adepţi ai formelor statale pravoslavnice-monarhiste, ţariste. Ea este formată din activişti ai sistemului de până la „perestroika”. Este, deci, proiectul „sovietic-ţarist”. Ideologia lor este contradictorie, „emoţionalistă, un conglomerat de rămăşiţe mentale sovieto-ţariste”.
Replica pe care Dughin o dă celor două proiecte se vrea una non-ideologică, întemeiată pe examinarea caracteristicilor geopolitice ale Rusiei. Care sunt caracteristicile actuale ale situaţiei geopolitice a Rusiei? A. Dughin le sintetizează, după cum urmează:
„Astăzi, subliniază Dughin, ruşii nu au un stat”.
„Federaţia Rusă nu are istorie statală, hotarele ei sunt întâmplătoare, orientările culturale sunt tulburi, regimul politic e instabil şi confuz, structura economică este fragmentară şi dezorganizată, harta etnică este eterogenă”.
Structurile geopolitice care s-au format prin inerţie, după destrămarea URSS, sunt întâmplătoare şi instabile.
„Ce este Federaţia Rusă? Urmaşa şi succesoarea de drept a U.R.S.S.? Un stat regional? Un stat multinaţional? Federaţie interetnică? Jandarmul Eurasiei? Pion în proiectele americane? Sumă de teritorii menite să se destrame în continuare?”
O Rusie succesoare ar fi tot una cu un stat care şi-ar reafirma pretenţiile mondiale”.
O Rusie regională n-ar fi mai mult decât un stat regional secundar;
În toate celelalte variante Rusia ar fi doar un câmp de experienţe separatiste. Concluzia şi totodată avertismentul lui Dughin: „Federaţia rusă nu reprezintă Statul Rus integral”.
- Va urma -
footer