Revista Art-emis
„Spaţiul mioritic” - în ediţie anastatică PDF Imprimare Email
Dr. Marian Nencescu   
Duminică, 13 Februarie 2011 22:00
Nencescu MarianÎn 1936 apărea la „Cartea românească" lucrarea Spaţiul mioritic, operă fundamentală a lui Lucian Blaga, ce avea să întregească ciclul Trilogia culturii, fiind precedat de Trilogia cunoaşterii (1931-1934) şi anticipând Trilogia stilului, toate trei cărţi fundamentale de filosofie, în ciuda reproşului că autorul ar fi utilizat mai degrabă limbajul poetic, aplicat sub formă metaforizată, la câmpul filosofiei. În fond, după cum observa T. Vianu: „Poezia şi filosofia există în permanentă simultaneitate, atingându-se în absolut, fără să se determine temporal, astfel încât nici una nici alta nu este obligată s-o înlocuiască pe cealaltă" (Filosofie şi poezie, Ed. Enciclopedică, 1971, p. 28). Asta nu înseamnă că filosoful Blaga îl exclude pe poet. Din contră, pentru cititorul de poezie lectura Trilogiilor oferă surpriza unor revelaţii lirice. Gh. Vlăduţescu vorbea chiar de „virtuţile poetice" ale textului, ceea ce ne îndeamnă şi la o lectură, în grilă filosofică, a poeziei blagiene. Prin respectarea „primatului poetic", filosofia lui Blaga nu pierde, ba din contră câştigă în conţinut, prin apelul la „viziunea metafizică". Ştim, de la Platon, care sunt limitele „gândirii mitice", în raport cu „gândirea filosofică". Referindu-se la zone „ceţoase şi adânci" ale gândirii, cum le numea Blaga, acesta face distincţia între mitic şi filosofie, constatând: „Ne vom feri de a gândi mitic... dar nu ne vom feri a gândi extatic, atunci când antinomiile existenţei ni se impun" (L. Blaga, Censura transcendentă, Ed. Cartea Românească, 1934, p. 448). Vorbind despre „metode", sau mai bine zis despre „expansiunile de metode" utilizate de filosof pentru constituirea propriului sistem, Gh. Vlăduţescu observa, de pildă, că orice abordare, fie de tip raţional, mitic sau extatic ţine, totuşi, de „nivelul secund al filosofiei", iar nu de filosofia în sine (Gh. Vlăduţescu, „Neconvenţional despre filosofia românească", Ed. Paideia, 2002, p. 154).

Dacă în zona filosofiei de nivel universitar Blaga „nu a fost primit cu laude", fiind contestat chiar cu propriile arme: „Fiecare ştim că o filosofie care nu se bazează pe o gândire logică nu e filozofie. Ofensiva contra filosofiei ştiinţifice vrea să facă din toţi poeţii filosofi, dar va dovedi cel mult că dacă românul s-a născut poet şi probabil că aşa va rămâne toată viaţa, totuşi filosofia nu se confundă cu poezia" (P. P. Negulescu, „Revista Fundaţiilor Regale", nr. 7, p. 123-137), iar un teolog, precum Dumitru Stăniloae, respingea chiar ideea de a se pune în circulaţie o filosofie care „poate să dăuneze profund creştinismului şi chiar ortodoxiei" („Religie şi spirit", 1942), în schimb reacţia apologeţilor ideologiei de tip totalitar a atins paroxismul. Campionii contestărilor au fost, evident, Leonte Răutu, şeful catedrei de marxism-leninism de la Universitatea „C. I. Parhon" din Bucureşti şi Pavel Apostol, fost asistent al lui Blaga la Cluj, care îl acuza direct că este adeptul „ideologiei burgheze care promovează cultul iraţionalului" (Cercetări filosofice, nr. 5/1957, p. 120). Dincolo de „dosarul Blaga", suficient de voluminos şi a cărui analiză poate dezvălui, precum o oglindă, tribulaţiile filosofiei într-o epocă de dramatice schimbări politice (cazul Blaga nu este cu nimic diferit de cazul Heidegger, de pildă, în Germania), este momentul să ne întoarcem la „configuraţia spaţiului mioritic", ce reuneşte, într-o viziune stilistică originală, o serie de concepte operaţionale despre matricea stilistică autohtonă. În esenţă, Blaga propune o viziune stilistică unitară asupra culturii româneşti, făcând chiar o demonstraţie de epistemiologie aplicată. Simplificând lucrurile, vom constata că spaţiul mioritic ne transpune într-un orizont feeric, surprins într-o lumină paradisiacă ce îşi dezvăluie treptat articulaţiile; spaţiul mioritic ondulat, corespunzător succesiunii deal-vale, reprezintă prima dintre categoriile abisale ale sufletului românesc; sentimentul destinului, având drept specificitate veşnicul suiş şi coborâş, corespunde adâncurilor subconştientului; nostalgia orizontică reprezintă acea misterioasă comuniune cu plaiul şi strămoşii, reflectată în balada Mioriţa prin complexul sentiment al fatum-ului.

Lucian BlagaÎn concluzie, sufletul mioritic s-a încăpăţânat, secole de-a rândul, să boicoteze istoria, să se retragă precum scoica în cochilie, şi să ducă o viaţă anistorică, de tip anorganic. Desigur, astfel de idei, aflate în umbra lui Nietzsche şi care au alimentat spiritul critic al lui Emil Cioran nu au scăpat neamendate, sub presiunea „platitudinii bunului simţ comun". Readucerea în discuţia publică a unor asemenea idei este prilejuită de reeditarea, în ediţie anastatică, a Spaţiului mioritic. Iniţiativa aparţine cărturarului târg-mureşean dr. Eugeniu Nistor şi a putut fi dusă la bun sfârşit cu sprijinul material al Bibliotecii Judeţene „Lucian Blaga" din Alba Iulia (director, prof. Mioara Pop). Lăsând deoparte aprecierile privind apariţia cărţii în această formulă – cu totul elegantă şi inedită – dar lipsită de aparatul critic necesar şi, eventual, de unele corecturi, apreciem, în context, şi susţinerea doamnei Dorli Blaga, fiica poetului şi deţinătoarea legală a drepturilor de reeditare, precum şi înţelegerea dovedită de Editura Humanitas, care şi-a dat acordul pentru apariţia cărţii. Cartea este însoţită şi de un consistent studiu despre „Filosofia spaţiului mioritic", datorat aceluiaşi E. Nistor, din care reţinem concluzia ce însoţeşte acest demers: „Citind filosofia lui Blaga, sesizăm cu uşurinţă cum spaţiul ondulat mioritic, cu întreaga lui încărcătură de spiritualitate, cu natura şi istoria lui, aspiră să devină un însemn totemic al sufletului românesc." Privit astfel, „spaţiul mioritic", cu întregul său eşafodaj teoretic, se încadrează în ceea ce G. Călinescu denumea „specificul naţional", element cu totul structural, ce nu se capătă prin conformare la o anumită ţintă canonică. Or, la noi, cum bine observa criticul citat, „vechimea confirmă fatalismul nostru genetic". Ca naţiune străveche, românii sunt sceptici, discreţi şi răbdători, calităţi ce învăluie cu grijă un orizont spiritual impenetrabil. Recitind capitolul final al Istoriei literaturii române, regăsim în bună parte răspunsul şi confirmarea unora dintre problemele filosofice abordate de Blaga: „Ideea că plaiul ar fi orizontul nostru specific e adevărată numai parţial. Uberitatea dealului dă spirit panteistic, iar Blaga aparţine acestei zone secundare." Spre exemplificare, oferim şi câteva fragmente ale creaţiei blagiene, în speranţa că noua ediţie a Spaţiului mioritic va trezi în rândul cititorilor interesul pentru valorile naţionale perene.

Lucian Blaga - Trilogia culturiiSpaţiul mioritic
p. 21
„...Cu acest orizont spaţial se simte organic şi inseparabil solidar sufletul nostru subconştient, cu acest spaţiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, cari fac din el cadrul unui anume destin. Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de inimă, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plaiu, o vagă amintire paradisiacă: Pe-un picior de plaiu,/ pe-o gură de raiu. Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic. Acest orizont, neamintit cu cuvinte, se desprinde din linia interioară a doinei, din resonanţele şi din proiecţiunile ei în afară, dar tot aşa şi din atmosfera şi din duhul baladelor noastre. Acest orizont, indefinit ondulat, se desprinde însă, ceeace e mult mai important, şi din sentimentul destinului, din acel sentiment care are un fel de supremaţie asupra sufletului individual, etnic sau supraetnic."

p. 53
„...Noi răsăritenii ne putem mândri în genere cu un sentiment mult mai lămurit al etnicului, decât apusenii, şi câteodată cu o idee mai limpede şi în orice caz mai firească, despre naţiune, identificând ideea cu aceea de neam, sau derivând-o din ideea de neam. Apuseanul înclină, la fiecare pas, să confunde ideea de naţiune cu ideea de stat, sau chiar să o derive din ideea de stat. Confuziile rezultă în cele din urmă din inaderenţa la « fire », din lipsa de simpatie faţă de tot ce e organic, atitudini proprii spiritului catolic. Din contră simpatia pronunţată, de un accent ca o caldă îmbrăţişare, faţă de categoriile organicului, a avut în răsărit ca urmare atât aspiraţia spre o biserică ecumenică în înţeles de unitate organică a totului, cât şi divizarea bisericii după naţiuni, concepute tot ca un fel de organisme. Aderenţa la tot ce e organic, sub ale cărui vii şi suverane tipare se modelează în răsărit ideea de biserică şi ideea de neam, e verificată şi prin împrejurarea plină de tâlc şi profund naivă că românul îşi numeşte credinţa simplu « lege românească ». Sinteza celor doi termeni, a cosmicului şi etnicului, îşi are puntea mijlocitoare în categoriile organicului."

p. 69
„...Ortodoxul e organic înrădăcinat în credinţa sa; masa credincioşilor e în ortodoxie de o impresionantă stabilitate. Într-un grad mult mai mare decât catolicul şi evanghelicul, ortodoxul e creştin prin structura sa subconştientă, şi toată creşterea i se face de altfel în acest sens. În ortodoxie se cultivă instinctiv subconştientul uman în spirit creştin. Catolicismul şi protestantismul, dimpotrivă, caută să menţină tocmai conştiinţa creştină într-o stare de cât mai acută luciditate. Nicăiri creştinismul n-a avansat atât de mult până în zone subconştiente, ca în masele ortodoxe, de aceea ortodoxul reuşeşte să fie creştin în sens mai organic decât catolicul sau evanghelicul. În ortodoxie nu se acceptă inovaţii decât după ce sunt supuse unui criteriu instinctiv de selecţie, sau inovaţii cari se potrivesc cu organicitatea sa deja constituită..." footer