General Br. (r) Aurel I. Rogojan, art-emisDuzini de miniștri, parlamentari și capitaliști se reciclează ca bursieri ai Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Partidul Social Democrat și candidatul acestuia la președinția României, V.V. Ponta, susținut și de alte partide, a căror unică doctrina are în comun, ca un fir roșu, oportunismul, ne-au demonstrat cu prisosință măsură în care merită sau nu sufragiul popular. Social democrații au revenit la putere după două mandate de opoziție, nu că o consecință a popularității lor, ci doar construind artificial un puternic bloc de dictatură parlamentară, grație susținerii partidului paramilitar al generalilor Oprea, Ontanu & Comp., al unui Partid Național Liberal cu identitatea confiscată de încă un demagog, unul permanent manipulat de colaboratori dubioși, dar și cu notorietate de cartofor (poate special indusă de propagandă adversă) și al Partidului Conservator, o jucărie politică a lui Dan Voiculescu, care a pus la dispoziție, ca trust de propagandă, contrapropagandă, influență și dezinformare, imperiul media al familiei. V. V .Ponta și ai lui camarazi de gașcă politică nu au crezut nici un moment în finalitatea proiectului Uniunii Social Liberale, a cărei destrămare au amorsat-o, chiar din start, prin maniera banditească de alcătuire a guvenului și distribuire a portofoliilor. Lângă un potențial hoț liberal desemnat la fiecare minister cu buget consistent, social democrații și-au plantat dublură, câte un personaj cu un doctorat cert în „paraîndărăt”. „Paraîndărătul”, pentru cine nu cunoaște „neologismul” lingvistic, fiind cea mai importantă contribuție a politicienilor la dezvoltarea conceptuală a luptei împotrivă corupției. Potrivit conceptului, compania care își adjudeca un contract cu statul, era condiționată „sa dea parai inapoi”, în cote procentuale de „comisionare”, care au crescut de la 10%, în epoca premierului supranumit și „Zece la Sută”, până la peste 40% în anii din urmă. Sunt cunoscute cazuri de întreprinzători care au ajuns în situația că pentru obiectul contractului să le mai rămână 20-30 % din valoarea estimată. Atât le-a mai rămas, de atât au și făcut! Asta explică de ce duzini de miniștri, parlamentari și capitaliști se reciclează ca bursieri ai Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Dorința lupilor tineri de a apucă hălci cât mai mari

Ce va face V. V. Ponta dacă sufragiul popular îl va desemna președinte al României? Altceva decât a făcut până în prezent, ca prim-ministru al Guvernului de doi ani și jumătate? Nu este cazul să credem. Un profil „fenomenologic”, cu o cotă în creștere veriginoasa la accesările pe internet, realizat candidatului social-democrat, îi surprinde cu rigoare științifică dominatele personalității: limbaj de miștocar, de un prost gust desăvârșit; campion al tupeismului și al comportamentului insolent; caracter distrus de minciună practicată ca „modus vivendi”; incompetență irefutabil demonstrată.[1] Dorința lupilor tineri de a apucă hălci cât mai mari, imediat ce vor purcede la sfâșierea partidului și la scoaterea din joc a „premierului-tandem” Tăriceanu, în eventualitatea izolării lui Ponta la Cotroceni, ne va da ultimul verdict privind soluția, ori antisoluţia Ponta, ca președinte al României. E bine să știm, noi cetățenii, votându-l pe V.V. Ponta îl eliberăm și imunizăm de responsabilitatea unei guvernări cu ultimele trei trimestre în recesiune tehnică, legitimându-i lipsă de performanță și, în același timp, deschidem cale liberă unei noi garnituri de lideri ai Partidului Social Democrat. Iar ceea ce se configurează... K. W. Iohannis a intrat în competiția prezidențială în împrejurările unui lamentabil eșec al lui Crin Antonescu. Natura și dimensiunile eșecului au și toate ingredientele conspirației politice, deci jocuri secrete profesioniste, dincolo de, nu puținele și nu lipsitele de importantă, vulnerabilități personale. Este obligatorie o precizare: eșecul era garantat chiar din clipă în care a bătut palmă cu liderul social-democrat.

V. V. Ponta, „îmbrâncit” în blocstartul competiției prezidențiale.

Discursul politic al lui Crin Antonescu, pe un fond de demnitate și cu puternic filon național, a dat unora frisoane. Și de aici, dar, mai cu seamă, mai de departe. În antiteză, pe lângă el au apărut tot felul de personaje dubioase, inclusiv consilieri aflați pe statele unor servicii străine. Asta în pofida faptului că măcar unul din șapte servicii secrete, putea și trebuia să prevină ingerințele nocive ale străinăţii în viață partidelor politice, căci nu doar P.N.L.-ul era, ori este, carotat de cârtiţe. Succesorul lui Crin Antonescu apare, așadar, că fiind consecință unei decizii cu mai multe determinante, în care este greu de cuantificat cât anume a cântărit, inițial, voința partidului și a candidatului. Nu este mai puțin adevărat că și despre V. V. Ponta s-a afirmat că nu ar fi dorit și a ar fi fost „îmbrâncit” în blocstartul competiției prezidențiale. De „baroni”, spunea tata-socru. Cârtitorii zic că de cineva care dorește ca, după ce seara ne culcăm în Europa, dimineață să ne trezim în Eurasia. Vorbe, bârfe sau... Pușchea pe limbă!

În materie de servilism și lipsă de demnitate în relațiile externe, de ignoranța în politica națională și deservicii aduse identității și unității poporului, social-democrații s-au dovedit a fi la fel de oportuniști că și predecesorii lor.

 

Încă nu s-a deșteptat vreun „organ de presa” care să pună în pagină pe trei coloane:
A. atribuțiile constituționale ale Președintelui României;
B. punctul corespondent din programul candidatului Ponta;
C. punctul corespondent din programul candidatului Iohannis.
Ca să avem de unde și ce alege.
V. V. Ponta nu și-a expus, încă, platformă prezidențială, fiind ocupat cu împărțirea darurilor electorale. Daruri, pe seamă bugetului public, a celui în exercițiu și a celui care încă nu există. Platformă candidatului K. W. Iohannis este un document elaborat și aplicat fișei postului Președintelui României. Din păcate, însă, cunoscut numai de cei care sunt real interesați și care reprezintă câteva sute sau mii de curioși. V. V. Ponta a angajat promisiuni electorale pe seamă unui viitor prim ministru. Un prim ministru care ni se spune că nu va fi social-democrat, deci, ce interes ar avea să dea eficacitatea economică a guvernării în schimbul popularității noului locatar al Palatului Cotroceni?! Bunăstarea și progresul promise de V. V. Ponta îl recomanda ca „bun pe loc”, să înfăptuiască tot ce a promis, fără teama împachetării Transilvaniei de către K. W. Iohannis și livrării ei nu știm căror puteri străine, căci în materie de servilism și lipsă de demnitate în relațiile externe, de ignoranța în politica națională și deservicii aduse identității și unității poporului, social-democrații s-au dovedit a fi la fel de oportuniști că și predecesorii lor.

Visceralitatea discursurilor electorale.

Dacă devin din nou evidente, ca urmare a resuscitării, vechile curente ale „transilvanismului” și „banatismului”, K. W. Iohannis nu este cauza, ci efectul acelorași politici mici, ale naționalismului egoist, predispus trădării marilor cauze naționale, în schimbul măruntelor orgolii ale unor mitici ai politicii, care se spune că „aproape-l făcură pe Maniu să-și ia unirea înapoi”. Suntem „ardeleni”, „munteni”, „olteni”, „moldoveni”, „bucovineni”, „dobrogeni”, atât după așezarea geografică între fruntariile vetrei aceluiași mare neam românesc, cât și după experiențele multiculturale seculare proprii, care în nicio împrejurare a istoriei, oricât de critică, nu ne-a anulat identitatea și nu ne-au smuls rădăcinile din vatră . Dimpotrivă, Ghiuri și Roza, Iohannis și Grette, Iusuf și Fatma, precum și fii și fiicele altor neamuri s-au înrădăcinat printre români, îmbogățindu-le material și spiritual patrimoniul. Pot Ponta și Dragnea înțelege istoria poporului pe care țin cu dinții să-l conducă? Visceralitatea discursurilor electorale care relansează, în acest context, amenințarea supremă la adresă ființei și identității constiutionale a României, nu fac decât să legitimeze și să încurajeze tocmai ceea ce nu se dorește a se întâmpla.

Maculați, maculați, maculați adversarul, căci tot rămâne ceva!

Și, rămând în cheia discursului naționalist teleormănean al lui Liviu Dragnea, să nu ne minunăm dacă, învins în competiția prezidențială, K. W. Iohannis va fi impus de susținătorii săi guvernator al Transilvaniei, cu capitală la Sibiu! Soluția, ori antisolutia în acest binom al candidaților o vom da noi, alegătorii, după cum vom crede că V. V.Ponta sau K. W. Iohannis este imaginea noastră virtuală în oglindă conștiinţei responsabile pentru un viitor pe care ni-l garantăm singuri, bazându-ne pe o opțiune electorală rațională, nu pe demagogia vorbelor care ascund gândurile politicienilor.

Cum votăm, ce alegem?

Decizia fiecărui alegător este importantă într-un proces electoral, chiar dacă numai majoritatea contează. Un curent de opinie majoritar este prefigurat și asigurat, dar măsura în care acesta mai poate fi schimbat prezintă interes, în cel mai înalt grad, nu numai pentru părțile implicate în alegeri, ci și pentru actori externi. Influența actorilor externi în procesele electorale are o istorie îndelungată și tehnici riguros elaborate, exersate și verificate. În percepția puternicilor și influenților noștri aliați, România a fost considerată, în urmă cu doi ani, ca o țara cu o clasă politică și un electorat din partea cărora sunt posibile decizii la care nu se așteptau. Consecință acestei percepții o știm. Am votat noi și au decis ei! Manipularea proceselor electorale a fost considerată oportună în primele alegeri postbelice din Italia și Franța (nu în aceiași măsură, ca în Italia) pentru a se preveni constituirea majorităților parlamentare de către partidele comuniste, net avantajate de avansul Armatei Roșii în inima Europei, dar și de participarea comuniștilor la rezistentă antifascistă, pe care propaganda Moscovei a valorizat-o maximal. În alegerile postbelice din Europa Occidentală, C.I.A. și precursorul (Oficiul Serviciilor Strategice) s-a confruntat, într-un aprig război politic cu rețelele întinse ale N.K.V.D.-ului (precursorul K.G.B.-ului). În alegerile din statele central și est europene din ultimele decenii, istoria s-a repetat, iar unde confruntarea pe fronturile secrete nu a fost decisivă, s-a ieșit la vedere, în faldurile portocaliului și al „revoluţiilor” de această culoare. Întreagă construcție a mișcărilor portocalii - partide ori mișcări de stradă - a avut o planificare strategică de comandament politic interaliat, în care o amplă și cuprinzătoare rețea de organizații neguvernamentale, cu o consultanță și finanțare adecvată scopurilor , au acționat tenace și disciplinat. Dar numai în limitele tacticilor la îndemână unui astel de nivel operațional al războiului politic.

Perspectivele stabilităţii nu sunt promiţătoare şi nici apropiate.

Replică rusă la revoluțiile potocalii o constatăm în evenimentele care au avut loc în Crimeea, au generatr o gravă și, încă, imprevizibilă criză în Ucraina. Este bine să avem întregul context al posibilelor surprize strategice în arealul geopolitic din jurul României. Liderii Ungariei, care perseverează în sfidarea familiei euroatlantice, transmit un semnal la București, prin crearea Asociației Autoguvernării Naționale a Românilor din Ungaria. Parcă tot despre autoguvernări au discutat reprezentanți ai Consiliului Național Secuiesc cu baștanul Găgăuzei și separatiști uiguri din Tibet. În zona vest balcanică, „Armata Naţionalムde Eliberare” (O.N.A.), cunoscutムși că U.C.K. macedoneanム(militantă pentru „Albania Mare”), și-a asumat responsabilitatea pentru un atac cu rachetムasupra clădirii Guvernului Macedoniei de la Skopje, iar Belgradul a convenit, pentru prima oară în istorie, organizarea în Serbia a unei aplicații militare cu participarea Federației Ruse. Perspectivele stabilității în vecinatea estică și nici în cea sud vestică nu sunt promițătoare și nici apropiate.

Cât cântăresc astel de întâmplări într-un proces electoral de alegere a Președintelui României? Toți și toate, până în acest stadiu al campaniei au făcut ca problmele securității naționale, în componența diplomatică, economică, demografică și militară să fie parcă un tabu. Cui folosește să nu aflăm cum Ponta, cum Iohannis se raportează la calitatea de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării? Cui ar putea aduce, în plan extern, avantaje sau dezvantaje, alegerea ca președinte a unui candidat, sau a celuilat? În exterior sunt numai observatori sau și actori implicați în procesul electoral? Au sau nu vreun rost aceste întrebări? Au, desigur, mai multe rosturi, iar deturnarea campaniei electorale către derizoriul amănuntelor creatoare de senzație, pentru punerea la colț a contracandidatului cu aspecte fără relevanță asupra facultăților de exercitare a mandatului de președinte nu este, pur și simplu, un joc tactic al staff-urilor candidaților. România cu resursele și populația ei este o mare miză în competiția economică mondială. România, consecință a poziției geografice, este o mare miză în strategiile politico-militare de menținere a inițiativelor controlului geopolitic la nivel mondial. România, consecință a tratatelor de pace postbelice, are „părţi de țară uitate”, care sunt mize ale viitoarelor reconfigurări geopolitice, a căror probabilitate crește exponențial cu dificultățile cu care se confruntă proiectul politic al Uniunii Europene.

Spionajului electronic global și disprețul proteguirii drepturilor și libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

În cele trei categorii de mize, România ne apare că actor sau țintă? Va fi mijloc sau scop? Ce cotă de participare la decizii vom avea și cine ne va reprezenta? Președintele în exerciţiu, Traian Băsescu, a aruncat pe piață media subiectul candidaților posibili a fi dependenți de structuri speciale. După cum s-a încheiat scandalul pe care l-a iscat, este evident că scopul a fost mărunt, fie partizan, fie strict personal. Redeschid subiectul, cunoscând o lungă istorie cu zeci de președinți de state agenți ai unor servicii străine sau membri ai unor structuri discrete, oculte, ori cum vrem să le numim. Redeschid subiectul, având în vedere cazuri punctuale destul de recente, care au implicat operațiuni secrete la cel mai înalt nivel și în cele mai înseminate cancelarii ale lumii. Redeshid subiectul, amintind de imensul scandal internațional al spionajului electronic global, în proporții de masă și în disprețul proteguirii drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, un abominabil abuz imposibil de realizat fără complicități politice secrete și cu implicarea agențiilor secrete din statele asura căror cetățeni se operează, în afară constituțiilor și legilor naționale.

Cine are răspunsul, știe cum va vota și ce va alege. Cine nu are răspunsul, știe cum va vota, dar nu știe ce va alege.

Este România imună la asemenea pericole? Avem candidați la președinție cu toate aptitudinile întregi pentru a-și putea respecta jurământul și a nu fi puși sub acuzare pentru înaltă trădare? Cine are răspunsul, știe cum va vota și ce va alege. Cine nu are răspunsul, știe cum va vota, dar nu știe ce va alege. Personal, voi vota, dar nu voi alege. Voi da un „vot alb”, convins fiind că  în România se va face o altă politică numai după ce urnele vor pline cu voturi albe. Nici în primul tur, votul meu nu a fost pentru vreunul dintre candidații rămăși în cursă. Altfel, mă abțineam să fiu un comentator al întâmplărilor dintr-o campanie electorală de criză, în care unul dintre candidați și-a făcut campania în gravă incompatibilitate (atât de evidentă, încât nu trebuia ca vreo lege să o stipuleze!), exercitându-și, concomitent, funcția de prim ministru, cu toate cele ce decurg pentru un proces electoral liber de orice suspiciuni. Celălalt candidat, din motive de „independenţă a justiţiei” se află în „şah”, urmând să primească „binecuvântarea” zeiței dreptății, numai după rezultatul scrutinului prezindențial. Nimic nu este întâmplător, hazardant ne poate fi votul.

-------------------------------------
[1] Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.