Revista Art-emis
America sancţionează axa Moscova-Budapesta PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Dan Dungaciu   
Marţi, 04 Noiembrie 2014 14:12

Prof. univ. dr. Dan Dungaciu, art-emis„A pune sub semnul întrebării democraţia şi statul de drept din Ungaria este o ofensă la adresa memoriei martirilor din 1956”, rostea grandilocvent Gergely Gulyas, vicepreşedintele Parlamentului ungar, pe 24 octombrie, la Berlin.

Nu toată lumea este însă de acord cu această afirmaţie. Pentru unii, gulaş-putinismul lui Viktor Orbán şi alinierea iresponsabilă a Ungariei la politica (geo)energetică a Rusiei este, în realitate, ofensa cea mai mare adusă martirilor din 1956 striviţi de şenilele sovietice. Aşa, cel puţin, a gândit Departamentul de Stat când a decis recent să sancţineze drastic Budapesta pentru faptul că a ales să devină „calul troian” cel mai eficace al Moscovei în spaţiul euroatlantic.[1]

O nouă eră în relaţiile ruso-maghiare

Problemele cu Ungaria au început de mult. Victoria zdrobitoare în Ungaria a partidului FIDESZ, condus de Viktor Orbán, la alegerile din 2010 a generat primul guvern monopartid al Ungariei de după 1989. Agenda pusă între paranteze sau temperată a primului mandat al premierului Orbán (1998-2002) revine acum vertiginos pe agendă. În primul rând, naţionalismul post-Trianon atât de specific ungurilor. Atunci, tânărul premier iniţia controversata „lege a maghiarilor de pretutindeni”, dar referendumul pentru dubla cetăţenie, organizat ulterior tot de el, în opoziţie fiind, a eşuat din pricina unei participări insuficiente a populaţiei. Cu timpul, s-a creat aproape unanimitate la Budapesta pentru acceptarea „dublei cetăţenii”, iar astăzi este o realitate. După 2010, tot Ministerul de Externe ungar a fost restructurat, una dintre modificări vizând înfiinţarea unui departament pentru maghiarii de dincolo de graniţe. „Noile” preocupări regionale ale Budapestei nu vin deloc pe un teren gol. Mizele geopolitice regionale au fost o constantă. Interesul acut pentru Republica Moldova, de pildă, trebuie aşezat în aceeaşi perspectivă, respectiv al diplomaţiei de tip biliard şi cu interes identitar vădit. Budapesta se uită la România prin Chişinău, şi are acordul şi sprijinul complet al Moscovei pentru asta. După integrarea în U.E. a Ungariei, toate poziţiile importate ale reprezentării europene ale Bruxellesului la Chişinău au revenit Ungariei - reprezentantul U.E. pentru Republica Moldova, generalul care conducea misiunea europeană de la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM), Ambasada Ungarie devine centrul Schenghen în Republica Moldova, şeful misiunii parlamentare care verifica alegerile parlamentare decisive din 2005 era tot ungur etc. Toate aceste lucruri nu se puteau face fără acordul tacit al Moscovei, chiar fără încurajările ei. Pe vremea când României i se expulzau diplomaţii (2009), diplomaţii unguri ieşeau cu Vladimir Voronin la vânătoare şi erau extrem de preocupaţi de situaţia minorităţii ruse şi a drepturilor ei din Republica Moldova. După instalarea la putere a regimului Orbán din 2010, firul se reînoadă: oficialii maghiari de la Budapesta au sistematic luări de poziţie pe problematica transnistreană, cerând autonomie pentru regiune - evident cu gândul la alte teritorii. Începând chiar din 2009, Zsolt Nemeth, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, pe atunci preşedinte al Comisiei parlamentare pentru politică externă, adeptul riscantelor şi periculoaselor autonomii teritoriale, bătea mereu şaua să priceapă iapa cerând: „Autonomie teritorială în ceea ce priveşte Transnistria”. Astăzi, lucrurile funcţionează în acelaşi registru.

„Ungaria nu are amici sau inamici permanenţi, doar interese permanente”

Ambasadorul Ungariei în Republicii Moldova face vizite în UTA Găgăuzia, regiune rusofonă şi autonomă, se întâlneşte cu başkanul Mihail Formuzal, iar la finele anului trecut, preşedintele Consiliului judeţea Harghita îi trimitea lui Formuzal proiectul unui acord de colaboarare între judeţul Harghita şi regiunea Găgăuză. De fapt, dincolo de puseele istorice şi niţel patetice ale sângelui turcic (mai nou!) ce clocoteşte în inima ungară, sunetul de fond al acestor acţiuni geopolitice este Moscova. Ea le păstoreşte şi tot ea le deschide culoarul. Deloc întâmplător, după 2010, relaţia cu Rusia girată de fostul anti-comunist Viktor Orbán începe să-şi arate mugurii (sau colţii). Reiterând, parcă, dictonul churchillian - „Ungaria nu are amici sau inamici permanenţi, doar interese permanente” -, ministrul de externe Janos Martonyi făcea una dintre primele vizite la... Moscova! Acolo a discutat cu Serghei Lavrov despre o „nouă eră” în relaţiile dintre Rusia şi Ungaria. Mai mult, discuţia despre importanţa intrării Partidului „Noua Rusie” al lui Putin în Partidul Popular European - idee vehiculată într-o întâlnire anterioară de către Orbán şi Putin -, a indicat limpede şi fără echivoc care vor fi partenerii Moscovei putiniste în Ungaria. „Aici e vorba despre oameni serioşi care discută lucruri serioase” - s-a declarat, ritos, după întâlnire. Vorba şoricelului de pe pod din bancul cu elefantul: tropăim, tropăim...

Axa Moscova-Budapesta capătă chip strategic

Treptat, lucrurile au intrat în acceleraţia, iar relaţia Rusia-Ungaria atinge cote fără precedent, sub chipul unui parteneriat strategic asumat explicit. O declaraţie din 2013 precum cea a Directorului Politic al M.A.E. maghiar Szabolcs Takacs, care spunea că unul dintre scopurile majore ale politicii externe ungare este ca să reducă decalajul dintre U.E. şi Rusia, ar fi trebui să îngrijoreze mai mult. Budapesta năzuia să devină, cum ar fi zis un preşedinte american, o punte între U.E. şi Rusia. Sau, mai bine zis, o gazdă a Rusiei! Viktor Orbán s-a întâlnit cu Putin la Moscova la începutul anului 2013 şi au pus bazele parteneriatului strategic, ceea ce Budapesta numea „strategia deschiderii către Est”. Aceasta include chestiuni serioase, grele, grave. Nu e vorba despre schimb de mesaje sau politicoase acorduri culturale, ci de construcţia de către Rusia a două reactoare nucleare în Ungaria, de promovarea conductei South Stream, de comerţul agricol. Rusia a fost în 2013 oaspete de onoare la Târgul agricol de la Budapesta, unde s-a anunţa un reviriment comercial între cele două state, care oricum e undeva la 12 miliarde. Rusia este partenerul economic principal al Ungariei din afara UE, iar Moscova şi Budapesta anunţă deschiderea camerelor de comerţ ruso-maghiare din Moscova până la Rostov, Krasnoyarsk, Irkuţk sau Novorosisk. Toate puncte strategice. Ungaria, la rândul ei, a fost invitatul de onoare la marele Târgul de carte de la Moscova din septembrie 2013. Deci, un joc diplomatic extrem de consistent şi un parteneriat strategic care începe să funcţioneze pe toate nivelele. Acasă, regimul Orbán continuă politica „independentă” faţă de Bruxelles, irită instituţiile şi băncile europene, iar riposta, atunci când este, e, inexplicabil, slabă. Mai mult, anul trecut, în plină criză a relaţiilor Budapesta-Bruxelles, Viktor Orbán este invitat în eurosceptica Londră, unde s-a întâlnit cu premierul conservator David Cameron. În program a fost inclusă şi o vizită la prestigiosul Chatham House, unde a ţinut un discurs pe teme politice, dar şi strategice. Discursul său s-a numit „Rolul valorile tradiţionale în viitorul Europei” şi a fost lăudat de presa conservatoare. Printre altele, Orbán a spus acolo că, în condiţiile eşecului Europei post-naţionale şi a îndepărtării şi izolării Vestului de periferia sa estică, statele abandonate de aici nu vor mai putea evita o relaţionare cu Rusia, chiar o confruntare negociată. Tot ceea ce face acum Budapesta, adică întărirea statului, centralizarea şi preluarea pârghiilor de putere la guvern, nu face decât să pregătească o asemenea relaţionare. Unii l-au crezut sau au vrut să îl creadă. O agenţie de anvergura lui Stratfor îl laudă pentru această intuiţia geopolitică excelentă şi îl compară, incredibil, cu amiralul Horty - ambii, chipurile, nevoiţi să acţioneze în perioade nefaste şi conjuncturi geopolitice contorsionate.

Ocupaţia germană şi inocentarea Ungariei

„Amiralul” Viktor Orbán nu se opreşte aici şi reuşeşte, printr-un gest extrem de controversat, să umilească însuşi locomotiva politică şi economică a Europei. Şi numai pe ea! Pe 17 ianuarie 2013, guvernul ungur decide ridicarea unui monument care să comemoreze invadarea Ungariei de către Germania nazistă din 1944. Berlinul, fireşte, nu s-a simţit deloc confortabil în faţa acestui scenariu ridicol prin simplismul său, de genul „germanii cei răi” versus „ungurii cei inocenţi” dar, din motive lesne de înţeles, nu a protestat. Chestiunea este însă alta. Istorici profesionişti, inclusiv maghiari, au criticat monumentul şi, mai ales, naraţiunea simplistă şi caricaturală care stă în spatele acesteia. În opinia unor reputaţi experţi internaţionali, gestul oficialităţilor a fost de a plasa vinovăţia strict şi exclusiv pe Germania şi, pe cale de consecinţă, de a exonera regimul Horty şi Ungaria de orice vină (asta în ciuda constatăriilor lui Eichmann însuşi care, la faţa locului, confruntat cu zelul maghiarilor în „soluţionarea chestiunii evreieşti”, s-ar fi convins definitiv, după propria-i mărturisire, de rădăcile hunice ale populaţiei!). După cum a relatat presa internaţională, un prestigios specialist precum Randolph L. Braham (cercetător american de origine română asupra Holocaustului) a returnat Ungariei o înaltă distincţie primită de la şeful statului, în semn de protest faţă de ceea ce el a numit o „campanie care falsifică istoria şi are scopul să exonereze regimul Horty”. Nu a fost singurul protest, iar un grup de 30 de membrii ai Congresului american de origine evreiască şi-au exprimat şi ei dezacordul. Viktor Orbán a rămas neclintit în faţa acestor acuzaţii şi a replicat, într-o scrisoare către 30 de membrii evrei a Congresului american, că „durerea pierderii libertăţii Ungariei este forţa motrice din spatele memorialului victimelor ocupaţiei germane”. Mai mult, „din punct de vedere moral, (gestul de ridicare a monumentului) este exact şi imaculat”.

„KGBéla”, Ungaria, N.A.T.O. şi spionii ruşi

La puţină vreme de la intrarea în N.A.T.O. a Ungariei (2009), un oficial al Alianţei sugera exasperat că dacă ar fi existat un mecanism de eliminare a unui stat din N.A.T.O., această ţară ar fi fost prima pe listă. În acest moment, Ungaria pune în continuare probleme şi din această perspectivă. Cheltuielile militare sunt undeva la 0,8% din P.I.B., de peste două ori mai mic decât în 2001, când era de 1,8%, dar nimeni de la Budapesta nu pare preocupat de asta. Lucrurile sunt însă şi mai grave şi ţin de slăbiciunile sistemului de securitate şi autoprotecţie al Ungariei ca atare. Aparent, un svaiţer. Cazul cel mai popularizat de presă este cel al lui Béla Kovács, reprezentant al partidului extremist Jobbik în Parlamentul European şi acuzat că ar fi agent F.S.B. Chestiunea a explodat în presa de la Budapesta. Deşi spectaculos şi abundent instrumentat politic, cazul denumit „KGBéla” nu acoperă însă toată povestea riscurilor de securitate pe care le ridică Ungaria. S-a vorbit abundent despre „Jobbik şi conexiunea rusă” sau relaţiile politice şi financiare pe care acest partid le-ar avea la Moscova. Din păcate, realitatea pare incomparabil mai complexă şi, într-o mare măsură, cazul lui Béla Kovács a fost şi o manipulare. Nu pentru că Béla Kovács ar fi fost nevinovat sau că nu ar exista respectiva „conexiune rusă”, ci pentru că strategia de a arunca totul pe partidul Jobbik (vinovatul de servici) a devenit politică de stat la Budapesta, dar şi grilă interpretativă pentru mulţi comentatori în ceea ce priveşte Ungaria. Nimic mai fals. În realitate, nu reprezentanţii Jobbik, cu toate păcatele lor (sunt o mulţime şi inacceptabile), ci reprezentanţii oficiali şi legitimi ai Ungariei promoveză acorduri strategice cu Moscova, semnează acorduri cu Rusia pentru două reactoare nucleare în Ungaria, se feresc să condamne acţiunie Rusiei în Crimea sau promovează construirea gazoductului South Stream, blocând Ucraina şi încercând să oculteze Comisia Europeană. Nu Jobbik guvernează Ungaria, ci regimul Orbán! Iar despre Ungaria lui Viktor Orbán se scrie în publicaţiile de specialitate fie că promovează slăbirea N.A.T.O. prin provocarea iredentismului pe teritoriu acestei organizaţii fie în aceşti termeni: „Nicio ţară europeană nu poate ilustra mai bine cum Rusia poartă un război special decât Ungaria, care este membru al U.E. şi N.A.T.O. Servicile secrete ruse sunt extrem de active în Ungaria, cu agenţi scufundaţi adânc în politică, sectorul de securitate şi economie... Budapesta are o problemă contrainformativă strategică şi nu se poate apăra singură”.[1]

„Masca a căzut”. Viktor Orbán vine în România să respingă „democraţia liberală”

De parcă toate acestea nu erau suficiente, Viktor Orbán mai adaugă o tuşă hâdă în acest tablou deja sumbru. Pe 26 iulie 2014, premierul vine în România unde, la Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad, pronunţă faimosul discurs în care denuţă „democraţia liberală” şi îşi exprimă admiraţia pentru „democraţiile neliberale” de tipul China, Turcia sau Rusia. Reacţiile nu se lasă aşteptate. Pe 7 august, prestigioasa „The American Interest”, tipăreşte un articol scris de profesorul Charles Gati, specialist în probleme maghiare, şi care se intitulează emblematic: „Masca a căzut”. Premierul ungur este desfinţat de cel pe care îl întâlnise la Washington în 1998 şi cărui îi mărturisea atunci, emoţionat, că „tot ceea ce ştiu despre politică contemporană şi istoie am învăţat de la profesorul Gati”. Concluzia articolului este că Viktor Orbán a renunţat la valorile euroatlantice şi a îmbrăţiţat, fără rest, naţionalismul autoritar de tip Putin. La portretul făcut de istoricul american nu se mai poate adăuga nimic: „Orbán şi-a dat acum jos masca democratică. Discursul său confirmă fără drept de apel ceea ce criticii săi interni şi externi au spus ani de zile despre democraţia sa manageriată şi ceea ce până acum propagandiştii şi susţinătorii lui fideli au negat cu înverşunare”.

Geopolitica bate politica.Ceasul a început să ticăie

Dacă România ar fi făcut sau ar fi spus un sfert din câte spunea sau făcea Ungaria, era de mult scoasă şi din U.E. şi din N.A.T.O., dar Budapesta lui Viktor Orbán a continuat să fie tolerată, sprijinită tacit, fie şi prin tăcere. De ce s-a petrecut asta rămâne un mister. Să fie de vină doar criza economică? Lobby-ul unguresc din capitalele euroatlantice? Sau, mai degrabă, a fost Ungaria un experiment tolerat pentru a vedea până unde se poate întinde rezistenţa la o Uniune Europeană croită pe un model german şi ale cărei premise nu erau împărtăşite de toată lumea? Greu de spus. Cert este că lucrurile au ajuns astăzi la un nivel de la care încolo nu se mai poate merge. S-a ajuns la o linie roşie. În fapt, niciuna dintre defecţiunile sau acuzaţiile la adresa Ungariei dintre cele inventariate mai sus, singură, nu a reuşit să genereze o reacţie decisivă din partea marilor actori strategici din regiune, în special din partea S.U.A. A fost nevoie de încă ceva. Iar ingredientul care a umplut paharul a fost războiul din Ucraina şi reacţia Budapestei la acesta. Geopolitica bate politica! Regimul Orbán devine intolerabil citit prin această grilă şi devine, astăzi, ţintă. Nu a avut, practic, nicio reacţie la agresiunea rusă în Crimea, s-a opus şi se opune în continuare sancţiunilor europene, ridică intempestiv chesitunea minorităţii maghiare din Ucraina într-un moment complet inoportun şi, cireaşa de pe tort, blochează retransmisia gazului pentru Ucraina tocmai când Kievul negociează cu Rusia şi tocmai după vizita la Budapesta a Preşedintelui Gazprom, Alexei Miller. Aici, probabil, trebuie căutată explicaţia reacţiei americane. Jocul periculos al Budapestei nu (mai) poate scăpa nesancţionat. Nu ştim, în acest moment, cât timp şi cât de profundă va fi confruntarea din Ucraina, care va continua fie şi prin mijloace nemilitare. Nu ştim care va fi reacţia Rusiei în această iarnă atunci când va negocia cu noul guvern de la Kiev. Dar arma energetică va figura la loc de frunte, printre multele pe care Moscova le are la dispoziţie pentru a bloca Ucraina, în rastelul său. În aceste condiţii, vorbim despre o confruntare regională cu consecinţe imprevizibile. Ungaria - şi Slovacia, poate - vor trebui să înţeleagă aceste lucruri. Nu poţi lăsa America sau U.E. într-o confruntare cu Rusia cu flancul descoperit. O Ungarie care negociează absolut netrasparent, pe baze politice, nu economice, cu campania rusă de stat Rosatom construirea a două reactoare nucleare, taie gazele pentru Ucraina şi menţine proiectul South Stream pe agendă, sub privirile neputincioase ale U.E., îşi taie craca de sub picioare. Şi nu poate scăpa nepedepsită. Fără să forţăm comparaţiile, intervenţia Americii la Budapesta poate fi citită prin aceeaşi grilă de lectură precum în cazul Ucrainei. Aşa cum un eşec major al diplomaţiei europene la Kiev a generat intervenţia Americii în Ucraina, tot aşa se pare că un eşec major al U.E. de a opri Rusia să i se aşeze la masa de negocieri energetice pe scaunul Budapestei generează, firesc, sprijinul american. Indirect, confirmarea explicaţiei geopolitice vine de la agenţiile de presă ruse, care au circulat abundent ideea că sancţiunile se datorează cooperării ruso-ungare (o fi ştiind ele de ce!). Cel mai citat autor a fost Gabor Stier, editorul de politică externă al publicaţiei maghiare „Magyar Nemzet” (apropiat de FIDESZ) care spunea, aflat zilele acestea la Soci la Clubul Internaţional de discuţii Valdai: „Sunt inclinat să cred că aceasta este o pedeapsă pentru faptul că noi discutăm cu Rusia... Comportamentul Ungariei în relaţiie cu sancţiunile impuse Rusiei a fost rezervat. Ungaria îşi construieşte relaţiile cu Rusia pe baze pragmatice”. Şi, ca o concluzie: „America crede că noi suntem corupţi, dar noi suntem un stat suveran, şi acestea sunt treburile noastre. Mulţi oameni în SUA nu le place că Viktor Orbán este foarte independent. Noi nu credem că democraţia liberală este singura democraţie posibilă... Corupţia e doar o scuză”. Să mai notăm, în treacăt, un singur lucru: pe lista invitaţiilor la Clubul Valdai, unde discursul major a fost al preşedintelui Putin, singurul premier din spaţiul euroatlantic invitat a fost Viktor Orbán.

Regimul Orbán îşi schimbă atitudinea sau pleacă

Din această perspectivă, ipoteza după care intervenţia dură a Americii este consecinţa jocului duplicitar şi periculos pe care îl face Ungaria în parteneriatul său cu Rusia pare cea mai coerentă expicaţie a gestului din 6 octombrie, când Ambasada S.U.A. din Ungaria a anunţat Ministerul Afacerilor Externe de la Budapesta că şase oficiali guvernamentali au primit interdicţie de intrare în America. Atunci s-a dat semnalul. De atunci încolo, nimic nu este foarte limpede, nici numele, nici calitatea celor sancţionaţi. Dar explicaţia de tip geopolitic nici măcar nu mai face ca numele în cauză să fie importante. Ele sunt pretextul, nu textul represaliilor pe care le va suferi Ungaria. E un semnal, iar Budapesta va trebui să îl ia ca atare. Este evident că sancţiunile parteneriatului ei cu Moscova nu se vor opri aici. Iar „amiralul” Viktor Orbán, cu toată moştenirea sângelui său turanic, nu poate câştiga acest război. Regimul Orbán îşi schimbă atitudinea sau pleacă.

-----------------------------------------------
[2]The XX Comitee, „How Russia Wages Special War Against NATO and EU”, 14 august 2014.
footer