Revista Art-emis
Naţiunea, eterna iubire (5) PDF Imprimare Email
Dr. Vlad Hogea   
Marţi, 09 Septembrie 2014 18:25
Dr. Vlad Hogea, art-emisO controversă fără sfârşit a vizat relaţia dintre naţionalism şi patriotism. Deşi unii susţin că naţionalismul nu înseamnă nimic în plus sau în minus faţă de patriotism – credinţa în idealurile naţionale şi apărarea intereselor naţionale, există şi păreri potrivit cărora naţionalismul e o ramură a patriotismului: toţi naţionaliştii sunt patrioţi, dar nu toţi patrioţii sunt naţionalişti. Aceasta pentru că patriotismul înseamnă loialitate faţă de o ţară, însă nu toate ţările sunt omogene din punct de vedere naţional. Este posibil să fii patriot canadian sau belgian, dar e oximoronic să fii naţionalist belgian sau canadian, pentru că fiecare dintre aceste două ţări include două naţionalităţi: canadienii - francezi şi englezi, belgienii - valoni (francezi) şi flamanzi (olandezi). Charles Maurras stăruia că „patriotismul este pioşenia faţă de solul naţional, pământul strămoşesc şi, prin extensie, teritoriul istoric al unui popor; virtutea pe care o desemnează se aplică apărării acestui teritoriu contra Străinului din exterior. Naţionalismul nu se raportează numai la pământul strămoşesc, ci la strămoşii înşişi, la sângele acestora, la opera şi moştenirea lor morală şi spirituală, înainte chiar de aceea materială. Naţionalismul presupune salvarea tuturor acestor comori, care pot fi primejduite fără ca străinii să treacă graniţa, iar teritoriul să fie efectiv invadat. Naţionalismul apără naţiunea contra Străinului din interior. [...] Naţionalismul impune tuturor chestiunilor diverse care i se înfăţişează un numitor comun: Interesul Naţional”.[1] Naţionalismul îşi propune să promoveze interesele tuturor celor de aceeaşi natio, adică ale unui grup care are o origine şi educaţie comune, cu alte cuvinte, care are obiceiuri de comunicare complementare. Patriotismul îi priveşte pe toţi rezidenţii unui grup etnic, indiferent de originea lor etnică. Naţionalismul îi priveşte pe toţi membrii unui grup etnic, indiferent de ţara lor de rezidenţă[2] la fel de adevărat este că „”naţionalismul e preocupat în primul rând de independenţa şi unitatea naţiunii; patriotismul este pasiunea care-l influenţează pe individ să-şi slujească obiectul devotaţiunii - patria sa, fie apărând-o de invazii, fie aparându-i drepturile, fie menţinând vigoarea şi puritatea legilor şi instituţiilor”.[3]
 
O altă problemă este cea a relaţiei dintre multiculturalism şi identitate; autorul unei cărţi teziste apărute de curând încearcă să inoculeze virusul unei otrăvitoare diversiuni şovine, antiromâneşti. Totuşi, dacă citim printre rânduri, vom şti să separăm minciuna de adevăr. Iată câteva pasaje: “Identitatea de grup este indicatorul intensităţii conştiinţei identitare a comunităţii etno-culturale, importantă din punctul de vedere al modelului şi este cu atât mai puternică cu cât există mai multe trăsături comune, caracteristice membrilor grupului. Astfel, indicatorii gradului de identitate sunt limba comună, religia, semnele fizice ale rasei, istoria şi cultura particulară comună de cel puţin o sută de ani, identificabile sub forma tradiţiilor ce prescriu ritualurile coexistenţei, obiceiurile juridice şi întreţes în mod definitoriu viaţa cotidiană. [...] O sursă probabilă a solidarităţii în societăţile moderne ar putea fi, evident, identitatea comună. La prima vedere, aceasta pare să fie liantul care îi uneşte pe cetăţenii unui stat şi care îi desparte de cetăţenii altor state, chiar şi de cei cu care se regăsesc, în alte contexte, într-o largă comuniune de valori fundamentale. Dacă analizăm însă problema identităţii ceva mai atent, realizăm că în societăţile multiculturale tocmai această identitate comună e ceea ce lipseşte, pentru că diferitele limbi vorbite, interpretările contradictorii - uneori chiar opuse - ale istoriei şi diferenţele religioase ridică bariere insurmontabile în calea unei comuniuni a identităţilor”.[4] Într-o abordare mai echilibrată a controversei identitare, naţionalismul este privit ca “o ideologie întemeiată pe convingerea că oamenii cu o identitate comună constituie o comunitate politică, socială şi culturală diferită. Această identitate comună rezidă în anumite caracteristici: etnicitate, descendenţă, limbă, cultură şi societate. Naţionaliştii au cerut întotdeauna de-a lungul istoriei ca guvernanţii să aibă aceeaşi identitate cu cei guvernaţi şi să se străduiască să conserve moştenirea spirituală naţională. Totodată, naţionaliştii fac distincţia între stat şi naţiune, în sensul că raţiunea de a fi a statului este să slujească intereselor naţiunii”.[5] În general, se consideră că multiculturalismul şi naţionalismul sunt concepte contrare. Există şi opinii diferite de aceea majoritară: “viziunea despre lume a multiculturaliştilor este aceeaşi pe care o au partidele anti-imigraţioniste din Europa - o perspectivă cultural-naţionalistă”. Iată şi câteva argumente: multiculturalismul aduce iarăşi în prim plan sâmburele tare al doctrinelor biologice rasiale, înlocuind cuvântul discreditat rasă prin sintagme precum identitate, cultură sau rădăcini. Există paralele evidente cu naţionalismul: credinţa în necesitatea fiecărei culturi în parte, loialitatea cerută de aceasta, datoria de a o transmite generaţiei următoare”.[6]
 
Interesantă este polemica dedicată raporturilor dintre naţionalism, conservatorism, progresism şi tradiţionalism. Cioran insista, nostalgic, că “progresul este nedreptatea pe care o făptuieşte fiecare generaţie faţă de cea care a precedat-o”[7], iar Chesterton observa ironic: Lumea s-a împărţit în conservatori şi progresişti. Treaba progresiştilor este să meargă înainte făcând greşeli. Treaba conservatorilor este să prevină ca greşelile să fie corectate”. Acelaşi autor constata că reformatorul întotdeauna are dreptate când greşeşte şi, în general, greşeşte când are dreptate”.[8] Lăsând gluma la o parte (pe jumătate!), distributistul englez puncta riguros: Progresul înseamnă că schimbăm lumea ca să se potrivească viziunii noastre, în loc să ne schimbăm mereu viziunea despre lume”.[9] Pentru unii, naţionalismul este în acelaşi timp conservator şi creator: se inspiră din trecut, dar nu se limitează la acesta. Conservatorismul, în sine, este ultima încercare inutilă de a opri schimbarea sau de-a o încetini. Naţionalismul este singurul care păstrează continuitatea dintre trecut, prezent şi viitor, nesacrificând realităţile trecutului şi prezentului de dragul unui viitor imaginar, dar nici sacrificând viitorul pe altarul unui trecut idilizat şi a unui prezent imperfect. Diferenţa esenţială dintre naţionalism şi conservatorism este următoarea: conservatorii predică tradiţia în general, în vreme ce naţionaliştii promovează o tradiţie anume - naţionalitatea. Tocmai de aceea, naţionalismul oferă o alternativă la liberalism coerentă şi superioară, ceea ce conservatorismul nu este în măsură să realizeze. Naţionalismul nu este legat de nici un sistem social decadent; este produsul democraţiei şi se poate dezvolta în limitele acesteia. Naţionalismul nu semnifică rezistenţa la progres, ci o redirecţionare a acestuia. Deşi are rădăcini în istorie, oferă, simultan, speranţe pentru viitor.[10] Negreşit, civilizaţia este starea socială în care individul care vine pe lume găseşte incomparabil mai mult decât aduce. Cu alte cuvinte, civilizaţia este în primul rând un capital. Apoi, este un capital transmis. Capitalizare si tradiţie - tradiţie înseamnă transmitere - iată doi termeni inseparabili de ideea de civilizaţie. Individul care vine pe lume este un moştenitor. Valorile care-i sunt transmise reprezintă o comoară pe care are datoria de a o apăra împotriva tuturor duşmanilor”.[11]
 
Lumea statelor naţionale este o lume construită pentru a păstra idealurile trecutului, şi în care schimbarea este limitată numai la cele necesare, o lume care se opune ‹schimbării de dragul schimbării. Dacă ordinea mondială este gândită astfel încât omogenitatea în interiorul fiecărui stat să fie maximizată, iar numărul statelor să fie minimizat, atunci acea ordine mondială este o ordine mondială naţionalistă, iar componentele ei sunt statele naţionale. Dacă sunt prea puţine state, şi fiecare dintre ele prea mare, atunci vor deveni eterogene în interior. Dacă sunt prea multe, vor diferi prea mult unul de celălalt. Există, totuşi, un număr optim de state, raportat la orice moment din evoluţia lor, în cadrul acestei ordini mondiale naţionaliste. Acest optim este determinat de limitele mijloacelor de comunicaţie şi transport şi de gradul dezvoltării politice şi sociale.[12] Există, aşadar, o arhitectonică geopolitică mondială care să constituie o alternativă la modelul actual de globalizare unipolară. Naţionalismul este capabil să furnizeze, în condiţii de civilizaţie şi democraţie deplină, o matrice organizaţională a lumii viitorului, un tipar mai potrivit, mai valabil şi mai uman decât cel care ni se pregăteşte din umbră. Având ambiţia nietzscheană ca în zece fraze să spunem ceea ce altul spune într-o carte, ceea ce oricare altul nu spune într-o carte, avansăm ideea unui Decalog Naţionalist, aşa cum a fost conturat de către cercetătorii contemporani[13] ai acestui fenomen magnific şi etern:
1) Totalitatea naţiunilor formează omenirea.
2) Nimeni nu poate pretinde că nu aparţine nici unei naţiuni.
3) Naţiunile sunt diviziunile naturale ale umanităţii.
4) Fiecare individ aparţine în mod organic unei naţiuni (nu doar prin alegere, prin exprimarea unei opţiuni).
5) Naţiunile există şi trebuie să continue să existe.
6) Naţiunile deţin monopolul formării statelor.
7) Nici o porţiune de teritoriu nu poate fi deţinută de o altă entitate în afara statului naţional.
8) Naţiunile sunt sacre.
9) Naţiunea conferă un statut special.
10) Naţiunile nu pot fi suprimate.
 
Conceptul de naţiune ne duce cu gândul la ideea de putere politică. Cu cât e la mijloc mai multă putere, cu atât se evidenţiază legătura dintre naţiune şi stat. Naţiunea modernă este o comunitate care, pe cale de normalitate, tinde să producă un stat de sine stătător[14]; bineînţeles, o uniune convenţională nu este o ţară.[15] În Estul Europei, la începutul secolului al XX-lea se ajunsese la concluzia următoare: Noi, slavii, distingem cu greu statul de naţiune”[16], făcându-se chiar o clasificare a naţiunilor, pe acest criteriu: Există culturi-naţiuni şi state-naţiuni”.[17] De atunci se acceptă concluzia că naţiunea culturală pune accentul pe etnie, limbă, istorie comună, iar naţiunea politică este aceea în care cetăţenia are o importanţă mai mare decât identitatea etnică.[18] S-ar putea spune chiar că istoria autodeterminării este istoria formării naţiunilor şi a spargerii statelor.[19]
 
În vremea noastră, unii definesc statul naţional ca fiind “un sistem politic în care funcţiile executive, legislative şi judecătoreşti fundamentale sunt centralizate în mâinile unui guvern naţional şi care permite în principiu participarea tuturor cetăţenilor adulţi, pe baze egalitare, la viaţă politică. Cele două caracteristici au dat naştere la dualitatea guvern - societate”.[20] Noi rămânem la ideea exprimată cu decenii în urmă, că factorul hotărâtor în zămislirea unei naţiuni e cel subiectiv, e conştiinţa unităţii care, fără discuţie, e opera statului modern. Se poate oare vorbi de o naţiune când sunt prezenţi numai factori externi, fără conştiinţa identităţii lor? Desigur că nu. Naţiunea, ca individualitate colectivă, e un produs al conştiinţei de sine, al reflecţiei aspupra condiţiilor ce ţin laolaltă o seamă de oameni. Pe scurt, naţiunea e un concept modern, şi închegarea ei coincide cu avântul noii cugetări. Naţiunea modernă se organizează în stat: idealul e statul naţional”.[21] Alexis de Toqueville spunea că ar fi o mare nenorocire pentru omenire dacă libertatea s-ar infăţişa pretutindeni sub acelaşi chip”. Parafrazându-l pe marele gânditor francez, am putea avertiza asupra nenorocirii care s-ar produce dacă picătura de sacralitate dată omului de către Dumnezeu s-ar înfăţişa pretutindeni sub acelaşi chip. Dar nu. Din fericire, sunt chipuri diferite. Şi, pentru că trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Naţiunii.
_________________________________________
[1] Charles Maurras, Mes idées politiques, Paris, 1937.
[2] Karl Deutsch, Nationalism and Social Communication: An Inquiry into the Foundation of Nationality, New York, 1953.
[3] Louis L. Snyder, The Meaning of Nationalism, 1954.
[4] Levente Salat, Multiculturalismul liberal, Ed. Polirom, 2001.
[5] Doug Vandinan, The Essence of Nationalism, 2001.
[6] Paul Treanor, Why Multiculturalism is Wrong, 2002.
[7] Emil Cioran, Despre neajunsul de a te naşte, Paris, 1973.
[8] G.K. Chesterton, ILN, 28 octombrie 1922.
[9] G.K. Chesterton, Orthodoxy, 1908.
[10] Vezi Karl Jahn, Why I Am Not a Conservative, 2000.
[11] Charles Maurras, cf. Jacques Bainville, La Fortune de la France, Paris, 1937.
[12] Paul Treanor, Structures of Nationalism, 1997.
[13] Paul Treanor, Genocide, World Order and State Formation, 2002.
[14] Max Weber, Essays in Sociology, 1958; vezi şi David Little, Belief, Ethnicity and Nationalism, 1995.
[15] Ernest Renan.
[16] Thomas Masaryk.
[17] Friedrich Meinecke.
[18] Cf. Grete Tartler, Europa naţiunilor - Europa raţiunilor, Ed. Cartea Românească, 2001.
[19] Alfred Cobban.
[20] R. Bendix, S.M. Lipset, Class, Status and Power - Londra, 1966.
[21] Mircea Florian, Sensul unei noi filosofii româneşti, Bucureşti, 1933.
footer