Revista Art-emis
Viaţa evreilor strămutaţi în Transnistria (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Duminică, 10 August 2014 16:58
Prof. univ. dr. Ion Coja, art-emis„Nu am auzit să fi existat un singur evreu atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina[6] care să fi protestat verbal, necum să se opună corelegionarilor beți de ură (ură de rasă, nu de clasă), care s-au dedat la acte de pură bestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii civili porniți în refugiu.[7] Evrei mizerabili! Buni de împușcat, nu de evacuat în Transnistria. Din păcate, după un an, când administrația românească a revenit în Bucovina și Basarabia, nu s-a putut stabili exact care au fost evreii aceia mizerabili. Neputând fi identificați criminalii, s-a trecut la măsura logică: evacuarea tuturor evreilor. În felul acesta se putea ști că au fost evacuați și evreii trădători, neloiali, vinovați față de statul român, evrei bolnavi de anti-românism, evrei ne-oameni!
 
Au fost însă și evrei nevinovați printre cei evacuați! Poate că cei mai mulți erau evreii nevinovați! Tocmai de aceea regimul de care au avut parte în Transnistria a fost unul plin de omenie, de compasiune chiar. Știu bine ce vorbesc și ce sens au cuvintele omenie și compasiune! Așa se face că majoritatea evreilor care „evadau” din Transnistria făceau tot posibilul să ajungă în România, la București mai ales, sau de unde erau. Cu câteva excepții, puține, dar spectaculoase. Cum ar fi tatăl lui Norman Manea, care pleacă fără probleme din Transnistria și trece cu mari riscuri linia frontului la ruși. În urma sa, familia nu risca nimic, nu pățește nimic, nimeni nu le reproșează trădarea tătânelui. Numai feciorul său, peste ani, îi va lua apărarea într-un text confuz, numit roman, în care ne povestește, dar nu ne explică cum era posibil ca familia sa, „deportată” în Transnistria, să primească vizita din România a unor prieteni, pe care să-i mai și găzduiască câteva săptămâni. Și în situația aceasta s-au aflat mulți evrei în Transnistria: le veneau musafiri din Țară. Unde i-au găzduit pe acei musafiri? În cocinele de porci, unde, cum jură strâmba Sonia Palty, au locuit evreii evacuați în Transnistria?! Ce fel de deportare a fost aia? Cum ar veni să aflăm că la Aiud sau la Canal veneau rudele să-și petreacă week-endul alături de cei dragi? Alături de Petre Țuțea, alături de Iuliu Maniu, de Gheorghe Brătianu. Da, a fost un holocaust în România, dar asta după august 1944! Au fost și mulți evrei în acel Holocaust, dar nu ca victime, ci de partea cealaltă a baricadei!
 
Cade, potrivit lui Ioan D. Popescu, și minciuna cu evreii scoși la munci istovitoare, extenuante. Antonescu i-a deportat pe evreii suspecți în Transnistria nu ca să-i pună să muncească - cum a fost cazul lagărelor de deportare germane, ci ca să-i izoleze, să-i împiedice să se dedea la acte de sabotaj și diversiune în favoarea inamicului sovietic. I-a lăsat pe evrei să se descurce singuri. Să-și găsească de lucru, dacă nu le-a plăcut să stea cuminți în România. Astfel că principala preocupare pentru evreii din Transnistria a fost cum să găsească de lucru, ca să-și poată câștiga existența. Același Grotzman declară, la începutul depoziției sale: „Printre evrei se știa că la Tiraspol […] se poate câștiga o bucată de pâine prin muncă cinstită” [8]
 
Cum s-au descurcat evreii „prin muncă cinstită” în Transnistria? Unii foarte bine. Cu ani în urmă, când nici nu se pomenea de vreun holocaust în Transnistria, un domn ne povestea la o cafea băută la Athenee Pallace cum și-a făcut el armata în Transnistria, cum a făcut avere. Făcea naveta Transnistria-București. Uniforma militară îl apăra de orice control, iar el venea la București cu sume mari de mărci germane „de ocupație”, valabile în teritoriile ocupate și administrate de germani. Le aducea de la evrei din Transnistria și le ducea unor evrei din București. Aceste mărci erau aceleași la Paris și la Odesa. Numai că la Odesa se procurau ușor și, via București, ajungeau în Franța, iar de acolo veneau, cumpărate pe acele mărci, bijuterii, opere de artă etc. Nu l-am crezut, dar după 1990 a apărut confirmarea, documentul, publicat chiar de un evreu: Teodor Wexler. În volumele masive de documente privind situația evreilor din România, răposatul Wexler, evreu de bună credință, a publicat și stenograma unei discuții despre evrei într-o plenară a P.C.R. ținută în 1945, 5 octombrie. Iată ce spune Vasile Luca, în deplin consens și cu ceilalți comuniști participanți la discuție, majoritatea evrei: „Și ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci de ruble. Au cumpărat ruble cu 5 lei și le-au vândut cu suta apoi. […) În scurt timp au devenit milionari! […] S-au îmbrăcat în uniforme rusești și au luat vitele de la țărani.” [9]
 
Așadar, de la holocaustul din Transnistria evreii se întorc cu saci de ruble! Cum ar fi oare să aflăm că evreii s-au întors milionari de la Auschwitz?! Cine ne-ar crede? Cine ne-ar mai crede că la Auschwitz a fost holocasut? Iată însă că de la holocaustul din România te puteai întoarce cu „saci” de bani. Atunci cum rămâne cu acest holocaust, despre care unii, în frunte cu rabinul șef Moses Rozen, au afirmat că a început în România? Tot ce se poate dovedi cu documente este că la noi, în România, țară unde tout est pris à légère  a început „Holocashul”, chiar înainte de a se încheia Holocaustul, caz clar, indiscutabil, de protocronism românesc! Să vedem cine ne contestă și această prioritate mondială: Holocashul a început în România! Avem dovezile necesare!
 
În fine, că tot vorbeam mai sus de umorul evreiesc, mi-e ușor de imaginat cât s-a râs la București, în cercurile evreiești cele mai înalte, pe seama evreilor fraieri din Occident. Aceștia erau bombardați cu scrisori prin care li se cerea ajutor material, bani adică, pentru a întreține lupta de rezistență armată împotriva asupririi și abuzurilor regimului dictatorial al Mareșalului. Acele scrisori vorbeau despre suferințe evreiești inimaginabile - cuvîntul inimaginabil face real și credibil orice scenariu -, dar și despre faptele de vitejie ale haluțimilor, evrei tineri din formațiunile paramilitare de auto-apărare a evreilor. Poduri aruncate în aer, trenuri pline de muniție și trupe deraiate și mitraliate, depozite de carburanți transformate în torțe imense etc., etc. Aceste compoziții literare (care au premers literatura realist-socialistă de după „Eliberare”, cu eminenți reprezentanți evrei) au avut mare efect în Occident, de pe urma lor veneau din America sume mari, mult peste nevoile Comunității, așa că un număr restrâns de activiși sioniști își opreau „partea leului” din acest ajutor. Gluma a ținut chiar și după ce autoritățile românești au intervenit și i-au arestat pe escroci. Norocul lor că au fost arestați. Nu au apucat să fie judecați, căci a survenit 23 august eliberator din pușcării! Așa că după 23 august 1944 au putut pretinde că sunt victime ale regimului, luptători anti-fasciști neînfricați... cu pensiile și onorurile adiacente. De data asta plătite de fraierii de români, nu de fraierii de evrei americani. Alte glume, alte hohote de râs în sânul evreimii românești. Că și evreii sunt mari meșteri în a lua la mișto încercările vieții, ale istoriei!
Ce s-a mai râs și atunci când, tot după 1944, au început evreii să fie recompensați pentru suferințele din anii de dictatură antonesciană, mulți dintre ei cu diplome universitare și cu funcții intelectuale. Cei mai mulți evrei - cu Brucan în frunte -, s-au vrut profesori universitari. Unul dintre ei a rămas de pomină printre ovrei: a cerut să fie numit conferențiar universitar, spre mirarea celorlalți. După ce și-a luat patalamaua în mână, colegii de… catedră l-au întrebat de ce așa modest? De ce numai conferențiar? Și ce au mai rîs! Bietul Ițic, care în viața lui nu călcase prin vreo universitate, nici măcar ca student repetent, crezuse, în ingenuitatea sa congenitală, că rangul de conferențiar este cel mai mare, doar despre profesori auzi la tot pasul! Iar el nu cunoscuse niciun conferențiar, așa că i-a plăcut și a ales să fie ceea ce nu înțelesese ce înseamnă. Repet: ce s-a mai râs la Comunitate pe seamă acelui evreu naiv și neinformat! Drăguțul de el!
 
Dar cel mai mult s-a rîs totuși pe vremea lui Antonescu! Scosese Antonescu niște legi anti-semite de te cruceai! Pentru te miri ce fleac erau bieții evrei condamnați la zile întregi de recluziune, de temniță. Uneori chiar și o săptămână. Cel mai puțin, o zi lumină, de expunere la stâlpul infamiei. E drept, la acest din urmă supliciu barbar, de inspirație medievală, nu a fost supus decât un singur evreu, Alexandru Spiegel, din Hârșova. A fost acuzat - tata zicea că pe nedrept -, pentru stocare de produse alimentare. Așa că la începutul lunii Ianuarie 1941, evreul nostru și trei țărani români, cu aceeași culpă, au fost expuși în piața mare din Hârșova, să-i vadă lumea și să-i rușineze. Seara, la lăsatul întunericului, au fost trimiși acasă. Nu se mai puteau ține bine pe picioare,  căci din cauza frigului mântuiseră tot ce adusese tata de mâncat și mai ales de băut, transformând locul de penitența într-un soi de picnic, improvizat în taxiul cu care tata a venit special de la Constanța, să nu rateze așa „oportunitate” de a-și exhiba anti-semitismul, „funciar la români”! (Am citat-o la Lya Benjamin - n.a.).
 
Am povestit această întâmplare pe site-ul meu, cu ceva vreme în urmă. Ca urmare, am fost căutat să mi se povestească ce se mai întâmpla la Constanța pe vremea Mareșalului când erau arestați evreii pe capete și condamnați, care la trei zile, care chiar la o săptămână de detenție. Pușcăria orașului era în plin centru, pe Tomis. Așa că era simplu pentru prietenii ovreiului sau ai ovreilor întemnițați să se prezinte la închisoare și să ceară vorbitor cu condamnatul. Directorul închisorii, constănțean și el, băiat de oraș adică, aproba fără nicio reținere. Mai ales că pe mulți evrei îi cunoștea pesonal. Le era prieten. La vorbitor, pe vremea aceea, se putea veni și cu de-ale gurii din bătrâni. Așa se face  că sala de vorbitor se transforma într-una de chef. Chef, chef. Numai lăutarii lipseau. Dar nu totdeauna. Când și când, printre deținuți, se mai nimerea și vreun lăutar, doi. Că doar prigoana antonesciană i-a vizat și pe țigani! Împotriva voinței lor erau scoși din celula sordidă și întunecoasă și puși să le cânte boierilor constănțeni, greci, turci, români sau armeni, evrei. Trebuie spus că la Constanța au trăit cei mai mulți evrei care s-au împăcat bine cu paharul. Nu le-a fost teamă că în vin se află adevărul și l-ar putea rosti fără voia lor!… Nu aveau ce să ascundă. Așa se face că evreu este cel care a rostit fraza magică „eu sunt de naționalitate constănțean!…”
Mi-nchipui și ce „mișto monstru” s-a mai făcut în cercurile evreiești și pe seama ideii, de un umor tipic evreiesc, de a se atârna înscripționarea „carne cusher” pe cadavrele legionarilor de care s-au folosit la înscenarea de la Abator, din ianuarie 1941. Cadavrele legionarilor, am zis. Nu ale evreilor! Evreii erau cu regia.
În concluzie: s-au petrecut în acei ani scene și momente de omenie înălțătoare. La Constanța, la București, nu mai vorbesc în Ardeal. În Moldova, la Iași, în Basarabia și Transnistria. Unele patetice, altele, nu puține, de tot hazul. Vestitul haz de necaz românesc! L-au simțit și evreii, chiar în timp de cumplit război mondial. Puțini au fost evreii din România care au avut ocazia să-l pipăie cât a fost de cumplit. Privilegiul ăsta l-au avut numai românii, câteva sute de mii, la Cotul Donului, în munții Tatra…
 
Așadar sunt tare și definitiv supărat pe evreii nemernici, mizerabili, care au scornit basna mizerabilă cu holocaustul din România. Îi iert pentru minciunile inventate, prin care s-ar discredita pentru vecie neamul românesc dacă ar fi luate în serios. E foarte ușor de demonstrat că sunt minciuni. Nu-i mai crede nimeni! Dar n-am să-i iert și nici Dumnezeu să nu-i ierte pe evreii care prin propaganda uriașă și stupidă dezlănțuită pe această temă mincinoasă au împiedicat să se afle despre momentele de excelență umană petrecute la așa zisul holocaust, momente care au ridicat valoarea ființei umane în general, nu numai în ipostaza ei românească. Au împiedicat consemnarea lor, ca momente de excelență românească, de omenie rodnică, în acțiune. La aceste momente fantastice în ordinea morală a lumii face trimitere expresă chiar și Filderman, liderul evreimii, în Testamentul său: „Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate și de ajutor între români și evrei (s.n. - I.C.) în anii de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor! Aș aminti doar câteva exemple:
- Grație intervenției energice a Mareșalului Antonescu, a fost oprită deportarea (în Germania - n.n., I.C.) a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;
- El a dat pașapoarte pașapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol;
- Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.”
Subliniez apăsat secvența „făcându-le să pară pierdute”, „să pară”! Cum vă spuneam: curat la mișto! De mântuială! Treabă românească! Nici de un holocaust ca lumea nu am fost în stare. Ditamai Mareșalul a ajuns „să se facă”, să joace teatru, să mimeze belirea evreilor, să mimeze holocaustul! Așadar mult clamata confiscare a averilor evreiești a fost făcută de sanchi, la derută! Numai pe hârtie. Ca să dea satisfacție comisarilor europeni de atunci. Ce scandal! Ce situație penibilă! Ce moment înălțător, de excelență românească! Fără pereche în acei ani de dezumanizare mondială!
 
Din păcate, corul impostorilor și al calomniatorilor a acoperit glasul evreilor normali, al evreilor cinstiți. Nu puțini, totuși insuficienți, din păcate! Astfel că la șapte decenii de la acei ani de cumpănă ne-am ales nu cu inventarul amplu, cuprinzător, a tot cuprinzător dacă s-ar fi putut, și atât de reconfortant al faptelor de solidaritate umană românească cu evreimea disprețuită și urgisită pe tot continentul. Cu chiu și vai au răzbit prin fortificațiile uitării și ale ignorării, ale minciunii, ici și colo câte o mărturie, cum sunt cele mai sus comentate. Dar celelalte, despre care avem toate motivele să credem că n-au fost puține, cine le mai recuperează din hăul uitării?! I-ați obligat prin teroare pe bieții oameni, evrei sau români, să le uite! Să le facă uitate, să le distrugă. Abia câteva au mai rămas, salvate ca prin minune. Slavă Domnului, deși sunt puține, sunt suficiente ca să putem reconstitui adevărul. Un adevăr reconstituit din cioburi. Din cioburi atât de curat strălucitoare.
 
De ce, domnilor evrei (mă adresez celor degenerați), activiști ai minciunii, de ce ați nesocotit dreptul nostru la adevărul integral despre omenia românească, a părinților noștri? Despre faptele lor minunate? Chiar nu vă simțiți bine în fața Omului frumos împlinit ca Om? Vă deranjează omenia? Cumva nu vă simțiți oameni? Nu sunteți, împreună cu noi, fiii aceluiași Dumnezeu? Vă indispunea bunătatea noastră fără de leac, nedezmințită nici în cele mai grele clipe? Vă umilea? Vă complexa? Vă umplea de venin? Chiar țineți ca nicio faptă bună să nu rămână nepedepsită? Ce milă și ce silă mi se face de voi! Sictir din fața mea!, cum ar zice orice evreu din Constanța.
 
P.S. Spuneam mai sus, despre cartea de care m-am folosit, că prin titlul ei, „Dosarele suferinței”, nu mi-a inspirat încredere și ani de zile, din păcate, am lăsat-o neatinsă. Iată de ce: în 1945, imediat după război, fiecare familie de evrei din România a primit o carticică, un chestionar lung, intitulat aproximativ la fel: „Dosarul suferințelor unei familii evreiești”, cu aproape 80 de întrebări, privind anii de prigoană prin care au trecut evreii din România. Întrebări de genul: ce bunuri materiale v-au fost confiscate? Ați fost dat afară din servici? Cât timp nu ați găsit de lucru după ce ați fost concediat? Etc., etc. Cu privire la evreii ale căror suferințe au fost „încununate” prin moarte, prin exterminare, nu apare însă nici măcar o singură întrebare. La pagina 2 este o întrebare vagă despre „victimele și dispăruții” din familia respectivă, iar când întrebarea devine mai detaliată, aflăm că prin termenul victimă se referă la „arestări, maltratări, evacuări, expulzări, pagube”... De asasinate, execuții în masă sau exterminare, genocid, pogrom, nici măcar o întrebare! Așadar, la data când s-a întocmit acest chestionar de către însuși Congresul Mondial Evreiesc, conștiința colectivă evreiască nu avea în vedere, ca suferințe extreme îndurate de evreii din România, decât „arestări, maltratări, evacuări, expuzări, pagube”!… S-a adunat astfel un material documentar imens: peste 100.000 de „dosare ale suferinței evreiești”. Acest material documentar extrem de prețios nu a fost niciodată adus în discuție de susținătorii genocidului din România. De ce? Probabil pentru că prin conținutul lor faptic infirmă orice supoziție de genocid, de holocaust. Mai mult, am primit informația că acest fond documentar, aflat în arhiva Federației Comunităților Evreiești din România, a fost distrus. Nu mi-a venit să cred. Drept care am cerut, în temeiul legii, să ni se dea acces liber la acest fond. Am fost plimbați cu vorba, cum că fondul se află în reorganizare. Vom reveni cu cererea noastră apelând la justiție! F.C.E.R. este bugetată se statul român și este obligată să ofere publicului interesat accesul la arhive.
----------------------------------------------- .
[6] Paul Goma, „Săptămâna Roșie (28 iunie -  3 iulie 1940)”,
[7]Paul Goma, Basarabia și „Problema”.
[8] Ibidem, pag. 184.
[9] Ibidem pag. 26-28
footer