Revista Art-emis
Naţiunea, eterna iubire (4) PDF Imprimare Email
Dr. Vlad Hogea   
Duminică, 10 August 2014 16:40

Dr. Vlad Hogea, art-emisPentru ca răul să triumfe, nu trebuie decât ca oamenii buni să nu facă nimic”.   (Edmund Burke)

„Naţionalismul este inseparabil de voinţa de putere. Ţelul nestrămutat al fiecărui naţionalist este să obţină mai multă putere şi mai mult prestigiu, nu pentru el insuşi, ci pentru naţiunea lui sau oricare altă unitate în care a decis să scufunde individualitatea”.[1] Acest prestigiu, această mândrie, această conştientizare a apartenenţei naţionale şi etnice li s-a părut de rău augur tuturor internaţionaliştilor, indiferent dacă aceştia purtau hainele colectivismului egalitarist de extremă stânga sau pe cele ale globalismului liber-schimbist. Marx şi Engels proclamau că „proletariatul nu are patrie”, iar Lenin anunţa că “proletariatul susţine orice [demers care] contribuie la eliminarea diferenţelor naţionale şi salută orice asimilare a naţionalităţilor”. Ca o răzbunare târzie, ideologia care a făcut posibilă înfrângerea comunismului (pe lângă schimbările din Uniunea Sovietică) a fost, fără doar şi poate, naţionalismul.[2] De cealaltă parte a cortinei ideologice, componenţii aripii capitaliste a internaţionalismului lansau exact acelaşi gen de campanii demascatoare” împotriva Doctrinei Naţionale. Naţionalismul ar fi “iraţional din punct de vedere psihologic, imposibil de aplicat în practică, utopic şi opus liberalismului[3], o ideologie a individualismului posesiv , un cameleon al istoriei care prezintă caracteristici diferite, în funcţie de perioada istorică investigată: proclamă, într-un anumit moment, liberalismul şi democraţia, pentru ca apoi să se transforme într-o forţă mobilizatoare şi justificată a autoritarismului.[5] Tomislav Sunic a dat una dintre cele mai bune replici la asemenea teorii aberante: “Nici o ţară exotică, nici munţi de aur, nici măcar o femeie nu pot scoate la iveală atâta pasiune ca pământul strămoşesc. Contrar tuturor alegaţiilor freudiene, mai mulţi bărbaţi au murit apărându-şi glia, decât apărându-şi nevestele. Dacă suntem de acord că puterea politică reprezintă afrodisiacul suprem, atunci naţionalismul trebuie să fie fiorul său cel mai profund”. Autorul adaugă şi faptul că în ciuda părerii generalizate, naţionalismul nu este o ideologie, deoarece îi lipseşte dimensiunea programatică şi nu se supune nici unei caracterizări”[6], nefiind singurul care gândeşte aşa. Mulţi gînditori contemporani consideră că naţionalismul nu vine cu un program politic prefabricat: poate fi democratic sau autoritar, radical sau reacţionar, în funcţie de istoria naţiunii respective şi de naţionaliştii înşişi. De altfel, Nae Ionescu, acum 70 de ani, mergea până într-acolo, încât afirmă că absenţa ideologiei şi programului din demersul naţionalist sunt chestiuni organice, fireşti: „Pentru naţionalişti, care sunt şi creştini, şi care, deci, sunt realişti, istoria nu are «sens». Din care pricină naţionaliştii nu au nici ideologie. Dar, neavând ideologie, naţionaliştii nu pot avea nici program. Ce program are bobul de grâu care încolţeşte, ce program are ploaia care cade? Naţionaliştii sunt gospodari, iar gospodăria e o stare naturală. Mă rog, plugarul care ară şi seamănă are program? Nu, el are, pur şi simplu, rost la treabă; şi la fiecare soroc face ceea ce trebuie. Asta e. Naţionalismul nu are program. De altfel, nu e numai părerea mea”.[7] În ciuda acestor precizări vizând absenţa progamului politic naţionalist, ne permitem să avansăm un set de 12 tendinţe întâlnite la majoritatea mişcărilor naţionaliste din lume, în ultimele două veacuri:
1) pentru cultură autohtonă - împotriva imitaţiilor;
2) pentru autodeterminare - împotriva statutului de colonie; 3) pentru protecţionism naţional - împotriva discriminării întreprinzătorilor autohtoni; 4) pentru integritate teritorială - împotriva cesiunilor;
5) pentru autonomie în politica statală - împotriva amestecului din exterior;
6) pentru un guvernământ stabil - împotriva anarhiei;
7) pentru autoritate - împotriva dictaturii;
8) pentru responsabilitate personală - împotriva paternalismului;
9) pentru ajutor reciproc - împotriva individualismului;
10) pentru loialitate - împotriva oricărei forme de activităţi subversive;
11) pentru competiţie - împotriva monopolului;
12) pentru naţionalism - împotriva internaţionalismului de orice factură.
 
Chiar şi cei mai acerbi critici ai curentului naţionalist sunt siliţi de evidenţele contemporane să recunoască următoarele realităţi: Naţionalismul presupune interzicerea secesiunii, în ciuda faptului că grupurile secesioniste sunt adesea naţionaliste. Este o greşeală să pui semn de egalitate între naţionalism şi secesionism. Accentul pus pe unitatea naţională şi pe indivizibilitatea naţiunii este unul prioritar în ideologia şi retorica naţionalistă”.[8] Legăturile stabilite de un individ, pe verticala timpului şi pe orizontale spaţiului, cu toţi conaţionalii săi, sunt prea puternice pentru a putea fi înlăturate cu una, cu două. Altfel spus: Naţiunile şi naţionalismul reprezintă o necesitate politică într-o lume a competiţiei şi a statelor inegal dezvoltate care au nevoie de putere de mobilizare şi de legitimitate populară”.[9] Pentru o sporită obiectivitate în analizarea realităţile cotidiene se pronunţă şi alţi autori contemporani: Sintagma naţionalism obişnuit este menită să acopere concepţiile care le-au permis naţiunilor occidentale să-şi continue existenţa istorică; naţionalismul, departe de a fi doar o modă, constituie o condiţie organică, intrinsecă, a existenţei acelor naţiuni. Pentru că discuţiile despre naţionalism au fost limitate la formele exotice şi pitoreşti ale acestuia, au fost scăpate din vedere aspectele care ţin de forma banală, obişnuită a respectivului fenomen. Se spune din ce în ce mai des că statele naţionale sunt în declin; naţionalismul nu mai reprezintă o forţă de primă mărime; la ordinea zilei este globalizarea. Dar o rememorare e oricând necesară. Spiritul naţional încă există şi lansează chemări pentru sacrificiul suprem. Zi de zi, simbolurile şi tezele sale sunt prezentate în public”.[10] Ne apropiem aici de o teză mai veche, dar deloc învechită:Dacă apartenenţa la o naţiune e un fapt firesc, naţionalismul trebuie să fie şi el un fapt firesc şi nicidecum o grea cădere în păcat. Naţiunea e nu numai categoria logică, ci şi colectivitatea reală care ne defineşte pe fiecare din noi, locul, cadrul şi principiul întregii noastre acţiuni şi existenţa în veac; în naţionalism nu e numai o doctrină politică, ci o atitudine polivalentă, care acoperă tot aşa de bine sectorul spiritual sau economic, politic sau cultural estetic al activităţii noastre”.[11]
 
Forţa acestei mişcări politice şi ideologice de a mobiliza mase largi de oameni nu poate fi, în nici un caz, negată sau ignorată, întrucât „naţionalismul s-a dovedit în trecut un izvor imens de energie, o putere capabilă să zguduie sisteme din temelii şi să construiască altele în loc; a stat întotdeauna de partea progresului, a fost contrariul imperialismului şi al exploatării, s-a opus egalitarismului totalitar, manipulării şi creării cu forţa a unei societăţi de consum. Din păcate, particularităţile culturale sunt conştientizate de popoare în special atunci când şi acolo unde acestea sunt în pericol. Societăţile multiculturale sunt, în realitate, societăţi fără cultură. Continentul european merge dintr-o criză în alta: datorii, şomaj în masă, regres social, războaie între popoare şi înlăuntrul popoarelor, toate acestea reprezintă o « U.E.-Europa » a funcţionarilor şi tehnocraţilor. Baza unei ordini europene noi trebuie să fie recunoaşterea principiului ordinii naţionale de stat, a principiului originii popoarelor şi a dreptului acestora la autodeterminare. Aşa se poate reuşi ca « U.E.-Europa » să fie înlocuită de o Europă a popoarelor - sănătoasă, puternică, socială, ordonată legal şi ocrotită în identitatea sa naţională”.[12] În egală măsură, susţin naţionaliştii italieni, „orice proiect de dezvoltare nu se poate desprinde de realitatea istorică a naţiunii, acea comunitate etnică, politică, socială, economică şi culturală a cărei importanţă nu poate fi trecută pe plan secund sau, mai rău, ştearsă. Globalizarea nu va putea să înlăture naţiunea. Sfidarea provocărilor globalizării se răsfrânge asupra statelor şi guvernelor, asupra tuturor subiecţilor interesaţi să participe la competiţia mondială fără a renunţa la valorile solidarităţii sociale şi comunitare, la demnitate şi identitate naţională. Competitivitatea sistemelor trebuie percepută ca o nouă formă de afirmare a identităţii naţionale în epoca globalizării”. Acesta e, probabil, sfârşitul iluziilor - când individul constată că trăieşte în minciună şi că un sistem diabolic excelent articulat l-a manipulat şi l-a îndobitocit decenii întregi: „Europa post-ideologică va realiza în curând că nu va putea depinde la infinit de elitele tehnocratice aflate în căutarea unei himere botezată piaţa comună europeană. Când un popor abandonează politicianismul, aceasta nu înseamnă că s-a sfârşit cu politica; mai degrabă, e sfârşitul slăbiciunii acelui popor”.[13] Pentru cei încă neîncrezători, vom mai puncta câteva argumente în favoarea naţionalismului şi a comunităţii etno-naţionale: valoare intrinsecă, educaţie morală sănătoasă, identitate, diversitate, autodeterminare, dreptul la legitimă apărare colectivă, confirmarea istorică a reuşitei modelului de stat-naţiune. În legătură cu acest ultim aspect, trebuie spus că statele naţionale au beneficiat de un succes semnificativ de-a lungul vremii, prin promovarea egalităţii şi democraţiei şi par a fi absolut necesare pentru salvarea vieţii spirituale a comunităţilor, în viitor (inclusiv datorită faptului că statele-naţiuni sunt singurele instituţii politice capabile să protejeze comunităţile de primejdiile globalizării şi asimilării).[14]
 
Strâns legat de naţionalism este aşa-numitul populism politic, căruia mass-media oficială i-a dat conotaţii peiorative. Avem de-a face tot cu o campanie de demonizare a unei iniţiative altminteri lăudabile - protejarea majorităţii componenţilor comunităţii de pericolul spolierii lor de către o minoritate agresivă, oligarhia plutocratică. Mai exact, „populismul este conducerea asigurată de majoritatea alegătorilor, în beneficiul tuturor, şi nu în beneficiul unei minorităţi formată din grupuri de presiune. Guvernarea - de către producătorii şi plătitorii de impozite, nu de către exploatatorii parazitari, superbogaţi, scutiţi de impozite sau chiar încasatori de impozite! Controlul public asupra folosirii banilor. Naţionalism în politica externă. Impozite sporite pentru cei foarte avuţi, pentru a scădea influenţa lor corupătoare. Politici guvernamentale de garantare şi protejare a iniţiativei private şi a dreptului de proprietate, prin descurajarea practicilor monopoliste. Tarife vamale protecţioniste, pentru a duce la un control al costurilor de producţie, undeva pe linia de plutire a raportului cerere-ofertă. Legi severe privind controlul imigraţiei”.[15] La sfârşitul secolului al XIX-lea, presa vremii dădea următoarele verdicte privind populismul şi programul său politic:
1) „Populiştii consideră că legislaţia coruptă le permite exploatatorilor să fure de la producători”[16];
2) „Populiştii se opun lăcomiei şi exploatării conţinute în concepte ideologice precum darwinismul social, capitalismul de tip laisser faire sau absolutizarea bogăţiei. Ei sunt exasperaţi în special de sporirea averii, puterii, pretenţiilor aristocratice ale plutocraţiei”[17];
3) „Populiştii dau vina pe politică pentru majoritatea problemelor naţiunii. Politicienii sunt priviţi ca nişte indivizi cinici, care urmăresc numai satisfacerea intereselor personale”.[18]
 
Ca un arc peste timp, populismul american s-a întors, după un secol, la origini, preluând o bună parte din ideile trecutului. «Reform Party» («Partidul Reformei») s-a vrut a fi a treia forţă politică (după Republicani şi Democraţi), apărând suveranitatea naţională a S.U.A., viaţa şi libertatea şi, în acelaşi timp, opunându-se globalismului, imigraţiei masive şi practicării avortului. În anul 2000, delegaţii la Convenţia Naţională a partidului, desfăşurată la Nashville, au solicitat „retragerea imediată a SUA din Organizaţia Naţiunilor Unite şi mutarea cartierului general O.N.U. în afara graniţelor americane”. Ezola Foster, candidat la vicepreşedinţia Statelor Unite, în echipa lui Patrick Buchanan, afirma că „sclavia guvernamentală este cea mai rea dintre toate; cândva era cunoscută drept comunism - acum se identifică cu globalismul”.[19] Din cenuşa fostului «Reform Party» s-a ridicat o nouă formaţiune puternică, de aceeaşi orientare populistă şi pro-constituţională, «America First Party», ai cărei membri fondatori promit »«să restaureze şi să revigoreze marele Experiment American”, în folosul naţiunii şi al locuitorilor S.U.A. Printre ideile cuprinse în platforma-program se numără « sprijinirea unei armate a cărei misiune să fie protejarea naţiunii noastre, nu poliţia planetară », precum şi «menţinerea suveranităţii naţionale, în opoziţie cu încercările de a aservi naţiunea noastră intereselor precursorilor guvernării globale»”.[20] Principala personalitate a populismului american contemporan, Patrick Buchanan, spunea cu sinceritate despre sine: „Am fost etichetat în multe feluri. Epitetul protecţionist e unul dintre cele mai amabile, dar e şi inexact. Eu sunt un naţionalist economic. Pentru mine, ţara e mai presus de economie, iar economia trebuie să fie în folosul poporului. Eu cred în pieţe libere, dar nu le divinizez. În ordinea firească a lucrurilor, piaţa trebuie pusă să lucreze pentru om, nu viceversa. Naţionalismul economic a fost politica naţiunilor în ascensiune, iar comerţul liber a marcat declinul lor istoric. Regimul liberalizării globale a comerţului generează în primul rând insecuritate economică, iar în al doilea rând are ca efect pierderea independenţei şi suveranităţii naţionale”.[21] Liderul american constata că „există o luptă care succede Războiului Rece. Este lupta patrioţilor din fiecare naţiune împotriva guvernământului mondial în care toate naţiunile renunţă la suveranitate. Este înfruntarea dintre naţionalism şi globalism, care se poartă nu între naţiuni, ci în interiorul fiecărei naţiuni. Viziunea mea este aceea a unei republici, nu a unui imperiu. O naţiune care merge la război numai atunci când este atacată, îi sunt periclitate interesele ori îi este insultată onoarea. Nu suntem imperialişti, nu suntem internaţionalişti, nu suntem hegemonişti; şi nu suntem nici izolaţionişti. Credem în America: mai întîi, în cele din urmă şi întotdeauna. Loialitate faţă de Noua Ordine Mondială înseamnă lipsa de loialitate faţă de Republică”.[22]
 
Iată şi o perspectivă internaţionalistă asupra tendinţelor naţionaliste şi neopopuliste ale politicii contemporane: Vechiul şi noul populism împărtăşesc un număr însemnat de strategii şi credinţe, care ne determină să încadrăm ambele tendinţe în acelaşi gen proxim. Cea mai importantă strategie este apelul la popor, pretenţia de a vorbi în numele unei majorităţi nediferenţiate, monolitice, localizată într-un spaţiu esenţial şi idilic. Majoritatea de la care se reclamă populiştii este naturalmente superioară moral şi biologic minorităţii conducătoare, elitei oligarhice, corupte şi decrepite care, ilegitim, deţine pârghiile puterii. Singura problemă a poporului este, în viziunea populiştilor, dificultatea cu care acesta îşi comunică sentimentele şi îşi articulează politic ideile. Apelul la popor conţine, pe lângă sugestia elitistă, imperativul subordonării intereselor individuale, celor comunitare. A doua strategie importantă este apelul la simplitate. Marota populiştilor o constituie omul simplu, cetăţeanul de rând, cu bun simţ, opus aroganţilor (fie aceştia politicieni, intelectuali sau birocraţi) sau excentricilor (adică marginalilor sociali şi minoritarilor de orice fel). Soluţiile propuse sunt pe măsura omului simplu: populiştii proslăvesc virtuţile cotidianului şi funcţionalitatea gospodărească, fapt pentru care proiectează soluţiile domestice la scară naţională şi internaţională, imaginează realitatea, oricât de complicată ar fi ea, pe teritoriul locului comun. Preferinţa pentru simplitate explică nostalgia, paseismul populiştilor, precum şi viziunile lor conspiraţioniste, tendinţa de a apela la explicaţiile gnostice monocauzale. În al treilea rând, populismul are un cult pentru directeţe. Pretinde participarea directă a poporului la putere, pe cât posibil fără intervenţia instituţiilor politice reprezentative şi a celor administrative de intermediere. Populiştii tind să respingă soluţiile intermediare şi intermediarii, speculaţiile şi pe speculanţi. Apoi, populismul este moralist. Populiştii refuză compromisurile, gradualismul, pragmatismul, instrumentalitatea. Caracterul este, pentru ei, mai important decât eficienţa şi performanţa. Nu în ultimul rând, populismul promovează radicalismul de gândire şi de acţiune, imaginând politica în termeni refondatori şi îndreptată împotriva cuiva (populiştii fiind experţi în construirea de demonologii)”.[23]
 
Se opinează că naţiunile bazate pe cetăţenie şi pe un mod specific de viaţă al membrilor lor sunt ameninţate de structuri supranaţionale sau de migraţia nestăvilită. În aceste circumstanţe, este uşor de presupus că va prolifera un nou tip de naţionalism, bazat pe ceea ce s-ar putea numi conştiinţa rezistenţei”.[24] Alţi autori consideră că, dimpotrivă, noul naţionalism este produsul divizării sociale şi este esenţialmente diferit de cel al Secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Nu reprezintă o reacţie la imigraţie sau la procesul de globalizare, ci este un produs al prefacerilor din societate. Este un naţionalism al neliniştii şi al insecurităţii sociale. Nu mai face apel la o ideologie, ci la o identitate; de aceea, forma predominantă pe care o ia astăzi identitatea naţională este cea a naţionalismului cultural, care diferă de vechiul naţionalism prin faptul că nu vorbeşte de superioritate, ci de prezentarea diferenţelor specifice.[25] Unii că nu se poate vorbi de recrudescenţa naţionalismului. Naţionalismul nu e o forţă care să înregistreze perioade de recrudescenţă şi recesiune, ci un ansamblu eterogen de tipare lingvistice, obiceiuri şi oportunităţi cu caracter organic, care influenţează viaţa politică şi culturală a naţiunilor moderne. Naţiunea este o entitate atât de importantă, încât este foarte greu ne imaginăm o lume lipsită de naţionalism”.[26] Se va împlini, oare, profeţia lui Goga privind triumful naţionalismului: Eu cred în acest reviriment al ideii naţionale în această ţară. Sau vine o biruinţă a ideii naţionale, astăzi, când sentimentul naţional trece prin cea mai completă zbiciuire pe întreg continentul şi angajează şi sufletul românesc şi clasa conducătoare; sau, după criza actuală a sufletului românesc, vom intra într-o criză de stat”.[27]
- Va urma -
---------------------------------------------- 
[1]George Orwell, Notes on Nationalism, în Collected Essays, Journalism and Letters of George Orwell, New York, 1968.
[2] Cf. Peter F. Sugar, Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, Editura Curtea Veche, 2002.
[3] Karl Popper, The Open Society and Its Enemies, 1956.
[4] Vezi C. B. Macpherson, în Richard Handler, Nationalisn and the Politics of Culture in Quebec, 1988.
[5] Michael R. Lucas, Nationalism, Sovereignty and Supranational Organizations, 1999.
[6] Tomislav Sunic, The Decline and Splendor of Nationalism.
[7] Nae Ionescu, Unde e programul?, Bucureşti, 1938.
[8] Paul Treanor, The Ethics of Secession, 2002.
[9] Anthony D. Smith, Nations and Their Past, conferinţă ţinută în anul 1995 la Universitatea Warwick.
[10] Michael Billig, Banal Nationalism, 1995.
[11]Nae Ionescu, Naţionalism şi ortodoxie, Bucureşti, 1937.
[12] Europaischer Nationalismus, studiu disponibil pe Internet.
[13] Tomislav Sunic, The Decline and Splendor of Nationalism.
[14] Nenad Miscevic, Nationalism, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, 2001.
[15] Vezi manifestul Are you a Populist?, redactat de «Liberty Lobby» & ziarul “Spotlight”.
[16] “Southern Mercury”, 23 iulie 1896.
[17]“Anthony Weekly Bulletin”, 30 martie 1894.
[18] “American Nonconformist”, 30 aprilie 1891.
[19]Reform Party Adopts Nationalist Platform – exclusive to American Free Press, by Cristopher Bollynn, 2000.
[20] «America First Party»: Mission Statement, by the Staff of American Free Press, 2001.
[21] Patrick Buchanan, Free Trade Dangerous, Not Free, scrisoare deschisă către «Chicago Council of Foreign Relations», noiembrie 1998.
[22] Discurs rostit la «Boston World Affairs Comercial» din Boston, Massachusetts.
[23] A. Cioflâncă, Tentaţii neopopuliste în Europa de Est, în vol. Globalism şi dileme identitare, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, 2002; vezi şi M. Hjerm, Reconstructing Pozitive Nationalism: Evidence from Norway and Sweden, 1998; William Coleman, Globalisation: a Theory of the Controversy, 2002; «One Nation» Manufacturing Policy Statement, 1998; programele politice ale «Dansk Folkeparti» (“Partidul Poporului Danez”), «Sverige Demokraterna Ungdom» (“Partidul Democratic Suedez”), «Isänmaallinen Kansallis Lütto» (“Alianţa Patriotică din Finlanda”), «Fremskrittspartiet» (“Partidul Poporului din Norvegia”), «I.S.P.A.» (“Patrie şi Libertate”) din Letonia, «Lietuviu Tautinio Jaunimo Sajurgo» (“Tânăra Lituanie”), «Deutsche Volks Union» (“Uniunea Poporului German”) etc.
[24] John Rex, National Identity in the Democratic Multicultural State, 1996.
[25]Gerard Delanty, Beyond the Nation-State, 1996.
[26] Roger Brubaker, Nationalism Reframed: Nationhood and the National Question in the New Europe, 1996; pentru alte opinii: Adrian Hastings, The Construction of Nationhood: Ethnicity, Religion and Nationalism, 1997; Michael Hechter, Containing Nationalism, 2000.
[27 Declaraţie politică rostită în şedinţa Camerei Deputaţilor din 3 martie 1934.

footer